Posts Tagged ‘Semnatura tuturor lucrurilor’

Povestea zilei – „Balul și cometa”

iulie 16, 2014

Din „Semnătura tuturor lucrurilor” de Elizabeth Gilbert.

 

Era spre sfârşitul verii anului 1808, iar Henry Whittaker cumpărase un telescop nou. Admirase deja cerul nopţii prin lentilele lui germane de înaltă calitate, dar începea să se simtă analfabet într-ale firmamentului. Cunoştinţele lui despre stele priveau navigaţia – ceea ce nu e puţin lucru –, dar nu știa mai nimic despre ultimele descoperiri. Se făceau progrese formidabile în domeniul astronomiei la acea vreme, iar Henry avea impresia tot mai profundă că cerul nopţii devenea încă o bibliotecă pe care nu putea s-o citească. Aşadar, când a venit în Philadelphia Maestro Luca Pontesilli, strălucitul astronom italian, să ţină o prelegere în faţa Societăţii Filozofice Americane, Henry l-a momit la White Acre cu un bal dat în onoarea lui. Auzise că Pontesilli adoră dansul şi bănuia că n-ar putea rezista unui bal.

Era cel mai simandicos eveniment organizat vreodată de Whittakeri. Cei mai buni furnizori de mâncăruri din Philadelphia – negri în uniforme albe impecabile – au sosit după-amiaza devreme şi s-au pus pe construit torturi de bezea elegante şi pe amestecat punciuri multicolore. Flori tropicale care nu mai fuseseră niciodată scoase din serele speciale, cu climă călduţă, au fost plasate în aranjamente complicate prin toată casa. A apărut ca din senin o orchestră de străini plini de toane care umblau de colo-colo prin sala de bal, îşi acordau instrumentele şi mormăiau întruna despre căldura insuportabilă. Alma a fost săpunită şi frecată bine, apoi ambalată în crinoline albe, iar coama de păr roşcat mereu nesupus, ca o creastă de cocoş, i-a fost îndesată cu forţa într-o fundă de satin aproape cât capul ei de mare. Apoi au sosit oaspeţii, într-o învolburare de mătăsuri şi pudră.

Era foarte cald. Fusese foarte cald toată luna, dar în seara aceea era cel mai cald. Anticipând temperatura neplăcută, soţii Whittaker au început balul de-abia pe la nouă, mult după apus, însă canicula apăsătoare a zilei încă se simțea. În curând sala de bal a ajuns şi ea un fel de seră aburindă şi umedă, ceea ce plantelor tropicale le plăcea, dar doamnelor nu. Muzicienii sufereau şi transpirau. Oaspeţii se revărsau pe uşi în căutare de alinare şi stăteau tolăniţi pe verande, rezemaţi de statuile de marmură în încercarea zadarnică de a absorbi răcoarea din piatră.

Pentru de a-şi potoli setea, musafirii beau mult mai mult punci decât avuseseră, probabil, de gând să bea. Urmarea naturală a fost că inhibiţiile s-au topit şi peste toată adunarea a coborât un aer de veselie fără griji. Orchestra a abandonat cadrul formal al sălii de bal şi a pus la cale o distracţie pe cinste afară, pe peluza cea mare. S-au adus felinare şi torţe, care aruncau peste oaspeţi umbre tulburătoare. Fermecătorul astronom italian încerca să-i înveţe pe gentilomii Philadelphiei câţiva paşi de dans napolitani furtunoşi şi îşi revărsa atenţia asupra fiecărei doamne – toate îl găseau comic, îndrăzneţ şi fascinant. A încercat să danseze până şi cu negrii care serveau mâncarea, spre amuzamentul general.

Pontesilli urma să susţină în seara aceea o prelegere cu ilustraţii şi calcule detaliate, în care să explice traiectoriile eliptice şi vitezele planetelor. Dar, la un moment dat în cursul serii, s-a renunţat la idee. Unei adunări atât de animate şi nonconformiste nu i s-ar fi putut cere să stea locului şi să asculte o prelegere ştiinţifică serioasă!

Alma n-avea să afle niciodată a cui fusese ideea – a lui Pontesilli sau a tatălui ei –, dar, la scurt timp după miezul nopţii, s-a decis ca celebrul maestro italian într-ale cosmologiei să re-creeze un model al universului pe peluza întinsă de la White Acre folosindu-i chiar pe oaspeţi pe post de corpuri cereşti. N-avea să fie un model la scară, precis, a declamat italianul ameţit de alcool, dar cel puţin avea să le dea doamnelor o idee generală despre viața planetelor şi relaţiile dintre ele.

Cu un superb aer de autoritate și teatralitate, Pontesilli l-a plasat pe Henry Whittaker – Soarele – în centrul peluzei. Apoi a ales câţiva domni care aveau să fie planetele, aşezîndu-i radial faţă de gazdă. Spre distracţia tuturor celor prezenţi, Pontesilli a încercat să aleagă pentru rolurile respective bărbaţi cât mai potriviţi cu planetele pe care trebuiau să le simbolizeze.De pildă, micuţul Mercur era reprezentat de un negustor de cereale mărunţel, dar demn, din Germantown. De vreme ce Venus şi Terra erau mai mari decât Mercur, dar cam de aceeași mărime una faţă de cealaltă, Pontesilli a ales doi fraţi din Delaware – aproape identici ca înălţime, proporţii şi culoare a pielii. Marte trebuia să fie mai mare decât negustorul de cereale, dar ceva mai mic decât fraţii din Delaware; rolul i s-a potrivit de minune unui bancher de succes, subţire în talie. Pontesilli l-a ales drept Jupiter pe un căpitan de corabie pensionat, un bărbat de o obezitate de-a dreptul comică, a cărui apariţie corpolentă în sistemul solar a făcut pe toată lumea să izbucnească într-un râs incontrolabil. Cât despre Saturn, era reprezentat de un domn de la un ziar, ceva mai puţin gras, dar totuşi de o rotunjime ilară.

Şi tot aşa, până ce toate planetele au fost aranjate pe peluză la distanţa potrivită faţă de Soare şi unele faţă de celelalte. Apoi, Pontesilli le-a pus să orbiteze în jurul lui Henry, străduindu-se din răsputeri să-i menţină pe toţi acei gentilomi cam băuţi pe traiectoria celestă corectă. În curând, şi doamnele au început să ceară zgomotos să ia parte la distracţie, aşa că Pontesilli le-a aranjat în jurul bărbaţilor pe post de sateliţi, fiecare pe propria-i orbită strânsă. (Beatrix juca rolul Lunii Pământului cu o perfecţiune selenară rece.) Apoi, maestro a creat constelaţii de stele pe marginile peluzei, compuse din grupuri fermecătoare de tinere frumuseţi.

Orchestra a început din nou să cânte, iar peisajul cu corpuri celeste s-a transformat în cel mai ciudat şi superb vals pe care-l văzuse vreodată lumea bună din Philadelphia. Henry, Regele Soare, stătea în mijlocul tuturor, radiind de încântare, cu părul de culoarea flăcărilor, iar în jurul lui se învârteau bărbaţi mai mari şi mai mici, în timp ce femeile le dădeau înconjur. Mănunchiuri de fete nemăritate scânteiau în colţurile cele mai îndepărtate ale universului, distante ca nişte galaxii necunoscute. Pontesilli se urcase pe un zid înalt din jurul grădinii, unde se legăna precar, dirijând şi comandând întregul tablou şi strigând în noapte: „Domnilor, menţineţi viteza! Doamnelor, nu părăsiţi traiectoria!“

Alma voia şi ea să participe. Nu mai văzuse ceva atât de fascinant. Niciodată nu mai fusese trează până la asemenea ore – doar după câte un coşmar –, dar adulţii entuziasmați trebuie să fi uitat de ea. Era singurul copil de-acolo, aaș cum fusese de fapt toată viaţa. A dat fuga spre zidul grădinii şi a strigat către Maestro Pontesilli, aflat în echilibru precar:

— Domnule, puneţi-mă şi pe mine acolo!

Italianul s-a chiorât la ea de pe locul lui înalt, căznindu-se să-şi focalizeze privirea – cine era copila? Poate că ar fi ignorat-o cu desăvârşire dacă Henry n-ar fi răcnit tocmai atunci din mijlocul sistemului solar:

— Dă-i fetei un loc!

Pontesilli a dat din umeri.

— Tu eşti o cometă! a anunțat-o pe Alma de sus, prefăcându-se în continuare că dirijează universul fluturând dintr-un braţ.

— Domnule, ce face cometa?

— Zboară şi tu de colo-colo! a ordonat italianul.

Aşa a şi făcut. S-a aruncat în mijlocul planetelor, ferindu-se de toată lumea şi învârtindu-se printre orbite, ţâşnind înainte şi răsucindu-se, în timp ce panglica i se desfăcea din păr. De câte ori se apropia de tatăl ei, el striga:

— Nu aşa aproape de mine, Cireşică, o să te faci cenuşă! – şi o împingea departe de persoana lui înflăcărată, arzătoare, ca să alerge în altă direcţie.

În mod surprinzător, la un moment dat cineva îi puse în mâini o torţă care trosnea. Alma n-a văzut cine i-a dat-o. Era prima oară când i se dădea voie să ţină foc în mână. Torţa scuipa scântei şi arunca bucăţele de smoală în flăcări, care se răsuceau prin aer în spatele ei, în timp ce ea săgeta prin cosmos – singurul corp ceresc neîncătuşat de o cale strict eliptică.

Nu o oprea nimeni.

Era o cometă.

Nu și-a dat seama că nu zbura.

978-973-50-4469-5

Reclame

Povestea zilei – „Lumea aceasta”

iunie 24, 2014

Din „Semnătura tuturor lucrurilor” de Elizabeth Gilbert.


— Ei, domnişoară Whittaker, nu sunteţi singură pe lume, chiar dacă aţi trăit mai mult decât alţii. Eu cred că suntem înconjuraţi de o mulţime de prieteni şi oameni iubiţi, nevăzuţi, trecuţi pe lumea cealaltă, care exercită o influenţă asupra vieţilor noastre şi care nu ne părăsesc niciodată.

— Ce idee frumoasă, murmură Alma şi îl bătu din nou pe mână.

— Aţi fost vreodată la o şedinţă de spiritism, domnişoară Whittaker? V-aş putea duce eu. Aţi putea vorbi cu soţul dumneavoastră peste prăpastia dintre lumi.

Alma cântări în minte propunerea. Îşi amintea noaptea din legătorie, cu Ambrose, când îşi vorbiseră prin palme: singurul ei contact cu misticul, cu inefabilul. Nici acum nu ştia ce se întâmplase. Nici acum nu era tocmai sigură că nu-şi imaginase totul, într-o criză de iubire şi dorinţă. Pe de altă parte, se întreba dacă nu cumva Ambrose chiar fusese o fiinţă magică – poate el însuşi o mutaţie în mersul evoluţiei, doar că născut în împrejurările nepotrivite, sau în perioada istorică nepotrivită. Poate n-avea să mai existe altul ca el. Poate fusese şi el un experiment eşuat. Dar, orice va fi fost, nu sfârşise bine.

— Sinceră să fiu, domnule Wallace, deși invitaţia dumneavoastră e foarte amabilă, cred că am să vă refuz. Am avut şi eu un pic de experienţă în ce priveşte comunicarea fără cuvinte şi ştiu că, doar fiindcă oamenii se pot auzi peste prăpastia aceea, nu înseamnă neapărat că se şi înţeleg.

El râse.

— În orice caz, dacă vă răzgândiţi, vă rog să-mi daţi de ştire.

— Fără îndoială. Dar, domnule Wallace, e mult mai probabil să-mi daţi de ştire dumneavoastră mie, după ce mor, într-una din şedinţele dumnea voastră de spiritism! Nu va trebui să aşteptaţi prea mult ocazia, fiindcă voi dispărea curând.

— Nu veţi dispărea niciodată. Spiritul nu face decât să locuiască trupul, domnişoară Whittaker. Iar moartea nu face decât să-l separe pe unul de celălalt.

— Vă mulţumesc, domnule Wallace. Sunteţi foarte amabil. Însă nu e nevoie să mă liniştiţi. Sunt prea bătrână ca să mă mai tem de marile schimbări ale vieţii.

— Vai, domnişoară Whittaker – v-am expus aici în toate detaliile teoriile mele şi nu m-am oprit deloc ca să vă întreb pe dumneavoastră, femeie înţeleaptă, ce credeţi.

— Poate că ce cred eu nu e la fel de interesant ca ceea ce credeţi dumneavoastră.

— Cu toate astea, mi-ar plăcea să aud.

Alma oftă. Grea întrebare. Ce credea?

— Cred că suntem cu toţii trecători, începu ea. Se mai gândi o vreme, apoi adăugă: Cred că suntem pe jumătate orbi şi plini de greşeli. Cred că înţelegem foarte puţin, iar din ce înţelegem mare parte e greşit. Cred că nu putem supravieţui vieţii – asta, cel puţin, e evident! –, dar că, dacă avem noroc, îi putem rezista foarte mult timp. Iar dacă avem şi noroc, şi încăpăţânare, putem chiar să ne bucurăm e viaţă.

— Credeţi într-o lume de dincolo? întrebă Wallace.

Alma îl bătu din nou pe mână.

— Vai, domnule Wallace, şi eu încerc atât de tare să nu spun lucruri care să supere oamenii…

El râse din nou.

— Nu sunt atât de delicat pe cât par, domnişoară Whittaker. Îmi puteţi spune ce credeţi.

— Ei bine, dacă vreţi să ştiţi, cred că cei mai mulţi oameni sunt foarte fragili. Cred că trebuie să fi fost o lovitură cruntă adusă părerii omului despre sine atunci când Galileo a anunţat că nu ne aflăm în centrul universului – la fel cum a fost o lovitură adusă lumii când Darwin a anunţat că nu suntem creați, în mod special, de Dumnezeu, într-o singură clipă miraculoasă. Cred că celor mai mulţi le e greu să audă astfel de lucruri. Cred că îi face să se simtă neînsemnaţi. Acestea fiind zise, mă întreb, domnule Wallace, dacă dorinţa dumneavoastră de a crede în existenţa lumii spiritelor şi a lumii de după moarte nu e doar un simptom al încercării continue a oamenilor de a se simţi… importanţi? Iertaţi-mă, n-aş vrea să vă jignesc. Omul pe care l-am iubit din toată inima avea aceeaşi nevoie ca dumneavoastră, încerca să atingă acelaşi ţel – uniunea cu o divinitate misterioasă, transcenderea trupului pământesc şi a lumii pământeşti, ocuparea unei poziţii de importanţă într-o lume mai bună. Mi s-a părut un om foarte singur, domnule Wallace. Minunat, dar foarte singur. Nu ştiu dacă şi dumneavoastră sunteţi singur, dar mă întreb.

Wallace nu răspunse.

După câteva clipe, întrebă doar:

— Şi dumneavoastră, domnişoară Whittaker, nu aveţi aceeaşi nevoie? Nevoia de a vă simţi importantă?

— Să vă spun ceva, domnule Wallace. Cred că am fost cea mai norocoasă femeie din câte au trăit vreodată. E drept, am avut inima frântă şi cele mai multe din dorinţele mele nu s-au îndeplinit.

M-am dezamăgit singură prin comportamentul meu şi m-au dezamăgit şi alţii. Am trăit mai mult decât aproape toţi oamenii pe care i-am iubit vreodată. Nu mi-a mai rămas pe lume decât o soră, pe care n-am văzut-o de peste treizeci de ani şi de care, în mare parte din viaţă, n-am fost apropiată. Nu am avut o carieră ilustră. În toată viaţa mea, am avut o singură idee originală – şi s-a întâmplat să fie o idee importantă, care mi-ar fi putut da ocazia să devin cunoscută –, dar am ezitat s-o fac publică şi, astfel, mi-am ratat şansa. Nu am soţ. Nu am copii. Pe vremuri am avut o avere, dar am dat-o. Ochii mă lasă, iar plămânii şi picioarele mă supără tare mult. Nu cred să mai apuc primăvara viitoare. Voi muri de cealaltă parte a oceanului faţă de locul naşterii mele şi voi fi îngropată aici, departe de părinţii şi sora mea. Pesemne că deja vă întrebaţi: de ce se consideră norocoasă femeia aceasta atât de bătută de soartă?

Wallace nu spuse nimic. Era prea amabil ca să răspundă la o asemenea întrebare.

— Nu vă faceţi griji, domnule Wallace. Nu apelez la prefăcătorii cu dumneavoastră. Chiar mă consider norocoasă. Sunt norocoasă fiindcă mi-am putut petrece viaţa studiind lumea. De aceea nu m-am simţit niciodată neînsemnată. Viaţa e un mister, într-adevăr, şi de multe ori e o încercare grea, dar dacă putem găsi în ea unele fapte reale, trebuie să le facem cunoscute – cunoaşterea e cel mai preţiosdin toate bunurile.

Văzând că el păstra tăcerea, Alma continuă:

— Vedeţi dumneavoastră, niciodată n-am simţit nevoia să inventez o lume dincolo de aceasta, fiindcă lumea aceasta mi s-a părut dintotdeauna îndeajuns de mare şi de frumoasă pentru mine. M-am tot întrebat de ce nu e îndeajuns de mare şi de frumoasă pentru alţii – de ce trebuie să inventeze sfere noi şi miraculoase, sau să-şi dorească cu aprindere să trăiască altundeva, dincolo de tărâmul nostru… dar asta nu e treaba mea. În fond, suntem toţi diferiţi. Eu n-am vrut altceva decât să cunosc lumea  aceasta. Acum, când mă apropii de sfârşit, pot spune că o cunosc mult mai bine decât atunci când am sosit în ea. Mai mult, fărâma mea de cunoaştere s-a adăugat restului de cunoaştere acumulată de-a lungul istoriei – s-a adăugat, cum s-ar zice, marii biblioteci. Nu e puţin lucru, domnule. Oricine poate spune asta a trăit o viaţă norocoasă.

978-973-50-4469-5