Posts Tagged ‘Stephen Hawkins’

Povestea zilei – „Începutul­­­ universului”

iulie 3, 2014

Din „Teoria universală. Originea și soarta universului” de Stephen Hawking

 

Începutul­­­ universului

Despre începutul universului s-a discutat, fără îndoială, de foarte multă vreme. Conform vechilor tradiţii iudaice, creştine şi islamice, universul a apărut cu un timp finit în urmă, nu foarte îndepărtat. Un argument în favoarea unui astfel de început a fost ideea că era nevoie de o cauză primă care să explice existenţa universului.

Un alt argument a fost propus de Sfântul Augustin în cartea Cetatea lui Dumnezeu (De civitate Dei). El atrăgea atenţia asupra faptului că civilizaţia progresează, iar noi ne amintim cine a săvârşit cutare ispravă sau a născocit cutare procedeu. Astfel, omul şi pesemne şi universul nu pot exista de prea mult timp, fiindcă altminteri am fi fost deja mult mai avansaţi.

Sfântul Augustin accepta o dată a creării universului în jurul anului 5000 î.Cr., în conformitate cu Cartea Facerii. Este interesant că aceasta nu e foarte departe de sfârşitul ultimei ere glaciare, pe la 10 000 î.Cr., când a apărut într-adevăr civilizaţia. Pe de altă parte, Aristotel şi majoritatea celorlalţi filozofi greci nu erau de acord cu ideea creaţiei, deoarece presupunea o prea importantă intervenţie divină. Ei credeau deci că omenirea şi lumea din jurul ei au existat dintotdeauna şi vor exista pentru totdeauna. Se gândiseră la argumentul progresului, menţionat mai sus, iar răspunsul lor era că au existat potopuri periodice sau alte dezastre naturale care au adus în repetatate rânduri omenirea înapoi la începutul civilizaţiei.

Pe vremea când majoritatea oamenilor credeau într-un univers static şi neschimbător, întrebarea dacă acesta avea sau nu un început era considerată de natură metafizică sau teologică. Pe baza observaţiilor puteai accepta ambele variante: universul fie a existat dintotdeauna, fie a fost creat şi pus în mişcare în urmă cu un timp finit, astfel încât să arate ca şi când ar fi existat dintotdeauna. Dar în 1929 Edwin Hubble a făcut observaţia remarcabilă că, în orice parte ai privi, stelele aflate la mare distanţă se îndepărtează rapid de noi. Cu alte cuvinte, universul se află în expansiune. Aceasta înseamnă că la început corpurile cereşti au fost mult mai apropiate unele de altele. De fapt, părea să fi existat un moment, cu vreo zece sau douăzeci de miliarde de ani în urmă, când toate erau laolaltă într-un singur loc.

Această descoperire a adus în sfârşit problema începutului universului în sfera preocupărilor ştiinţifice. Observaţiile lui Hubble sugerau că a existat un moment numit big bang când universul a fost infinit de mic şi, prin urmare, infinit de dens. Dacă au existat evenimente anterioare acelui moment, ele n-ar putea influenţa ce se întâmplă în prezent. Existenţa lor poate fi ignorată, deoarece n-ar avea nici o consecinţă observabilă.

Am putea spune că timpul a avut un început la big bang, în sensul că timpul anterior pur şi simplu nu poate fi definit. Trebuie subliniat că acest început al timpului este foarte diferit de cele considerate anterior. Într-un univers neschimbător, un început al timpului poate fi impus doar de o entitate exterioară universului. Din punct de vedere fizic nu este însă necesară existenţa unui început. Ne putem închipui că Dumnezeu a creat universul în absolut orice moment de timp din trecut. Pe de altă parte, dacă universul se extinde, ar putea exista motive fizice pentru care trebuie să fie un început. Am putea crede mai departe că Dumnezeu a creat universul în momentul big bang-ului. El ar fi putut să-l creeze chiar şi la un moment ulterior şi să-l facă să pară că a provenit dintr-o mare explozie [big bang]. Dar nu ar avea sens să presupunem că a fost creat înainte de big bang. Un univers în expansiune nu exclude un creator, dar impune limite privind momentul în care El ar fi înfăptuit această creaţie.

Dovezile actuale sugerează aşadar că universul se va extinde probabil pentru totdeauna. Dar nu vă bazaţi pe asta. Tot ce putem şti cu certitudine este că, şi dacă universul va colapsa, aceasta nu se va întâmpla decât peste cel puţin zece miliarde de ani, odată ce se extinde de cel puţin tot atâta timp. Lucrul acesta n-ar trebui să ne îngrijoreze, fiindcă la acel moment omenirea va fi dispărut de mult, împreună cu Soarele nostru, dacă nu cumva vom avea colonii dincolo de sistemul solar.

[…]

…La un anumit moment din trecut, cândva între zece si douăzeci de miliarde de ani în urmă, distanţele dintre galaxii erau zero. La acel moment, pe care îl numim big bang, densitatea universului şi curbura spaţiului-timp trebuie să fi fost infinite. Asta înseamnă că teoria generală a relativităţii prezice existenţa unui punct singular în univers.

Toate teoriile noastre ştiinţifice sunt formulate pe baza presupunerii că spaţiul-timp este neted şi aproape plat, aşa încât nici una nu e valabilă în singularitatea big bang, unde curbura spaţiului-timp e infinită. Prin urmare, chiar dacă ar fi existat evenimente înainte de big bang, nu le-am putea folosi pentru a determina ce s-a întâmplat după aceea, deoarece capacitatea de predicţie dispare la big bang. Prin urmare, dacă ştim doar ce s-a întâmplat după big bang, nu putem determina ce s-a întâmplat înaintea lui. În ce ne priveşte, evenimentele dinainte de big bang nu pot avea consecinţe, deci ele nu trebuie incluse într-un model ştiinţific al universului. Trebuie aşadar să le eliminăm din model şi să considerăm că timpul a început la big bang.

Multora le displace ideea că timpul a avut un început, pesemne fiindcă trimite la o intervenţie divină. (Pe de altă parte, Biserica Catolică şi-a însuşit modelul big bang, iar în 1951 a anunţat oficial că e în conformitate cu Biblia.)

978-973-50-4373-5