Povestea zilei – „Balul și cometa”

by

Din „Semnătura tuturor lucrurilor” de Elizabeth Gilbert.

 

Era spre sfârşitul verii anului 1808, iar Henry Whittaker cumpărase un telescop nou. Admirase deja cerul nopţii prin lentilele lui germane de înaltă calitate, dar începea să se simtă analfabet într-ale firmamentului. Cunoştinţele lui despre stele priveau navigaţia – ceea ce nu e puţin lucru –, dar nu știa mai nimic despre ultimele descoperiri. Se făceau progrese formidabile în domeniul astronomiei la acea vreme, iar Henry avea impresia tot mai profundă că cerul nopţii devenea încă o bibliotecă pe care nu putea s-o citească. Aşadar, când a venit în Philadelphia Maestro Luca Pontesilli, strălucitul astronom italian, să ţină o prelegere în faţa Societăţii Filozofice Americane, Henry l-a momit la White Acre cu un bal dat în onoarea lui. Auzise că Pontesilli adoră dansul şi bănuia că n-ar putea rezista unui bal.

Era cel mai simandicos eveniment organizat vreodată de Whittakeri. Cei mai buni furnizori de mâncăruri din Philadelphia – negri în uniforme albe impecabile – au sosit după-amiaza devreme şi s-au pus pe construit torturi de bezea elegante şi pe amestecat punciuri multicolore. Flori tropicale care nu mai fuseseră niciodată scoase din serele speciale, cu climă călduţă, au fost plasate în aranjamente complicate prin toată casa. A apărut ca din senin o orchestră de străini plini de toane care umblau de colo-colo prin sala de bal, îşi acordau instrumentele şi mormăiau întruna despre căldura insuportabilă. Alma a fost săpunită şi frecată bine, apoi ambalată în crinoline albe, iar coama de păr roşcat mereu nesupus, ca o creastă de cocoş, i-a fost îndesată cu forţa într-o fundă de satin aproape cât capul ei de mare. Apoi au sosit oaspeţii, într-o învolburare de mătăsuri şi pudră.

Era foarte cald. Fusese foarte cald toată luna, dar în seara aceea era cel mai cald. Anticipând temperatura neplăcută, soţii Whittaker au început balul de-abia pe la nouă, mult după apus, însă canicula apăsătoare a zilei încă se simțea. În curând sala de bal a ajuns şi ea un fel de seră aburindă şi umedă, ceea ce plantelor tropicale le plăcea, dar doamnelor nu. Muzicienii sufereau şi transpirau. Oaspeţii se revărsau pe uşi în căutare de alinare şi stăteau tolăniţi pe verande, rezemaţi de statuile de marmură în încercarea zadarnică de a absorbi răcoarea din piatră.

Pentru de a-şi potoli setea, musafirii beau mult mai mult punci decât avuseseră, probabil, de gând să bea. Urmarea naturală a fost că inhibiţiile s-au topit şi peste toată adunarea a coborât un aer de veselie fără griji. Orchestra a abandonat cadrul formal al sălii de bal şi a pus la cale o distracţie pe cinste afară, pe peluza cea mare. S-au adus felinare şi torţe, care aruncau peste oaspeţi umbre tulburătoare. Fermecătorul astronom italian încerca să-i înveţe pe gentilomii Philadelphiei câţiva paşi de dans napolitani furtunoşi şi îşi revărsa atenţia asupra fiecărei doamne – toate îl găseau comic, îndrăzneţ şi fascinant. A încercat să danseze până şi cu negrii care serveau mâncarea, spre amuzamentul general.

Pontesilli urma să susţină în seara aceea o prelegere cu ilustraţii şi calcule detaliate, în care să explice traiectoriile eliptice şi vitezele planetelor. Dar, la un moment dat în cursul serii, s-a renunţat la idee. Unei adunări atât de animate şi nonconformiste nu i s-ar fi putut cere să stea locului şi să asculte o prelegere ştiinţifică serioasă!

Alma n-avea să afle niciodată a cui fusese ideea – a lui Pontesilli sau a tatălui ei –, dar, la scurt timp după miezul nopţii, s-a decis ca celebrul maestro italian într-ale cosmologiei să re-creeze un model al universului pe peluza întinsă de la White Acre folosindu-i chiar pe oaspeţi pe post de corpuri cereşti. N-avea să fie un model la scară, precis, a declamat italianul ameţit de alcool, dar cel puţin avea să le dea doamnelor o idee generală despre viața planetelor şi relaţiile dintre ele.

Cu un superb aer de autoritate și teatralitate, Pontesilli l-a plasat pe Henry Whittaker – Soarele – în centrul peluzei. Apoi a ales câţiva domni care aveau să fie planetele, aşezîndu-i radial faţă de gazdă. Spre distracţia tuturor celor prezenţi, Pontesilli a încercat să aleagă pentru rolurile respective bărbaţi cât mai potriviţi cu planetele pe care trebuiau să le simbolizeze.De pildă, micuţul Mercur era reprezentat de un negustor de cereale mărunţel, dar demn, din Germantown. De vreme ce Venus şi Terra erau mai mari decât Mercur, dar cam de aceeași mărime una faţă de cealaltă, Pontesilli a ales doi fraţi din Delaware – aproape identici ca înălţime, proporţii şi culoare a pielii. Marte trebuia să fie mai mare decât negustorul de cereale, dar ceva mai mic decât fraţii din Delaware; rolul i s-a potrivit de minune unui bancher de succes, subţire în talie. Pontesilli l-a ales drept Jupiter pe un căpitan de corabie pensionat, un bărbat de o obezitate de-a dreptul comică, a cărui apariţie corpolentă în sistemul solar a făcut pe toată lumea să izbucnească într-un râs incontrolabil. Cât despre Saturn, era reprezentat de un domn de la un ziar, ceva mai puţin gras, dar totuşi de o rotunjime ilară.

Şi tot aşa, până ce toate planetele au fost aranjate pe peluză la distanţa potrivită faţă de Soare şi unele faţă de celelalte. Apoi, Pontesilli le-a pus să orbiteze în jurul lui Henry, străduindu-se din răsputeri să-i menţină pe toţi acei gentilomi cam băuţi pe traiectoria celestă corectă. În curând, şi doamnele au început să ceară zgomotos să ia parte la distracţie, aşa că Pontesilli le-a aranjat în jurul bărbaţilor pe post de sateliţi, fiecare pe propria-i orbită strânsă. (Beatrix juca rolul Lunii Pământului cu o perfecţiune selenară rece.) Apoi, maestro a creat constelaţii de stele pe marginile peluzei, compuse din grupuri fermecătoare de tinere frumuseţi.

Orchestra a început din nou să cânte, iar peisajul cu corpuri celeste s-a transformat în cel mai ciudat şi superb vals pe care-l văzuse vreodată lumea bună din Philadelphia. Henry, Regele Soare, stătea în mijlocul tuturor, radiind de încântare, cu părul de culoarea flăcărilor, iar în jurul lui se învârteau bărbaţi mai mari şi mai mici, în timp ce femeile le dădeau înconjur. Mănunchiuri de fete nemăritate scânteiau în colţurile cele mai îndepărtate ale universului, distante ca nişte galaxii necunoscute. Pontesilli se urcase pe un zid înalt din jurul grădinii, unde se legăna precar, dirijând şi comandând întregul tablou şi strigând în noapte: „Domnilor, menţineţi viteza! Doamnelor, nu părăsiţi traiectoria!“

Alma voia şi ea să participe. Nu mai văzuse ceva atât de fascinant. Niciodată nu mai fusese trează până la asemenea ore – doar după câte un coşmar –, dar adulţii entuziasmați trebuie să fi uitat de ea. Era singurul copil de-acolo, aaș cum fusese de fapt toată viaţa. A dat fuga spre zidul grădinii şi a strigat către Maestro Pontesilli, aflat în echilibru precar:

— Domnule, puneţi-mă şi pe mine acolo!

Italianul s-a chiorât la ea de pe locul lui înalt, căznindu-se să-şi focalizeze privirea – cine era copila? Poate că ar fi ignorat-o cu desăvârşire dacă Henry n-ar fi răcnit tocmai atunci din mijlocul sistemului solar:

— Dă-i fetei un loc!

Pontesilli a dat din umeri.

— Tu eşti o cometă! a anunțat-o pe Alma de sus, prefăcându-se în continuare că dirijează universul fluturând dintr-un braţ.

— Domnule, ce face cometa?

— Zboară şi tu de colo-colo! a ordonat italianul.

Aşa a şi făcut. S-a aruncat în mijlocul planetelor, ferindu-se de toată lumea şi învârtindu-se printre orbite, ţâşnind înainte şi răsucindu-se, în timp ce panglica i se desfăcea din păr. De câte ori se apropia de tatăl ei, el striga:

— Nu aşa aproape de mine, Cireşică, o să te faci cenuşă! – şi o împingea departe de persoana lui înflăcărată, arzătoare, ca să alerge în altă direcţie.

În mod surprinzător, la un moment dat cineva îi puse în mâini o torţă care trosnea. Alma n-a văzut cine i-a dat-o. Era prima oară când i se dădea voie să ţină foc în mână. Torţa scuipa scântei şi arunca bucăţele de smoală în flăcări, care se răsuceau prin aer în spatele ei, în timp ce ea săgeta prin cosmos – singurul corp ceresc neîncătuşat de o cale strict eliptică.

Nu o oprea nimeni.

Era o cometă.

Nu și-a dat seama că nu zbura.

978-973-50-4469-5

Reclame

Etichete: , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: