Povestea zilei – „La un pahar de Merlot fructat”

Iulie 22, 2014 by

Din “Beau, deci exist. O călătorie filozofică în lumea vinurilor” de Roger Scruton.

Fără îndoială că Horaţiu ar fi rămas să bea vinul Apuliei dacă pământurile strămoşilor săi nu i-ar fi fost confiscate după ce a luptat pentru Brutus împotriva lui Antoniu. De la Horaţiu încoace, podgoriile au trecut prin vremuri de paragină, dar acum şi-au recăpătat gloria de altădată, după ce firma veche de un secol D’Angelo a preluat frâiele producerii unui vin care, fără discuţie, se numără printre cele mai seducătoare vinuri roşii ce s-au făcut în sudul Italiei. Aglianico del Vulture al firmei D’Angelo este un vin corpolent, bine echilibrat, cu taninurile în fundal şi cu mireasma răspândindu-se ca tămâia în faţa lungii procesiuni a fructului. S-a dovedit a fi acompaniamentul perfect la cinele pe care le luam cu două fete care studiau în Edinburgh şi care erau protejatele mele. Îmi era teamă ca tutorialele mele să nu fi fost cumva anihilate de universitate, al cărei scop este să predea Facebook-ul, The Prodigy şi David Beckham. Dar nu – când puneam sticla pe masă şi umpleam paharele, „Nunc est bibendum“, spuneau ele la unison, şi cam aici s-a oprit interesul lor pentru Horaţiu.

Protejatele mele sunt fiice ale unor refugiaţi din România, iar prezenţa lor în viaţa mea este un straniu efect colateral al unei perioade de intensă revoltă: revoltă împotriva comunismului şi a tuturor celor care îl justificau; revoltă împotriva sistemului socialist, a consensului postbelic şi a culturii bunăstării – revoltă, s-ar putea spune, împotriva naturii umane înseşi. Nu ştiu exact când mi-am dat prima oară seama că instituţiile britanice dedicate studiilor superioare o luaseră într-o în direcţiae nihilistă pe care o dezaprobam şi că, în această ţară, ştiinţa de carte ar trebui de aici înainte să fie predată în afara instituţiilor de învăţământ, dacă ar avea ca scop să slujească adevărul mai degrabă decât ortodoxia. Dar, cu siguranţă, au fost două episoade care au avut un impact profund asupra mea. Primul a fost o ceremonie la care s-a întâmplat să asist la Universitatea din Glasgow, într-o zi când propria mea prelegere în calitate de invitat a fost supusă unui boicot semioficial, ca parte a politicii „nici o platformă de exprimare pentru fascişti“. O adunare de nulităţi fosilizate în robe academice îi oferea titlul de Doctor Honoris Causa lui Robert Mugabe. „Pe baza cărei contribuţii intelectuale?“ am întrebat. Nimeni nu a ştiut să-mi spună. Al doilea episod a avut legătură cu vestea altui titlu de Doctor Honoris Causa – cel conferit soţiei lui Ceauşescu de către Politehnica Londrei centrale, la vremea aceea, în semn de recunoaştere a reputaţiei sale de chimistă (reputaţie care nu a fusese contestată de nici un chimist din România, cu excepţia câtorva excentrici închişi pentru propria lor protecţie.)

Nu toată lumea a acceptat felul în care instituţiile noastre îi linguşeau pe soţii Ceauşescu. Jessica Douglas-Home a condus un grup de disidenţi întreprinzători care i-au vizitat pe cei aflaţi în nevoie, au deschis ochii oamenilor asupra realităţii şi, asumându-şi anumite riscuri, au apărat satele româneşti de planul nebun al lui Ceauşescu de a le face una cu pământul, aşa cum făcuse şi cu o mare parte din Bucureşti. Dacă regiunea rurală a României încă este în picioare, acest lucru se datorează în parte şi doamnei Douglas-Home şi fundaţiei „Mihai Eminescu Trust“, denumită astfel după poetul naţional al României.

Mihai Eminescu Trust este singurul exemplu pe care îl cunosc de patriotism românesc eficient – şi de ce ar trebui să conteze că fundaţia a fost înfiinţată de o englezoaică? După căderea lui Ceauşescu, fundaţia şi-a asumat sarcina de a reînvia satele săseşti din Transilvania. Cei care au vizitat regiunea îi cunosc frumuseţea răpitoare, care l-a provocat pe Ceauşescu aşa cum Paradisul l-a provocat pe Satan. Dar nu ştiu dacă vizitatorii au descoperit că aici se produce un vin delicios şi că acest vin este disponibil în Marea Britanie. Ce-i drept, vinul este produs de germani, din struguri franţuzeşti şi maturat în butoaie de stejar importate din Ungaria. Însă dacă ar fi să scazi Franţa, Germania şi Ungaria din România, nu mai rămâne aproape nimic: nici măcar Eminescu, Enescu şi Ionescu, sau mulţi alţi -escu, cu excepţia lui Ceauşescu şi a păiuşului cu care spera să acopere movilele funerare a 20.000 de sate.

La Cetate este un Merlot fructat produs în comuna Oprişor de firma Carl Reh Winery. Vinul din 2000 are o notă de vanilie pe care aproape că o poţi sorbi din pahar şi este mai profund şi mai fructat decât orice alt vin pe care îl poţi găsi la acelaşi preţ. Cultivarea unor asemenea soiuri constituie un aspect al încercării României de a-şi recupera identitatea ca parte a Europei, o identitate ce include legăturile istorice cu Franţa şi propria cultură francofonă.

 

978-973-50-4454-4

Anunțuri

Povestea zilei – „Liberté & égalité!”

Iulie 21, 2014 by

Din “Scrisori către V. Alecsandri” de Ion Ghica.

 

Într-o seară lungă de iarnă, pe când ninsoarea bătea în geamuri, aşezaţi pe jăţuri la gura sobei, dinaintea unei flăcări dulci şi luminoase, am petrecut ore întregi şi plăcute cu amicul Vasile Alecsandri, povestindu-ne unul altuia suvenirile noastre din tinereţe. Se apropia de ziuă când ne-am adus aminte de camerile noastre de culcat, şi ne-am despărţit găsindu-ne amândoi la un gând, zicându-ne:

„De ce nu ne-am scrie unul altuia, sub formă de epistole intime, cele ce ne-am povestit într-astă seară; poate că unele din istorioarele noastre ar interesa pe unii dintr-acei cari n-au trăit p-acele vremi?“

Şi astfel am început o corespondenţă, deşi adesea întreruptă, dar pe care am reînnoit-o de câte ori ocupaţiunile ne-au permis; corespondenţă în care ne-am ferit de orice invective, fără însă a ne abate niciodată a spune adevărul.

  ion ghica

Bucureşti, mai 1879

 

 

Iubite amice,

O lună ca ziua, dame şi cavaleri mulţime îşi îndreptau paşii spre grădinile din strada Academiei. Două tinere elegante mergeau înaintea mea, târând de mână un băieţel ca de vreo patru anişori, în costum de mic dorobanţ, cu căciulă ţurcănească de oaie pe cap şi cu puşcă de lemn de tei, sistem Davila.

Ele îşi comunicau astfel una alteia ideile lor sociale şi faşionabile:

— Pune-ţi în gând, soro, Mişu meu, una şi bună, vrea să mă ducă să văd pe Mateescu jucând pe Millo director! Quelle idee, ma chère! Cu mitocancele! Apoi nu e smintit? Atunci să mai vază el! Auzi, să nu vrea să meargă la Stavri? unde merge nobleţa mare, unde găseşti societatea cea bună, pe toţi tinerii à la mode! Lume chic, ma chère! nu-i. Poate intră prostului în cap că astăzi nu mai sunt boieri şi negustori, suntem toţi egali, tot o apă! Ce s-auzi la Millo, ma chère? româneşte şi iar româneşte. C’està vous faire dégobiller,cum zice Zizica mea. Unde mai e libertatea, soro? Te întreb.

— Stăi să ne uităm la afiş, întrerupse tovarăşa, să vedem dacă se cântă La chose. Ce romanţă delicioasă! e de nebunie, cella vous transporte.

Mi-a spus vara ministrului, Tincuţa, camarada mea de pension, că Stavri a adus una, n-are a face Gandon; zicecă are nişte costume numai fluturi şi ca în opera On demandedes ingénues o să joace cancan franţozeşte numai în trico. Să-i spui bărbatu-tău că, dacă vrea să fii în societatea mea,eu nu merg la teatru românesc; am fost într-o seară şi am adormit, j’ai piqué le chien toute la soirée, ma chère.

Discutând astfel între dânsele, tinerele dame au trecut pe sub literele de foc ale grădinei, unde se joacă şi se cântă franţozeşte.

Eu am urmat înainte şi am intrat în grădina unde joacă Millo cu trupa românească, înaintea unui public puţin numeros în adevăr, dar care făcea un haz nespus, râdea de se prăpădea.

Mă aşezasem la o masă, când iată că vin de se pun în vecinătate doi tineri parfumaţi, cu părul pe frunte despărţitpe sprânceană, à la cocodès. Veneau discutând.

— Cum vrei să progreseze o ţară unde nu este egalitate? Imagines-toi, mon ami,că sunt de doi ani supleant de tribunal! Cela tue le mérite. Să trăiesc eu cu două sutecincizeci lei pe lună! Ce să mănânci şi ce să îmbraci? Apoi nu-ţi mai trebuie mănuşi, birjă, mai o îngheţată seara, un férber? Om eşti! Dacă am cerut ministrului să mă numească în locul vacant de director la Cassa de Depuneri şi Consemnaţiuni, ştii ce mi-a răspuns? „Acolo, domnule, trebuie un om care să cunoască serviciul, un om cu ştiinţă şi cu experienţă.“C’est triste, mon ami, il n’y a pas de carriè rechez nous.

— Când zic că nu le place egalitatea, ştiu ce zic, replică celălalt; nu vor să înţeleagă, nene, că fără egalitate toate sunt numai mofturi, des fantasmagories. Ce mai aştepţi de la o ţară unde se permite lui Licorescu să aibă douăzeci de mii de galbeni venit. Ce face cu ei? Je vous le demande. Adună la hârtii, dreptate e asta?… Ştii că eram ca un frate cu Tilică; să vezi cum şi‑a ridicat nasul, nici nu mă mai bagă în seamă; are patru mii de galbeni pe an, mon ami, două de la tată-său şi două de la nevastă. Cărnăţescu i-a dat fata zicând că e de neam. Şi eu s‑aştept până o muri tată-meu, care, Doamne fereşte! poate să mai trăiască încă zece-douăzeci de ani d-aci încolo, et même alors, tot, tot cinci mii de franci venit. Ce mai treabă! Apoi dreptate e asta, egalitate e, libertate e? Te întreb!

— Sujetul pe care l-am tratat eu alaltăseară, la puţul cu apă rece! Le-am zis: „Egalitate, libertate şi dreptate, iată ce ne trebuie.“Ştii cede lume era? Gemea, nu mai încăpea. Am pus cestiunea pe tărâmul subiectivităţii, n-am voit să o tratez din punctul de vedere obiectiv. Que voulez-vous, mon ami, il faut combattre les préjugés. Toţi funcţionarii administrativi, judecătoreşti şi financiari, generali, coloneli şi locotenenţi, tot o leafă.

— Trebuie numaidecât să începem revista noastră Tefelugulc’est indispensable, mon ami, să iasă măcar de două ori pe lună, écraser les aspérités sociales et égaliser le sol de la patrie; să arătăm bietului poporcă nu e decât o victimă, să-i spunem că fără egalitate absolută nu poate fi fericit; să-l iniţiăm la ideile cele mari şi generoase. Toţi oamenii deopotrivă să fie deviza noastră, nici mare, nici mic, nici bogat, nici sărac. Să dispară aceste cuvinte din dicţionar. Figurezvous că săptămâna trecută mă cheamă preşedintele meu şi-mi zice cu un ton, parc‑ar fi fost monsieur Ducoroy când ne preda Pandectele:„Vă previu, domnule, că de veţi mai lipsi de la datoriile d-voastre, precum faceţi, o să fiu pus în penibila necesitate de a raporta ministrului şi a-i cere înlocuirea d-voastră“. C’est révoltant, qu’en dites vous? quedevient la liberté, mon ami, dites-le moi, je vous prie! Deşi leafa mea nu e vreo treabă mare, dar de nu curge, tot pică; era cât p-aci să-i cârpesc o palmă să-i scapere ochii.

— Lasă, bine ai făcut de nu te-ai potrivit lui, e om bătrân, ş‑apoi i s-a cam slăbit balamalele capului.

— Şi dacă e bătrân, ce! nu suntem toţi egali?

— Aşa e, ai dreptate! uitasem.

După ce au golit două halbe de bere, s-au luat repededupă două fetiţe ş-au dispărut printre becurile de gaz şi printre salcâmii grădinii.

 

ion ghica

Ghergani, 20 iunie 1881

 

978-973-50-4346-9

 

 

Povestea zilei – „Naufragiul”

Iulie 17, 2014 by

Din „Baricadele” de Andrei Crăciun.

Naufragiul

Naufragiul navei Costa Concordia este singurul tablou complet al degradării noastre cu adevărat globale. Totul este aici: avem un căpitan care fuge în cel mai grav moment? Avem.

Insist, fiindcă s-a trecut prea uşor peste ce înseamnă până la capăt naufragiul navei Costa Concordia. Aţi uitat deja de Costa Concordia? E de înţeles. Nicio tragedie nu durează în caruselul de evenimente, toate decisive, nu-i aşa?, decisive toate, dar cu o speranţă minimă de viaţă. Pe câţi oameni i-a condus, aşadar, Costa Concordia spre moarte? Numărătoarea nu s-a terminat, dar concluzia poate începe.

La începutul lunii ianuarie „Der Spiegel“ a publicat un articol, i-aş spune definitiv, despre cum a ajuns planeta Pământ – „Planeta Ponzi“. Carlo Ponzi a fost un spălător de vase din Parma, emigrat în Statele Unite ale Americii, cu doi dolari şi cincizeci de cenţi în buzunar. A trecut Oceanul la bordul unui vapor care s-a întâmplat să nu se scufunde. „Schema Ponzi“, o piramidă devenită clasică, este desigur o escrocherie. Mai exact, este escrocheria care ne guvernează acum: trăim într-un bulgăre de zăpadă de împrumuturi pe care nu ni le permitem. Este bulgărele care va duce, nu are cum să nu ducă!, la ultima avalanşă. Carlo Ponzi a sfârşit în puşcărie şi a murit sărac. „Schema Ponzi“ este rezumatul economic al acestei crize. Mai era însă ceva de explicat, iar naufragiul navei Costa Concordia reuşeşte să ofere explicaţia. Admiraţi, deci, arca acestui Noe cu desăvârşire postmodern şi pierdut!

Într-un tragic, dar onest, rezumat moral, lumea aşa este: o adunătură de laşi cu funcţii de conducere, de îmbogăţiţi prematur, de oligarhi profund stupizi, de dame a căror companie este evident riscantă, de eroi evadaţi din benzi desenate. Şi altceva: o încredere tâmpă că nimic rău nu se mai poate întâmpla încă ne străbate. Se vor împlini recent o sută de ani de la „Titanic“. O sută de ani trecuţi, la rigoare, degeaba.

Naufragiul navei Costa Concordia este singurul tablou complet al degradării noastre cu adevărat globale. Totul este aici: avem un căpitan care fuge în cel mai grav moment? Avem. Avem o sirenă, vai!, moldoveancă? Avem. Şi de ce s-a apropiat nava atât de mult de Insula Giglio? În astfel de cazuri, e aproape imposibil să separi informaţia de legendă. Explicaţia mea preferată rămâne, de aceea, aceasta: i s-a făcut o plăcere ospătarului-şef. Să fim cinstiţi: cine, în lumea tot mai imbecilizată de azi, îi poate refuza un capriciu ospătarului-şef? Cu adevărat excepţională este şi oferta de reducere la preţul viitoarelor croaziere înaintată supravieţuitorilor.

În toată această nebunie, să nu vă mire dacă se va conchide că adevărul îl deţine, totuşi, Giovanni Lazzarini, cel care s-a îmbrăcat în „Spiderman“ pentru a-i linişti pe copii în noaptea naufragiului.

978-973-50-4452-7

Povestea zilei – „Balul și cometa”

Iulie 16, 2014 by

Din „Semnătura tuturor lucrurilor” de Elizabeth Gilbert.

 

Era spre sfârşitul verii anului 1808, iar Henry Whittaker cumpărase un telescop nou. Admirase deja cerul nopţii prin lentilele lui germane de înaltă calitate, dar începea să se simtă analfabet într-ale firmamentului. Cunoştinţele lui despre stele priveau navigaţia – ceea ce nu e puţin lucru –, dar nu știa mai nimic despre ultimele descoperiri. Se făceau progrese formidabile în domeniul astronomiei la acea vreme, iar Henry avea impresia tot mai profundă că cerul nopţii devenea încă o bibliotecă pe care nu putea s-o citească. Aşadar, când a venit în Philadelphia Maestro Luca Pontesilli, strălucitul astronom italian, să ţină o prelegere în faţa Societăţii Filozofice Americane, Henry l-a momit la White Acre cu un bal dat în onoarea lui. Auzise că Pontesilli adoră dansul şi bănuia că n-ar putea rezista unui bal.

Era cel mai simandicos eveniment organizat vreodată de Whittakeri. Cei mai buni furnizori de mâncăruri din Philadelphia – negri în uniforme albe impecabile – au sosit după-amiaza devreme şi s-au pus pe construit torturi de bezea elegante şi pe amestecat punciuri multicolore. Flori tropicale care nu mai fuseseră niciodată scoase din serele speciale, cu climă călduţă, au fost plasate în aranjamente complicate prin toată casa. A apărut ca din senin o orchestră de străini plini de toane care umblau de colo-colo prin sala de bal, îşi acordau instrumentele şi mormăiau întruna despre căldura insuportabilă. Alma a fost săpunită şi frecată bine, apoi ambalată în crinoline albe, iar coama de păr roşcat mereu nesupus, ca o creastă de cocoş, i-a fost îndesată cu forţa într-o fundă de satin aproape cât capul ei de mare. Apoi au sosit oaspeţii, într-o învolburare de mătăsuri şi pudră.

Era foarte cald. Fusese foarte cald toată luna, dar în seara aceea era cel mai cald. Anticipând temperatura neplăcută, soţii Whittaker au început balul de-abia pe la nouă, mult după apus, însă canicula apăsătoare a zilei încă se simțea. În curând sala de bal a ajuns şi ea un fel de seră aburindă şi umedă, ceea ce plantelor tropicale le plăcea, dar doamnelor nu. Muzicienii sufereau şi transpirau. Oaspeţii se revărsau pe uşi în căutare de alinare şi stăteau tolăniţi pe verande, rezemaţi de statuile de marmură în încercarea zadarnică de a absorbi răcoarea din piatră.

Pentru de a-şi potoli setea, musafirii beau mult mai mult punci decât avuseseră, probabil, de gând să bea. Urmarea naturală a fost că inhibiţiile s-au topit şi peste toată adunarea a coborât un aer de veselie fără griji. Orchestra a abandonat cadrul formal al sălii de bal şi a pus la cale o distracţie pe cinste afară, pe peluza cea mare. S-au adus felinare şi torţe, care aruncau peste oaspeţi umbre tulburătoare. Fermecătorul astronom italian încerca să-i înveţe pe gentilomii Philadelphiei câţiva paşi de dans napolitani furtunoşi şi îşi revărsa atenţia asupra fiecărei doamne – toate îl găseau comic, îndrăzneţ şi fascinant. A încercat să danseze până şi cu negrii care serveau mâncarea, spre amuzamentul general.

Pontesilli urma să susţină în seara aceea o prelegere cu ilustraţii şi calcule detaliate, în care să explice traiectoriile eliptice şi vitezele planetelor. Dar, la un moment dat în cursul serii, s-a renunţat la idee. Unei adunări atât de animate şi nonconformiste nu i s-ar fi putut cere să stea locului şi să asculte o prelegere ştiinţifică serioasă!

Alma n-avea să afle niciodată a cui fusese ideea – a lui Pontesilli sau a tatălui ei –, dar, la scurt timp după miezul nopţii, s-a decis ca celebrul maestro italian într-ale cosmologiei să re-creeze un model al universului pe peluza întinsă de la White Acre folosindu-i chiar pe oaspeţi pe post de corpuri cereşti. N-avea să fie un model la scară, precis, a declamat italianul ameţit de alcool, dar cel puţin avea să le dea doamnelor o idee generală despre viața planetelor şi relaţiile dintre ele.

Cu un superb aer de autoritate și teatralitate, Pontesilli l-a plasat pe Henry Whittaker – Soarele – în centrul peluzei. Apoi a ales câţiva domni care aveau să fie planetele, aşezîndu-i radial faţă de gazdă. Spre distracţia tuturor celor prezenţi, Pontesilli a încercat să aleagă pentru rolurile respective bărbaţi cât mai potriviţi cu planetele pe care trebuiau să le simbolizeze.De pildă, micuţul Mercur era reprezentat de un negustor de cereale mărunţel, dar demn, din Germantown. De vreme ce Venus şi Terra erau mai mari decât Mercur, dar cam de aceeași mărime una faţă de cealaltă, Pontesilli a ales doi fraţi din Delaware – aproape identici ca înălţime, proporţii şi culoare a pielii. Marte trebuia să fie mai mare decât negustorul de cereale, dar ceva mai mic decât fraţii din Delaware; rolul i s-a potrivit de minune unui bancher de succes, subţire în talie. Pontesilli l-a ales drept Jupiter pe un căpitan de corabie pensionat, un bărbat de o obezitate de-a dreptul comică, a cărui apariţie corpolentă în sistemul solar a făcut pe toată lumea să izbucnească într-un râs incontrolabil. Cât despre Saturn, era reprezentat de un domn de la un ziar, ceva mai puţin gras, dar totuşi de o rotunjime ilară.

Şi tot aşa, până ce toate planetele au fost aranjate pe peluză la distanţa potrivită faţă de Soare şi unele faţă de celelalte. Apoi, Pontesilli le-a pus să orbiteze în jurul lui Henry, străduindu-se din răsputeri să-i menţină pe toţi acei gentilomi cam băuţi pe traiectoria celestă corectă. În curând, şi doamnele au început să ceară zgomotos să ia parte la distracţie, aşa că Pontesilli le-a aranjat în jurul bărbaţilor pe post de sateliţi, fiecare pe propria-i orbită strânsă. (Beatrix juca rolul Lunii Pământului cu o perfecţiune selenară rece.) Apoi, maestro a creat constelaţii de stele pe marginile peluzei, compuse din grupuri fermecătoare de tinere frumuseţi.

Orchestra a început din nou să cânte, iar peisajul cu corpuri celeste s-a transformat în cel mai ciudat şi superb vals pe care-l văzuse vreodată lumea bună din Philadelphia. Henry, Regele Soare, stătea în mijlocul tuturor, radiind de încântare, cu părul de culoarea flăcărilor, iar în jurul lui se învârteau bărbaţi mai mari şi mai mici, în timp ce femeile le dădeau înconjur. Mănunchiuri de fete nemăritate scânteiau în colţurile cele mai îndepărtate ale universului, distante ca nişte galaxii necunoscute. Pontesilli se urcase pe un zid înalt din jurul grădinii, unde se legăna precar, dirijând şi comandând întregul tablou şi strigând în noapte: „Domnilor, menţineţi viteza! Doamnelor, nu părăsiţi traiectoria!“

Alma voia şi ea să participe. Nu mai văzuse ceva atât de fascinant. Niciodată nu mai fusese trează până la asemenea ore – doar după câte un coşmar –, dar adulţii entuziasmați trebuie să fi uitat de ea. Era singurul copil de-acolo, aaș cum fusese de fapt toată viaţa. A dat fuga spre zidul grădinii şi a strigat către Maestro Pontesilli, aflat în echilibru precar:

— Domnule, puneţi-mă şi pe mine acolo!

Italianul s-a chiorât la ea de pe locul lui înalt, căznindu-se să-şi focalizeze privirea – cine era copila? Poate că ar fi ignorat-o cu desăvârşire dacă Henry n-ar fi răcnit tocmai atunci din mijlocul sistemului solar:

— Dă-i fetei un loc!

Pontesilli a dat din umeri.

— Tu eşti o cometă! a anunțat-o pe Alma de sus, prefăcându-se în continuare că dirijează universul fluturând dintr-un braţ.

— Domnule, ce face cometa?

— Zboară şi tu de colo-colo! a ordonat italianul.

Aşa a şi făcut. S-a aruncat în mijlocul planetelor, ferindu-se de toată lumea şi învârtindu-se printre orbite, ţâşnind înainte şi răsucindu-se, în timp ce panglica i se desfăcea din păr. De câte ori se apropia de tatăl ei, el striga:

— Nu aşa aproape de mine, Cireşică, o să te faci cenuşă! – şi o împingea departe de persoana lui înflăcărată, arzătoare, ca să alerge în altă direcţie.

În mod surprinzător, la un moment dat cineva îi puse în mâini o torţă care trosnea. Alma n-a văzut cine i-a dat-o. Era prima oară când i se dădea voie să ţină foc în mână. Torţa scuipa scântei şi arunca bucăţele de smoală în flăcări, care se răsuceau prin aer în spatele ei, în timp ce ea săgeta prin cosmos – singurul corp ceresc neîncătuşat de o cale strict eliptică.

Nu o oprea nimeni.

Era o cometă.

Nu și-a dat seama că nu zbura.

978-973-50-4469-5

Povestea zilei – „The Dude abides.”

Iulie 15, 2014 by

Din „The Dude și mestrul zen” – Jeff Bridges în dialog cu Bernie Glassman.

 

JEFF. CUVÂNT ÎNAINTE.

Aşadar… prietenul meu, Bernie Glassman, mă-ntreabă într-o bună zi:

— Ştiai că „the Dude“ din Marele Lebowski este considerat de mulţi budişti un maestru zen?

Am răspuns:

— Ce naiba vrei să zici cu asta?

Zice:

— Pe bune.

Şi eu:

— Cred că glumeşti. N-am vorbit niciodată despre zen sau budism când turnam Lebowski. Fraţii [Ethan și Joel Coen] nu mi-au zis niciodată nimic despre asta.

— Da, a râs Bernie. Gândeşte-te numai la numele lor – fraţii Koan.

Koan-ul este o anecdotă zen care capătă un sens numai dacă poţi înţelege că viaţa şi realitatea diferă de părerea pe care o ai despre ele. Majoritatea anecdotelor cunoscute au fost scrise în China acum mult timp.

Bernie a continuat:

Marele Lebowski este înţesat de koan-uri, doar că ele sunt spuse în ‘limbajul zilelor noastre’, ca să-l citez pe Dude.

— Ce tot zici acolo, omule? Ce vrei să spui? l-am întrebat.

— Sunt la tot pasul, de exemplu: The Dude abides – asta-i foarte zen; sau The Dude is not here – zen clasic; sau  Donny, you’re out of your element!, ori That rug really tied the room together. E plin de ele.

— Zău? zic eu.

Bine, însuşi amicul meu Bernie este maestru zen. La-nceputul anilor şaizeci şi-a abandonat slujba de inginer aeronautic pe care-o avea la McDonnell Douglas, ca să studieze la Centrul Zen din Los Angeles, cu profesorul lui, Maezumi Roshi, un maestru japonez nemaipomenit, care a adus filozofia zen la noi. Bernie a devenit unul dintre primii profesori de zen de origine americană. Nu numai că a fondat Zen Peacemakers, dar a construit şi locuinţe pentru familiile fără adăpost, centre de îngrijire a copiilor, centre de primire şi îngrijire medicală a celor bolnavi de SIDA; mai mult, a înfiinţat firme – inclusiv o brutărie cunoscută –, pentru a angaja oameni fără locuri de muncă. Brutăria aia a câştigat timp de un an premiul pentru cea mai bună prăjitură cu brânză din New York, şi-acum face brioşe cu cacao pentru Gelateria Ben & Jerry. E considerat în toată lumea o figură importantă a budismului implicat în comunitate.

L-am întâlnit pe Bernie la o masă dată de un vecin de-al meu pentru el şi Ram Dass, autorul lui Fii aici, acum (Be here now) şi al altor cărţi minunate. Am stat între tipii ăştia doi şi m-am distrat de minune. Bernie şi cu mine ne-am împrietenit imediat; aveam o grămadă de chestii în comun.

Şi aici apare Lebowski. E ceva timp de când Bernie încearcă să facă zen-ul mai accesibil timpurilor şi culturii în care trăim, mai concret şi mai realist, iar el a simţit că Lebowski a reuşit asta nemaipomenit. Aşa că m-a întrebat dacă vreau să fac cu el o carte despre subiectul cu pricina.

Am spus:

— Okay.

Şi iată ce-am făcut. Ne-am dus la ferma mea din Montana împreună cu amicul nostru sunetist, Alan Kozlowski, şi-acolo am înregistrat timp de cinci zile. Alan a fost omul cu fotografiatul şi înregistratul; ne-a înregistrat dialogul, a făcut poze, şi-a spus părerea etc. După asta am plecat acasă. Soţia lui Bernie, Eve, a început să lucreze la transcrierea înregistrărilor. Ne-am mai întâlnit, am mai stat de vorbă la telefon sau pe Skype, am mai ajustat unele chestii, şi… gata!

Pentru mine, cartea asta e, într-un fel, ca o piele de şarpe. Poţi găsi o piele de şarpe pe marginea drumului şi să confecţionezi din ea, să zicem, o curea sau o bandă de pus la pălărie. Dar şarpele însuşi e ocupat în altă parte cu diverse treburi de şarpe – se împerechează cu şerpoaice, mănâncă şoareci, mai face alte piei de şarpe etc.

Tot cam aşa văd eu filmele. Varianta finală a filmului este pielea de şarpe, care poate fi destul de interesantă şi valoroasă. Şarpele reprezintă ceea ce se întâmplă în timp ce facem filmul – relaţiile, experienţa prin care trecem. Încerc să mă deschid cât pot de mult, să intru cu adevărat în legătură cu oamenii cu care lucrez – regizorul, actorii, echipa de producţie. Cu toţii punem umărul la ceea ce se coace acolo, într-un spaţiu sigur şi generos, toţi încercăm să ne facem treaba. Şi trebuie să-ncingem focul cât de repede putem, pentru că timpul nostru împreună este limitat, două sau trei luni, poate şase. Ăsta-i tot timpul pe care-l avem ca să scoatem ceea ce avem de gând – sau, din când în când, dacă avem noroc, să venim cu ceva care să depăşească toate dorinţele şi intenţiile noastre. Îmi place la nebunie când se întâmplă asta, şi se întîmplă destul de des, din cauza tuturor necunoscutelor care sunt la mijloc. Cred că ăsta-i motivul pentru care încă mai fac filme.

Deci, cum ar veni, „şarpele“acestei cărţi a fost timpul petrecut cu Bernie şi tovărăşia cu el, cu Eve, Alan şi cu toţi cei care ne-au ajutat. A fost o ocazie să dansăm, să creăm, să ne apropiem unii de alţii şi să fim liberi.

Aşa că asta e. Sper să vă placă.

Speranţa e grozavă, nu-i aşa? În ce mă priveşte, nu-i nici o nădejde să renunţ la speranţă.

 

Jeff Bridges,

Santa Barbara, California

 

[…] 4. PĂI, MĂ ROG, CUM SĂ-ŢI SPUN, ASTA E, CUM AR VENI, ĂĂ, DOAR PĂREREA TA

JEFF: Îmi place Dude, e foarte autentic. Se simte bine în pielea lui chiar şi când e furios ori supărat. Şi, în felul lui inimitabil, are har. Pe care-l degajă în orice relaţie: e bun când nu te aştepţi, binevoitor chiar şi când cineva nu merită, îngăduitor şi-atunci când nu e cazul, e prezent chiar dacă în realitate nu prea se sinchiseşte, doar fiindcă ştie că participarea lui e importantă pentru restul echipei. Lasă de la el în loc să se ţină cu dinţii. Ştii ce mi-a spus odată un fan al lui Lebowski? Credea că Donny este produsul imaginaţiei lui Walter şi un vechi camarad de arme de-al lui care, probabil, fusese ucis în Vietnam. Iar Dude îi cântă în strună, participând la conversaţiile în trei, chiar dacă ştie că Donny nu există. I-am întrebat pe Ethan şi Joel Coen dacă aşa e şi mi-au spus că nu asta a fost intenţia lor. Oricum, dacă ar fi aşa, ar fi tipic pentru Dude; el se acomodează uşor.

BERNIE: Poţi să-l numeşti unul dintre cei aleşi, un lamed-vavnik. Conform misticii evreieşti, există 36 de oameni drepţi, numiţi Lamed-Vav Tzaddikim. Sunt persoane simple şi modeste, şi atât de bune încât doar datorită lor mai lasă Dumnezeu lumea să existe, în loc să o distrugă. Însă nimeni nu ştie cine sunt ei, pentru că vieţile lor sunt foarte umile. Poate fi vorba de băiatul care livrează pizza, de casierul dintr-un restaurant chinezesc, de omul care spală geamuri sau de femeia care îţi vinde timbre la poştă.

The-dude

Povestea zilei – „Nu mai suntem cei din jurnalul Monicăi Lovinescu”

Iulie 14, 2014 by

Din „Chenzine literare” de Tania Radu.

Când am scris despre cartea-reportaj a Doinei Jela, O sută de zile cu Monica Lovinescu (2008), am avut imprudenţa să mă gândesc că peste cinci sau zece ani vom putea vedea mai bine dacă şi în ce măsură posteritatea Monicăi Lovinescu va fi decolat. Iată-ne deja la primul termen, faţă în faţă cu temerile de acum cinci ani: intacte, cel mult reportabile pentru termenul următor. Aşa, ca să fie.

În 2008, mă încurcasem într-un mare nod de îndoieli: dacă a fost bine sau rău că acea carte răscolitoare a apărut grăbit, la numai două luni după moartea celei mai iradiante figuri a exilului anticomunist de la Paris. O sută de zile cu Monica Lovinescu înregistra minuţios, patetic, empatic, dar şi „clinic“ şi subiectiv, ultimele săptămâni de viaţă ale Monicăi Lovinescu. În consecinţă, mă întrebam dacă posteritatea ei mai putea decola firesc, pe arcul excepţional întins al propriei valori, sau dimpotrivă, primea deja drept „lespede“ acea epitomă a înfrângerii profund omeneşti în lupta cu boala, cu moartea. Cum o va străpunge? Cum o va descărca? Va mai putea să iradieze, aşa cum ar fi fost de aşteptat? Va mai putea să lupte prin cărţile ei cu prematur iritata oboseală de adevăr a lumii de azi, aşa cum speram?

Nu ştiu cine s-ar încumeta să dea un răspuns, dar e clar că ne revine un exerciţiu incomod, un fel de auto-judecată de apoi. Cum suntem oare azi, măsuraţi după criteriile Monicăi Lovinescu?

 

Prima constatare: numele ei şi al lui Virgil Ierunca se pomenesc tot mai rar în spaţiul public, de regulă în comentarii la cărţile publicate în ritm constant de Humanitas. În mod natural, din ce în ce mai puţini au în auz timbrul vocilor lor de la Europa liberă şi e o întrebare de spaimă câţi se vor fi sustras cu adevărat campaniilor de denigrare a celor doi, lansate în prima parte a anilor nouăzeci de“România Mare“ şi preluate apoi masiv, până la viral, de ceea ce a devenit azi presa, cu adaosul masiv şi nedecantat al mediului online. Câţi dintre intelectualii activi în viaţa publică transmit mai departe ce ştiu despre mecanismul de incredibilă resuscitare pe care îl avea semnalul sonor al Tezelor şi antitezelor la Paris, sau al Actualităţii româneşti de la Europa liberă? Câţiva. Cine mai povesteşte, nu despre sine şi despre panaşul propriilor bătălii, ci de incomparabila experienţă a solidarizării din ultimii ani sub Ceauşescu, atât cât a fost şi aşa cum a fost, cu eroisme mari sau mărunte, cu trădări, ezitări şi riscuri parate, asumate, în care drumul Bucureşti-Paris-şi retur s-a făcut în mii de feluri, ilustrând poate singura febră incipientă a rezistenţei morale ca grup? În sfârşit, să ne întrebăm cinstit: câţi s-ar mai aşeza acum împreună, fie şi în aceeaşi frază tipărită?

 

Şi totuşi, dincolo de ceea ce mi se pare că văd în jur, nu doar în starea mea de spirit, comemorarea Monicăi Lovinescu, la 90 de ani de la naştere, ar avea argumente că nimic n-a fost în zadar. Târgul de carte care începe mâine aliniază deja câteva apariţii care o confirmă, cu tot ce a făcut alături de Virgil Ierunca, de la Paris, pentru persistenţa spiritului liber în România. Îi re-confirmă însă, la un loc cu victoriile, şi dezamăgirile.

Două extraordinare mărturii despre feţele traumei comuniste – cea a regimului trăit şi cea a urmărilor lui, care deocamdată par lăsate moştenire nouă şi urmaşilor urmaşilor noştri – vin din volumele semnate (în ordinea apariţiei) de Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, şi de Ana Blandiana, Fals manual de manipulare. Sunt mărturii relativ târzii, ce pot fi scutite de suspiciunea scopului nemijlocit politic, deşi cred că Blandiana are dreptate când se revoltă în faţa demonizării interesate a acestui cuvânt. Da, spune ea, „Alianţa Civică a fost din prima clipă profund implicată politic (…) a încercat să determine o schimbare în societate, fără a încerca să o conducă“. Şi Liiceanu, şi Blandiana vorbesc despre cum şi cu ce preţ s-a putut rămâne în sfera spiritului liber sub comunism, cât a contat, ca ancoră şi adesea chiar ca asigurare de viaţă, legătura cu exilul românesc anticomunist.

Totul capătă şi mai mult sens odată cu cartea lui Vladimir Tismăneanu, Diavolul în istorie. Comunism, fascism şi câteva lecţii ale secolului XX, cu excepţionala ei capacitate de a face inteligibile mecanismele terorii. Dar mai ales cu convocarea convingătoare şi deja îndreptăţită, adică în sfârşit acceptată în mentalul colectiv, a monstruoaselor consangvinităţi ale celor două totalitarisme din secolul trecut: fascism/nazism şi, respectiv, comunism. Dintre toate, această echilibrare a fost probabil cea mai mare speranţă a Monicăi Lovinescu.

Cât despre ultimii douăzeci de ani, tabloul recompus din interviurile adunate de Andrei Pleşu în volumul Din vorbă-n vorbă te lasă fără respiraţie. Dacă suntem încă aici după tot ce am trăit în România de la căderea comunismului, dacă încă vorbim de astfel de cărţi, având în spate un Raport oficial de condamnare a comunismului şi ceea ce a reuşit în aceşti ani CNSAS, sub asediul obstrucţiilor mereu ingenioase, ar trebui să credem că există un drum.

E mai convenabil să nu ne întrebăm încotro duce, cum şi cu cine poate fi făcut, pentru că mai departe riscăm vom da de noi înşine, cu hărţile noastre personale, după care ne orientăm în relaţiile cu ceilalţi. Hărţi iute schimbătoare, care ne-au dus deja în cercuri tot mai strâmte, parcă şi ele antrenate într-un proces de fisiune nucleară.

Înaintăm probabil, chiar dacă nu pare. Nu ca monom, ci mai degrabă sub forma unei mulţimi matematice. Nu mai suntem cei din jurnalul Monicăi Lovinescu. Nu mai avem aceeaşi memorie a trecutului (iertată fie-mi tautologia). Dar, mult mai grav, nu mai avem nici memoria viitorului de atunci. Nu ne mai amintim ce lume visam. Altfel nu se explică de ce descoperim, zi de zi, că fiecare visa altceva.

Tania Radu

 

978-973-50-4468-8

Povestea zilei – „Urania”

Iulie 11, 2014 by

Din „Sărbătoarea țapului” de Mario Vargas Llosa.

Urania. Părinţii nu-i făcuseră nici un favor; numele ei te purta cu gândul la un astru, la un mineral, la orice, mai puţin la femeia zveltă cu trăsături delicate, brunetă cu ochi mari, ca de smoală, puțin trişti, care se reflecta în oglindă. Urania! Ce idee. Slavă Domnului că nimeni nu-i mai spunea aşa, ci Uri, Miss Cabral, Mrs. Cabral sau doamnă avocat Cabral. Din câte-şi aducea ea aminte, de când plecase din Santo Domingo („Sau mai bine zis Ciudad Trujillo“, deoarece, când o părăsise ea, capitala încă nu-şi recăpătase numele), nici la Adrian, nici la Boston, nici în Washington, D.C., nici la New York, nimeni nu-i mai spusese Urania, aşa cum îi spuneau înainte acasă şi la Colegiul Santo Domingo, unde sisters şi colegele ei pronunţau fără greşeală smintitul nume cu care o pricopsiseră la naştere. A cui o fi fost ideea, a lui, a ei? Prea târziu ca s-o mai poţi afla, copilă; mama ta e în ceruri, iar tatăl tău, un mort în viaţă. N-ai s-o afli niciodată. Urania! La fel de absurd ca şi insulta adusă străvechiului oraş Santo Domingo Guzmán numindu-l Ciudad Trujillo. Să fi fost şi asta tot ideea lui taică-său?

[…]

Îi vine din nou în minte acea imagine – din ziua aceea? – cu fetiţa pe care o ține de mână tatăl ei, intrând în restaurantul hotelului, ca să ia prânzul doar ei doi. Le dăduseră o masă lângă fereastră şi, prin perdeluţe, Uranita întrezărea vasta grădină, piscina cu trambuline şi pe cei veniţi la băi. Orchestra cânta merengues în Patio Español, curtea interioară a hotelului, acoperită cu plăci de faianţă şi ghivece cu garoafe. Să fi fost ziua aceea? „Nu“, îşi spune cu voce tare. Hotelul Jaragua de atunci fusese demolat şi înlocuit cu această clădire imensă de culoarea panterei roz, de care se mirase din cale-afară când ajunsese la Santo Domingo, cu trei zile în urmă.

Oare ai făcut bine că te-ai întors? Ai să regreți, Urania. Să-ţi iroseşti o săptămână de concediu, tu, care nu ai avut niciodată vreme să descoperi oraşele, ținuturile, ţările pe care ţi-ar fi plăcut să le vezi – de pildă munţii şi lacurile înzăpezite din Alaska –, te-ai întors pe insuliţa pe care ai făgăduit că n-ai să mai pui piciorul niciodată. Simptom al decadenţei? Sentimentalism tomnatic? Curiozitate, nimic mai mult. Ca să-ţi demonstrezi că te poţi plimba pe străzile acestui oraş care nu mai este al tău, că poţi străbate ţara aceasta străină, fără ca asta să-ţi provoace tristeţe, nostalgie, ură, amărăciune, mânie. Sau cumva ai venit să înfrunţi epava care îţi este tată? Să afli ce impresie o să-ți lase, văzându-l după atâţia ani.

O trece un fior din cap până-n picioare. Urania, Urania! Iată că după toţi aceşti ani descoperi că, dincolo de tărtăcuţa ta îndărătnică, ordonată, imună la demoralizare, dincolo de această tărie pentru care eşti admirată şi invidiată, ai o inimioară blândă, sperioasă, rănită, sentimentală. O umflă râsul. Gata cu prostiile, copilă.

Îşi pune tenişii, pantalonii, tricoul de sport, îşi prinde părul într-un fileu. Bea un pahar cu apă rece şi e pe punctul să de-a drumul la televizor ca să se uite la CNN, dar se răzgândeşte. Rămâne în dreptul ferestrei, privind marea, faleza Malecón, iar apoi, întorcând capul, vede pădurea de acoperişuri, turnuri, cupole, clopotniţe şi coroanele copacilor din oraş. Cât s-a dezvoltat! Când ai plecat, în 1961, trăiau în el trei sute de mii de suflete. Iar acum, mai bine de un milion. S-a umplut de cartiere, bulevarde, parcuri şi hoteluri. În ajun, se simţise ca o străină, plimbându-se cu o maşină închiriată pe lângă elegantele proprietăţi din cartierul Bella Vista şi prin imensul parc El Mirador, unde erau joggers ca mulți în Central Park. În copilăria ei, oraşul se termina la hotelul El Embajador; dincolo de el erau doar ferme, ogoare. Country Club, unde în fiecare duminică taică-său o ducea la piscină, era înconjurat de maidane, nu ca acum, de asfalt, case şi stâlpi de iluminat.

Însă oraşul colonial nu a fost modernizat, şi nici Gazcue, cartierul ei. Şi ar putea băga mâna-n foc că nici casa ei nu s-a schimbat prea mult. O fi la fel, cu mica ei grădină, cu bătrânul mango şi cu flamboyánul cu flori roşii aplecat către terasa unde obişnuiau să ia prânzul, în aer liber, la sfârşit de săptămână; cu acoperişul ei în două ape şi micul balcon de la dormitorul ei, unde ieşea să-şi aştepte verişoarele, pe Lucinda şi Manolita, şi, în acel ultim an, 1961, să-l iscodească pe băiatul care trecea cu bicicleta şi o privea cu coada ochiului, neîndrăznind să-i vorbească. O fi la fel şi înăuntru? Ceasul austriac care dădea ora exactă avea cifre gotice şi zugrăvea o scenă de vânătoare. Taică-său o fi oare la fel? Nu. L-ai simţit tot mai împuţinat în fotografiile pe care ţi le trimiteau o dată la câteva luni sau ani mătuşa Adelina şi alte neamuri îndepărtate, care au continuat să-ţi scrie, deşi tu nu le-ai răspuns niciodată la scrisori.

[…]

Îl deteşti? Îl urăşti? Chiar şi acum? „Acum nu“, spune cu voce tare. Nu te-ai fi întors dacă pizma te-ar mai fi sfredelit încă, dacă rana ţi-ar mai fi sângerat, dacă dezamăgirea te-ar mai fi mistuit, înveninându-te ca în tinereţe, când studiul şi munca s-au transformat în leacuri obsedante împotriva aducerii-aminte. Pe atunci îl urai cu adevărat. Cu fiecare părticică a fiinţei tale, cu toate gândurile şi sentimentele care-ţi cuprindeau fiinţa. Îi doreai nenorociri, boli, accidente. Dumnezeu ţi-a făcut pe plac, Urania. Sau mai degrabă diavolul. Nu-i de ajuns că un atac cerebral l-a transformat într-un mort în viaţă? O dulce răzbunare, să stea de zece ani într-un scaun cu rotile, fără să poată merge, fără să poată vorbi, depinzând de o infirmieră ca să mănânce, să se culce, să se îmbrace şi să se dezbrace, să-şi taie unghiile, să se bărbierească, să-şi facă nevoile? Eşti mulţumită? „Nu.“

Mai bea un pahar cu apă şi iese. E şapte dimineaţa. La parterul hotelului Jaragua o copleşeşte zgomotul, atmosfera aceasta deja familiară de voci, motoare, radiouri date la maximum, merengue, salsa, bolero sau rock şi rap, amestecate, agresându-se şi agresând-o cu sunetele lor stridente. Haos viu, nevoie profundă a poporului care cândva a fost şi-al tău, Urania, de a uita de sine ca să nu fie nevoit să gândească şi poate nici să simtă. Dar şi explozie de viaţă barbară, neatinsă de talazurile modernizării. Ceva din dominicani încă se încăpăţânează să persiste în această formă preraţională, magică: aplecarea asta a lor către zgomot. („Zgomot, nu muzică.“)

Nu-şi aminteşte să fi fost atâta zarvă pe stradă când era ea mică şi când Santo Domingo se numea Ciudad Trujillo. Poate că nici nu era aşa; poate că acum treizeci şi cinci de ani – când oraşul era de trei sau patru ori mai mic, provincial, izolat şi letargic din cauza fricii şi a servilismului şi avea sufletul strâns de plecăciunile şi panica în faţa Şefului, Generalisimului, Binefăcătorului, Părintelui Patriei Noi, Excelenţei Sale Doctorul Rafael Leonidas Trujillo Molina – era mai tăcut, mai puţin frenetic. Astăzi, toate sunetele vieţii, motoare de maşini, casete, discuri, radiouri, claxoane, lătrături, mârâituri, voci omeneşti, par a fi date la maximum, manifestându-se la cea mai înaltă intensitate a capacităţii de zgomot vocal, mecanic, digital sau animal (câinii latră mai tare şi zburătoarele piuie mai cu poftă). Şi cică New Yorkul are faimă de oraş zgomotos! Niciodată în cei zece ani pe care i-a petrecut în Manhattan urechile ei n-au înregistrat ceva care să semene cu toată această simfonie brutală, dezacordată, în care este scufundată ea de trei zile.

Soarele încinge curmalii cu coroanele lor înalte, trotuarul spart şi parcă bombardat, din pricina gropilor şi a mormanelor de gunoaie pe care nişte femei cu basmale pe cap le mătură şi le strâng în saci neîncăpători. „Haitience.“ Acum sunt tăcute, dar ieri şuşoteau între ele în limba creolă. Un pic mai departe, vede doi haitieni desculţi şi aproape goi, aşezaţi pe nişte cutii, iar deasupra lor se văd zeci de desene în culori foarte vii, răsfirate pe un zid. Da, aşa este, oraşul, poate chiar şi ţara, s-a umplut de haitieni. Pe atunci nu se întâmpla aşa ceva. Oare nu îi spunea senatorul Agustín Cabral? „Zică-se ce s-o zice despre Şef. Dar cel puţin istoria îl va ţine minte ca pe cineva care a clădit o ţară modernă şi le-a arătat haitienilor care le este locul. Orice problemă are o soluţie!“ Şeful a găsit o ţărişoară terorizată de războaiele dintre caudillos, fără legi şi fără orânduială, sărăcită, o ţară care-şi pierdea identitatea, invadată de vecini hămesiți şi sălbatici. Treceau râul Masacre şi veneau aici să fure bunuri, animale, case, îi lăsau fără muncă pe ţăranii noştri, perverteau religia noastră catolică cu vrăjitoriile lor diabolice, ne violau femeile, călcau în picioare cultura noastră, limba noastră şi obiceiurile noastre occidentale şi hispanice, impunându-ni-le pe ale lor, africane şi barbare. Şeful a tăiat nodul gordian: „Până aici!“ Orice problemă are o soluţie! Nu numai că justifica măcelul acela al haitienilor din anul 1937, ba chiar îl considera una dintre faptele de bravură ale regimului. Oare n-a salvat el Republica să nu mai fie abuzată pentru a doua oară în istorie, de acest vecin rapace? Ce mai contează cinci, zece, douăzeci de mii de haitieni atunci când vine vorba să salvezi un popor?

978-973-50-4467-1

 

Povestea zilei – ” Ăsta este preţul luptei”

Iulie 9, 2014 by

Din „Al patrulea zid” de Sorj Chalandon.

 

Samuel Akounis.

Luni de-a rândul, habar n-am avut că Sam era evreu. În definitiv, era grec şi nici nu susţinea altceva. Cu toate acestea, deseori şi eu, şi prietenii mei ne-am pus anumite întrebări. Fiindcă era străin, mai bătrân decât noi şi altfel din toate punctele de vedere. Îmi amintesc de o zi din aprilie 1974, când demonstram, la Paris, îndreptându-ne către palatul Mutualité. Ocupasem toată strada. Abia mai respirând, Sam ne urma pe trotuar. Era încordat, cu figura impenetrabilă. Când noi strigam „Palestina va învinge!“, el răspundea „Palestina va trăi!“. Nu m-am întrebat în momentele acelea ce diferenţă ar fi putut găsi între a învinge şi a trăi. Duceam cu mine un borcan cu vopsea verde. În spatele meu, tovarăşii de manifestaţie veneau cu alb, roşu şi negru. Cu două ore înaintea unei întruniri sioniste, urma să pictăm un drapel palestinian în faţa intrării în clădire.

— Nu e zi de împodobit, protestase Sam.

În ajun, joi, 11 aprilie 1974, trei membri ai Frontului pentru Eliberarea Palestinei atacaseră oraşul Kiryat Shmona, din Galileea. Iniţial îşi propuseseră să ocupe o şcoală, numai că aceasta era închisă de Pesah. Aşa că pătrunseseră într-un imobil, la întâmplare, unde uciseseră optsprezece persoane, dintre care nouă copii, şi apoi se sinuciseseră.

— Am putea renunţa la acţiunea asta, nu? sugerase Sam.

Era singurul din grupul nostru care se opunea acelui gest provocator de a vopsi asfaltul. Am supus la vot propunerea. De o parte se afla el, de unul singur, de cealaltă, cei care considerau că respectivul act criminal oricum nu schimba dureroasa stare de fapt a Palestinei.

— Ăsta este preţul luptei, a susţinut unul dintre noi.

— Nouă copii, adică? a întrebat Sam.

Şi s-a ridicat impunător, liniştit. De trei luni, de când se refugiase în Franţa, nu îl auzisem vreodată ridicând tonul, nici nu-l văzusem strângând pumnii ori încruntându-se. Când săream la bătaie, refuza să se atingă de vreo rangă, adăugând că sticlele incendiare nu sunt argumente. Sam era înalt, cam scofâlcit, dar şi musculos totodată, ca un măslin bătrân. Uneori, cei din preajmă îl luau drept poliţist din cauza părului tuns scurt, bătând în cenuşiu, spre deosebire de coamele noastre de stânga, a hainei de tweed, altfel decât gecile noastre de piele, a felului de a scruta locurile, de a privi oamenii adânc în ochi, a faptului că niciodată nu dădea înapoi, sau, dacă o făcea, atunci se retrăgea lent, pas cu pas, sfidând adversarul îngheţat de zâmbetul lui. Nouă ne era frică de tot ce ne înconjura: de poliţie, de extrema dreaptă, de ambuscada sionistă, pe când lui părea să nu-i pese de toate astea. După ce cunoscuse dictatura, luptele de stradă de la Atena şi puşcăria, spunea că războiul nostru este un fel de operetă. Nu judeca ţelul pentru care ne angajasem, ci pur şi simplu afirma că dimineaţa, în orice caz, nimeni nu va fi dat lipsă la apel. Că nu va rămâne în urma noastră nici un trup lipsit de viaţă. Că furia nu ne este decât slogan în vânt, rana, o biată vânătaie, iar sângele vărsat încape tot într-o batistă. Punea sub semnul întrebării certitudinile, nu convingerile.

 

Într-o zi, la o intersecţie, m-a împiedicat să strig cu toţi ceilalţi „CRS = SS“ (Compagnies Républicaines de Sécurité – corp al poliţiei naţionale franceze specializat în intervenţia la manifestaţii şi protecţia civilă – n. trad.) Doar punându-şi palma pe braţul meu şi înfigându-şi ochii negri într-ai mei. Fuseserăm întâmpinaţi cu gaze. Între două crize groaznice de tuse, m-a întrebat dacă auzisem de Alois Brunner. L-am privit nedumerit, înspăimântat de cât putea fi de calm. Alois Brunner? Sigur că da, criminalul de război nazist. Gazele lacrimogene miroseau a sulf, pietrele noastre acopereau cerul, ţipetele şi loviturile de baston ritmice, în scuturi, ale jandarmilor. Eram amândoi pe trotuar. Mi-a smuls din mână ranga şi a aruncat-o în canal. Şi-a coborât fularul de pe gură şi m-a împins înainte. M-am zbătut cât am putut:

— Nu eşti întreg la minte!

Mă ducea către cordonul de poliţie, ca un ofiţer în civil care îşi trage prada spre dubă.

— Haide, Georges, arată-mi-l pe Brunner! Hai!

Ne aflam chiar în faţa cordonului de jandarmi, singuri în mijlocul străzii, în timp ce, de jur-împrejur tovarăşii noştri dădeau înapoi. Soldaţii se pregăteau să ne ia cu asalt. Un ofiţer avansa printre rânduri, comandând regruparea.

— Zi-mi, care dintre ei e Brunner?

Sam nu îmi dădea drumul. Arăta pe rând cu degetul spre oamenii cu căşti.

— Ăla? Poate ăla? Pe unde s-o fi ascunzând, nenorocitul?

Pe urmă m-a lăsat. Poliţiştii au trecut urlând la atac. Sam a deschis uşa unei clădiri şi m-a împins înăuntru. Plângeam şi tremuram, cu respiraţia tăiată. Şi el se sufoca. Dincolo de uşa închisă, în stradă se lăsase cu bătaie. Ţipete, plânsete, zgomotul gazelor lacrimogene. Mă oprisem sub cutiile de scrisori, cu spatele lipit de uşă. Sam s-a lăsat pe vine, lângă mine, sprijinit cu o mână de perete, încercând să respire normal. Mi-a coborât fularul de pe gură cu un deget.

— Alois Brunner nu e pe-aici, Georges. Şi nici vreun alt SS-ist. Nici câinii, nici cnuturile lor. Deci, termină cu tâmpeniile astea, de acord?

Da, eram de acord. Cât de cât. Fiindcă nu era uşor. I-aş fi putut răspunde că un slogan este o imagine, o tuşă groasă, o schiţă de gând, însă nici nu-mi doream să o fac, nici nu aveam curajul. Ştiam că avea dreptate.

— Rămâi cu capul pe umeri, te rog, a adăugat Sam.

După care m-a ajutat să mă ridic.

 

La Atena, cânta Pâine, educaţie, libertate. Cel mai frumos cuvânt de ordine, zicea, care nu a fost pervertit nicicând de furia mulţimii. Or, exact el, reprezentantul rezistenţei greceşti, contesta ideea cu drapelul palestinian, repetând că ar fi fost o greşeală să mânjim asfaltul undeva pe stradă, a doua zi după un masacru. Era mai încordat decât de obicei. Şi ne privea pe rând, în ochi, spre a ne convinge. Respira greu şi îşi pierdea şirul în franceză, amestecându-ne limba cu a lui, întorcându-se la accentul străin de la începuturile exilului. Cred că în ziua aceea ne-a vorbit evreul din el, evreul tainic care încerca să supravieţuiască, nu să învingă. Când s-a trecut la vot, a ridicat mâna. Şi a fost doar o mână: a lui. Şi-apoi toate mâinile noastre, gata parcă să i-o răsucească la spate. Pierduse. Îmi aduc aminte cum, imediat după, am aplaudat prosteşte. Şi toţi prietenii mei, fete şi băieţi, se bucurau ca la circ. Sigur, nu pentru a saluta moartea celor nouă copii, ci pentru a ne sublinia hotărârea.

— Nici unul dintre voi nu a fost măcar o clipă, vreodată, în pericol, a constatat Sam.

Şi prietenul meu grec a lăsat privirea în pământ. Ar fi putut ieşi din sală, însă nu acesta era felul lui de a reacţiona. Nu ar fi trântit niciodată uşa unui prieten. Pur şi simplu, ne-a spus ceea ce a considerat că era corect, din punctul lui de vedere. Ba chiar a ieşit alături de noi în stradă, din proprie voinţă.

— Ca să nu cumva să pictaţi drapelul pe dos, a precizat zâmbind.

 

978-973-689-743-6

 

Povestea zilei – „Civilizațiile”

Iulie 8, 2014 by

Din „Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor” de Neagu Djuvara.

 

Cand apar in evoluţia umană aceste mari unităţi pe care le numim civilizaţii?

Nu putem fixa cu precizie momentul apariţiei lor: ca toate mutaţiile, trecerea de la clanuri la imperii s-a făcut imperceptibil. La cumpăna decisivă dintre mileniile al IV-lea şi al III-lea i. Hr., istoria şi arheologia scot la lumină in Valea Nilului şi in Mesopotamia de Jos unităţi politico-economice deja solid structurate. Vom vedea mai departe că acest stadiu de evoluţie, mai ales in privinţa

Egiptului deja unificat sub un singur sceptru, presupune o evoluţie interioară cu o durată de aproximativ un mileniu, ceea ce mută formarea primelor unităţi „civilizate“ din aria considerată la sfarşitul mileniului al V-lea sau la inceputul celui de-al IV-lea. Mai tarziu, alte două centre de civilizaţie apar in Valea Fluviului Galben şi in Valea Indusului. După secole de evoluţie, centrul se deplasează, aria se măreşte.

Mai multe constatări se impun imediat:

– primele civilizaţii s-au născut in văile fluviale, care au fost primele zone de economie agricolă sedentară (vom vedea mai departe că civilizaţiile precolumbiene par să facă excepţie);

– toate presupun existenţa unei vieţi urbane;

– ele progresează conform unui proces similar de organizare a statului;

– grupul unificator este constituit de o minoritate, originară cel mai adesea din vecinătatea ariei „civilizate“;

– in sfarşit, cu fiecare generaţie de civilizaţii, aceste arii se intind mai mult, ajungand să acopere astăzi cvasitotalitatea pămanturilor locuite.

Sedentarizarea unor grupuri etnice in regiunile care se pretează la cultura sezonieră a cerealelor, permiţand asigurarea cu un minim de hazard a subzistenţei permanente a colectivităţii, pare a fi condiţia primordială a civilizaţiei. Ea antrenează puţin cate puţin o anumită diviziune a muncii, făcand disponibilă o parte din populaţie pentru alte sarcini decat producţia alimentară: administrarea şi apărarea grupului, producerea uneltelor şi a armelor, organizarea schimburilor comerciale.

01

Tocmai in principalele centre ale acestor schimburi se nasc primele aglomerări urbane pentru a-i adăposti pe neproducători: pieţe de cereale şi de animale, răspantii de drumuri pentru caravane, puncte de confluenţă a raurilor, mici porturi maritime, depozite de sare sau de metale. Aceste aglomerări se diferenţiază puţin  cate puţin de aglomeră rile din zona rurală invecinată. Habitatulse ameliorează, arhitectura incetează să fie exclusiv utilitară, un anume urbanism apare ici şi colo. Curand, pentru a se apăra mai bine impotriva raidurilor făcute de nomazi, aceste centre mai populate şi mai bogate se imprejmuiesc de ziduri. In acelaşi timp, ţăranului războinic ii succedă soldatul de meserie. Războinicul nu este singurul care se specializează. Olarii, fierarii, dulgherii, zidarii, scribii şi preoţii incetează să fie nişte izolaţi in satul lor, obligaţi de cele mai multe ori să participe la activităţile agricole ale comunităţii. Ei se unesc pentru a-şi apăra corporaţiile. Se formează grupuri de interese, are loc o delimitare care dă naştere claselor, subinţelegand o clasă de inactivi sau semiactivi care consideră că puterea le aparţine de drept. Din ciocnirea acestor interese se nasc tensiuni, bogate in virtualităţi spirituale. Condiţiile sunt reunite pentru inflorirea unei civilizaţii. Cuvantul cultură aminteşte munca pămantului. In civilizaţie apare cetatea.

02

Totuşi – şi vom regăsi această remarcă mai departe –, aceste comunităţi, care vor da naştere primelor civilizaţii cunoscute, nu sunt in mod necesar mai avansate decat comunităţile invecinate. Popoarele care creează prima agricultură sedentară in Mesopotamia de Jos („Ţara de la Mare“) par din punct de vedere tehnic in intarziere (habitat, artizanat, arte) faţă de populaţiile din Elam sau din viitoarea Assirie. Şi vom vedea repetandu-se acest fenomen la inceputul fie cărui nou „val“ de civilizaţie.

In aceeaşi ordine de idei, se dovedeşte că primii unificatori ai acestor regiuni privilegiate nu aparţin in general primelor grupuri sedentarizate pe aceste meleaguri. Dacă nu ştim aproape nimic despre originea egiptenilor, in afară de datele lingvistice, pare, dimpotrivă, stabilit că sumerienii nu sunt primii ocupanţi sedentari din Mesopotamia de Jos. Sosirea arienilor in India este databilă istoric. Civilizaţia chineză pro priu-zis istorică, după era „regatelor combatante“, este unificată de către cel mai excentric dintre aceste regate, acela al lui Qin. Ahemenizii care unesc sub un singur sceptru intregul Orient Apropiat aparţin unei etnii venite mai tarziu in circuitul lumii Orientului Apropiat. La fel, romanii in interiorul lumii elenice. Dacă, prin urmare, elementul urban este indispensabil infloririi unei civilizaţii, minoritatea care impune unitatea pare să provină de la periferia acestei civilizaţii.

Totuşi, stilul unei civilizaţii se cristalizează in oraşe. La limită, aceasta iradiază dintr-o singură cetate. De pildă, Bizanţul. Dacă arta bizantină infloreşte aproape simultan in Alexandria, Antiochia şi Bizanţ şi se extinde ulterior in Italia, in Sicilia, in Africa de Nord, in Balcani şi pană in Rusia, esenţialul civilizaţiei bizantine se va concentra, din ce in ce mai mult, la Constantinopol. „Bizanţul după Bizanţ“ se va indrepta lent spre scleroză. Dar nu din Constantinopol se ivesc dinastiile puternice.

Toate aceste societăţi se dezvoltă conform aceluiaşi proces de organizare de stat. Mi se pare că nu s-a subliniat suficient faptul că pretutindeni organizarea grupurilor umane superioare a imbrăcat forme politice asemă nătoare limitate numeric.

Organizarea cetăţilor, a regatelor şi imperiilor; sistemul municipal, sistemul feudal, sistemul monarhic: in toate societă ţile pe cale de a se civiliza regăsim forme analoage, fără să fie posibil, de cele mai multe ori, să dovedim existenţa unor influenţe sau filiaţii. E vorba oare de un fenomen de structură? Sunt puţine şansele să rezolvăm această problemă, tot aşa cum nu sunt prea multe să răspundem la in trebarea dacă există sau nu o origine unică a speciei umane. Să fim şi aici in prezenţa unor apariţii spontane, a unei „mutaţii“ simultane in mai multe puncte ale globului? Avem aici un intreg domeniu de cercetări antropologice care depăşeşte cadrul acestei lucrări.

Dacă in Egipt, in Orientul Mijlociu, in China, in Japonia, in India, in Grecia şi in Europa Occidentală regimul feudal sau regimul monarhic se nasc spontan şi se dezvoltă independent conform aceloraşi modele, aceloraşi tipare (patterns), acest lucru pledează in favoarea existenţei unui mecanism-tip al dezvoltării societăţilor. Din secolul al VIII-lea pană in al XIII-lea, Japonia, intr-un uimitor paralelism cu Europa Occidentală, evoluează spre regimul feudal, in timp ce singurul model pe care il are sub ochi şi incearcă să-l copieze fidel este monarhia chineză centralizată Tang şi Song. (Ce extraordinară similaritate intre istoria fraţilor duşmani Yoritomo şi Yoshitsune şi aceea a contemporanilor occidentali Ioan fără de Ţară şi Richard Inimă de Leu – fraţii Minamoto avand in plus geniu!)

E şi mai greu să inţelegem cum rituri atat de speciale, ca acela al sacrificiului sau al flagelării simbolice a regelui sau a reprezentantului unui zeu, au putut să se nască simultan in societăţi atat de indepărtate unele de altele cum sunt cele din Mexic, din vechiul Babilon sau din Africa sud-erythreeană.

[…] Am spus despre factorii reali că sunt recurenţi, fiindcă formele pe care poate să le imbrace organizarea politică şi socială a civilizaţiilor sunt nu numai puţin variabile in ciuda imenselor transformări suportate de societăţile umane de cateva milenii, dar au şi tendinţa să se succeadă intr-o ordine şi intr-un ritm care sunt oarecum constante. Aristotel observase deja acest lucru in cadrul cetăţii antice. Aristocraţia, Democraţia, Tirania se zămislesc una pe alta şi se succedă in ordine.

Cred că se pot distinge următoarele faze in evoluţia fiecărei civilizaţii:

– prima fază sau faza larvară: o energie latentă impinge triburile, neamurile să se unească, să se mişte. Ele intră in contact, cel mai adesea violent, cu alte grupuri, cu alte culturi, pe care le copleşesc (aproape intotdeauna lăcomia ii atrage spre culturile superioare). Noua civilizaţie este incă informă. La drept vorbind, ea nu există incă şi nu se ştie dacă va exista vreodată. Apar numai un elan şi o solidaritate;

– a doua fază sau faza de formare: intr-un anumit spaţiu, se degajă un stil comun şi, in ciuda luptelor intestine, ansamblul este animat de o mare forţă de expansiune (aceste două faze reprezintă varsta eroică a civilizaţiei pe cale de a se naşte);

– a treia fază sau faza de înflorire: stilul se precizează in centrele urbane şi se conturează o organizare politică mai mult sau mai puţin uniformă; ansamblul este incă divizat din punct de vedere politic, dar expansionismul este la culme;

– a patra fază sau faza luptei pentru hegemonie: pentru a relua o expresie consacrată a istoriei Chinei, este vorba de era „regatelor combatante“ (in engleză: the Contending States); principalele unităţi culturale, principalele state işi dispută imperiul, supremaţia asupra lumii lor;

– a cincea fază sau faza imperială: unul dintre combatanţi iese invingător din competiţie; pacea este pentru un timp asigurată; avem de-a face cu o eră de stabilitate, de prosperitate, de uniformizare a artei şi gandirii. Urmează apoi scleroza

Să adăugăm că fiecărei faze a ciclului politic ii corespund forme particulare ale creaţiei artistice şi intelectuale, creativitatea atingand punctul culminant la sfarşitul fazei de inflorire şi inceputul luptei pentru hegemonie.

 

978-973-50-4342-1

Povestea zilei – „Începutul­­­ universului”

Iulie 3, 2014 by

Din „Teoria universală. Originea și soarta universului” de Stephen Hawking

 

Începutul­­­ universului

Despre începutul universului s-a discutat, fără îndoială, de foarte multă vreme. Conform vechilor tradiţii iudaice, creştine şi islamice, universul a apărut cu un timp finit în urmă, nu foarte îndepărtat. Un argument în favoarea unui astfel de început a fost ideea că era nevoie de o cauză primă care să explice existenţa universului.

Un alt argument a fost propus de Sfântul Augustin în cartea Cetatea lui Dumnezeu (De civitate Dei). El atrăgea atenţia asupra faptului că civilizaţia progresează, iar noi ne amintim cine a săvârşit cutare ispravă sau a născocit cutare procedeu. Astfel, omul şi pesemne şi universul nu pot exista de prea mult timp, fiindcă altminteri am fi fost deja mult mai avansaţi.

Sfântul Augustin accepta o dată a creării universului în jurul anului 5000 î.Cr., în conformitate cu Cartea Facerii. Este interesant că aceasta nu e foarte departe de sfârşitul ultimei ere glaciare, pe la 10 000 î.Cr., când a apărut într-adevăr civilizaţia. Pe de altă parte, Aristotel şi majoritatea celorlalţi filozofi greci nu erau de acord cu ideea creaţiei, deoarece presupunea o prea importantă intervenţie divină. Ei credeau deci că omenirea şi lumea din jurul ei au existat dintotdeauna şi vor exista pentru totdeauna. Se gândiseră la argumentul progresului, menţionat mai sus, iar răspunsul lor era că au existat potopuri periodice sau alte dezastre naturale care au adus în repetatate rânduri omenirea înapoi la începutul civilizaţiei.

Pe vremea când majoritatea oamenilor credeau într-un univers static şi neschimbător, întrebarea dacă acesta avea sau nu un început era considerată de natură metafizică sau teologică. Pe baza observaţiilor puteai accepta ambele variante: universul fie a existat dintotdeauna, fie a fost creat şi pus în mişcare în urmă cu un timp finit, astfel încât să arate ca şi când ar fi existat dintotdeauna. Dar în 1929 Edwin Hubble a făcut observaţia remarcabilă că, în orice parte ai privi, stelele aflate la mare distanţă se îndepărtează rapid de noi. Cu alte cuvinte, universul se află în expansiune. Aceasta înseamnă că la început corpurile cereşti au fost mult mai apropiate unele de altele. De fapt, părea să fi existat un moment, cu vreo zece sau douăzeci de miliarde de ani în urmă, când toate erau laolaltă într-un singur loc.

Această descoperire a adus în sfârşit problema începutului universului în sfera preocupărilor ştiinţifice. Observaţiile lui Hubble sugerau că a existat un moment numit big bang când universul a fost infinit de mic şi, prin urmare, infinit de dens. Dacă au existat evenimente anterioare acelui moment, ele n-ar putea influenţa ce se întâmplă în prezent. Existenţa lor poate fi ignorată, deoarece n-ar avea nici o consecinţă observabilă.

Am putea spune că timpul a avut un început la big bang, în sensul că timpul anterior pur şi simplu nu poate fi definit. Trebuie subliniat că acest început al timpului este foarte diferit de cele considerate anterior. Într-un univers neschimbător, un început al timpului poate fi impus doar de o entitate exterioară universului. Din punct de vedere fizic nu este însă necesară existenţa unui început. Ne putem închipui că Dumnezeu a creat universul în absolut orice moment de timp din trecut. Pe de altă parte, dacă universul se extinde, ar putea exista motive fizice pentru care trebuie să fie un început. Am putea crede mai departe că Dumnezeu a creat universul în momentul big bang-ului. El ar fi putut să-l creeze chiar şi la un moment ulterior şi să-l facă să pară că a provenit dintr-o mare explozie [big bang]. Dar nu ar avea sens să presupunem că a fost creat înainte de big bang. Un univers în expansiune nu exclude un creator, dar impune limite privind momentul în care El ar fi înfăptuit această creaţie.

Dovezile actuale sugerează aşadar că universul se va extinde probabil pentru totdeauna. Dar nu vă bazaţi pe asta. Tot ce putem şti cu certitudine este că, şi dacă universul va colapsa, aceasta nu se va întâmpla decât peste cel puţin zece miliarde de ani, odată ce se extinde de cel puţin tot atâta timp. Lucrul acesta n-ar trebui să ne îngrijoreze, fiindcă la acel moment omenirea va fi dispărut de mult, împreună cu Soarele nostru, dacă nu cumva vom avea colonii dincolo de sistemul solar.

[…]

…La un anumit moment din trecut, cândva între zece si douăzeci de miliarde de ani în urmă, distanţele dintre galaxii erau zero. La acel moment, pe care îl numim big bang, densitatea universului şi curbura spaţiului-timp trebuie să fi fost infinite. Asta înseamnă că teoria generală a relativităţii prezice existenţa unui punct singular în univers.

Toate teoriile noastre ştiinţifice sunt formulate pe baza presupunerii că spaţiul-timp este neted şi aproape plat, aşa încât nici una nu e valabilă în singularitatea big bang, unde curbura spaţiului-timp e infinită. Prin urmare, chiar dacă ar fi existat evenimente înainte de big bang, nu le-am putea folosi pentru a determina ce s-a întâmplat după aceea, deoarece capacitatea de predicţie dispare la big bang. Prin urmare, dacă ştim doar ce s-a întâmplat după big bang, nu putem determina ce s-a întâmplat înaintea lui. În ce ne priveşte, evenimentele dinainte de big bang nu pot avea consecinţe, deci ele nu trebuie incluse într-un model ştiinţific al universului. Trebuie aşadar să le eliminăm din model şi să considerăm că timpul a început la big bang.

Multora le displace ideea că timpul a avut un început, pesemne fiindcă trimite la o intervenţie divină. (Pe de altă parte, Biserica Catolică şi-a însuşit modelul big bang, iar în 1951 a anunţat oficial că e în conformitate cu Biblia.)

978-973-50-4373-5