Posts Tagged ‘Povestea silei’

Povestea zilei – „Încă o zi în Buenos Aires”

iunie 30, 2014

Din „Abaddon exterminatorul” de Ernesto Sabato.

ÎN DUPĂ-AMIAZA ZILEI DE 5 IANUARIE, stând în pragul cafenelei de pe strada Guido colţ cu Junín, Bruno îl văzu venind pe Sabato şi, când dădu să-i vorbească, simţi că avea să se întâmple ceva inexplicabil: deşi privea spre el, Sabato trecu mai departe, ca şi cum nu l-ar fi observat. Era prima dată când se petrecea aşa ceva şi, având în vedere legătura dintre ei, trebuia să excludă ideea unui act deliberat, consecinţă a vreunei neînţelegeri grave.

Îl urmări cu atenţie şi-l văzu traversând pe la colţul periculos, fără a se feri în nici un fel de maşini, fără privirile asiguratoare aruncate în dreapta şi-n stânga şi fără şovăirile unui un om lucid şi conştient în faţa primejdiilor.

…………………………………………………………………….

Rezemat de parapet, auzind zbaterea ritmică a râului în spatele lui, contemplă iar oraşul Buenos Aires prin ceaţă, siluetele zgârie-norilor decupându-se pe cerul crepuscular.

Pescăruşii zburau în depărtare, apoi reveneau, ca totdeauna, cu nepăsarea cumplită a forţelor naturii. Şi orice părea posibil, chiar şi ca acel copil care trecuse cu doica pe lângă ei, în timp ce Martín îi vorbea acolo despre dragostea lui pentru Alejandra, să fi fost chiar Marcelo. Iar acum, în timp ce trupul său de băiat neajutorat şi sfios, de fapt rămăşiţele acelui trup, zăceau într-un bloc de ciment sau deveniseră deja cenuşă în vreun cuptor electric, pescăruşi identici se roteau la fel ca atunci, pe un cer asemănător. Şi astfel, totul trecea şi totul era uitat, pe când apele izbeau mai departe ritmic malurile oraşului anonim.

Să scrie măcar pentru a eterniza ceva: o iubire, un act de eroism ca acela al lui Marcelo, un extaz. Să atingă absolutul. Sau poate (îşi zise cu îndoiala aceea care îl caracteriza atât de bine, cu acea cinste exagerată care-l făcea şovăielnic şi, în cele din urmă, ineficace), poate pentru că acest lucru le e necesar unor oameni ca el, incapabili de acte absolute de pasiune şi eroism. Fiindcă nici tânărul acela care într-o zi şi-a dat foc într-o piaţă din Praga, nici Ernesto Guevara, nici Marcelo Carranza nu simţiseră nevoia să scrie. O clipă s-a gândit că poate este doar o metodă la care recurg nevolnicii. N-aveau oare dreptate tinerii care acum repudiau literatura? Nu ştia, totul era foarte complicat, fiindcă altminteri ar fi trebuit repudiate, aşa cum spunea Sabato, şi muzica şi aproape toată poezia, întrucât nici ele nu veneau în ajutorul revoluţiei pe care tinerii o doreau cu atât de multă ardoare. De altfel, nici un personaj autentic nu era un simulacru modelat din cuvinte: aceste personaje erau plămădite din sânge, iluzii, speranţe şi frământări adevărate şi, într-un chip misterios, păreau să se comporte astfel pentru ca noi toţi, în mijlocul acestei vieţi confuze, să putem afla un sens al existenţei, sau cel puţin să-l zărim în depărtare.

Încă o dată în lunga lui viaţă simţea nevoia să scrie, deşi nu-i era cu putinţă să înţeleagă de ce tocmai acum, după întâlnirea cu Sabato la colţul străzilor Junín şi Guido. Dar, în acelaşi timp, era copleşit de veşnica lui neputinţă în faţa imensităţii. Universul este atât de vast. Catastrofe şi tragedii, iubiri şi neînţelegeri, speranţe şi moarte, toate îi dădeau dimensiunea incomensurabilului. Despre ce ar trebui să scrie? Dintre toate aceste întâmplări infinite, care erau esenţiale? Îi spusese odată lui Martín că în ţări îndepărtate puteau avea loc cataclisme, care nu însemnau nimic pentru unii: pentru băiatul acela, pentru Alejandra, pentru el însuşi. Şi, pe neaşteptate, un banal tril de pasăre, privirea unui trecător, primirea unei scrisori, toate sunt fapte care există cu adevărat, care pentru o anume fiinţă au o importanţă mai mare decât holera din India. Nu, nu era vorba de indiferenţă faţă de lume, nici de egoism, cel puţin nu din partea lui: era ceva mult mai subtil. Cât de ciudată trebuie să fie condiţia umană pentru ca un fapt atât de înspăimântător să se dovedească a fi adevărat! Chiar acum, îşi spunea, în Vietnam mor copii nevinovaţi, arşi de bombe cu napalm: nu este oare o frivolitate infamă să scrii despre câteva fiinţe dintr-un colţ de lume?

Descurajat, a privit iar spre pescăruşii de pe cer. Dar nu, nu este aşa. Orice poveste despre speranţele şi nenorocirile unui singur om, ale unui simplu băiat necunoscut, putea cuprinde omenirea întreagă şi putea da un sens existenţei, reuşind chiar să o consoleze în vreun fel pe mama aceea vietnameză care urlă văzându-şi copilul în flăcări. Desigur, era îndeajuns de cinstit pentru a şti (pentru a se teme) că orice ar fi scris el nu putea căpăta o astfel de valoare. Însă miracolul acela era posibil, iar alţii puteau realiza ceea ce el nu se simţea în stare să înfăptuiască. Sau poate că da, nu se ştie niciodată. Să scrie despre adolescenţi, fiinţele care suferă cel mai mult în lumea asta implacabilă şi care merită din plin să le fie descrise drama şi sensul chinurilor lor, dacă există vreunul. Nacho, Agustina, Marcelo. Dar ce ştia oare despre ei? Abia dacă desluşea în mijlocul umbrelor câteva episoade semnificative din vieţile lor, amintirile lor din copilărie şi adolescenţă, drumul melancolic al sentimentelor pe care le-au încercat.

Fiindcă ce ştia în realitate, nu despre Marcelo Carranza sau despre Nacho Izaguirre, ci despre Sabato însuşi, una dintre fiinţele care i-au fost dintotdeauna cel mai aproape? Infinit de mult, dar şi infinit de puţin. La răstimpuri, îl simţea făcând parte din propriul său spirit, putea să-şi imagineze aproape în amănunt ce ar fi simţit în faţa unor anumite evenimente. Dar dintr-odată i se părea de nedesluşit şi numai dintr-o fugară sclipire a ochilor îi era dat să bănuiască atunci ce se petrecea în străfundul sufletului său; însă erau doar ipoteze, ca acele presupuneri riscante pe care le facem cu atâta suficienţă despre tainicul univers al celorlalţi. Ce ştia, de pildă, despre legătura sa reală cu violentul Nacho Izaguirre, şi mai ales cu enigmatica lui soră? Cât despre relaţiile lui cu Marcelo, ştia într-adevăr cum apăruse în viaţa lui, printr-un şir de episoade care par întâmplătoare, dar care, cum spunea mereu Sabato însuşi, erau astfel doar în aparenţă. Până într-atât încât îşi putea imagina, în cele din urmă, că moartea acestui băiat, ca urmare a torturilor îndurate, izbucnirea feroce, plină de ură, a lui Nacho faţă de sora lui, şi acea cădere a lui Sabato erau nu doar legate, ci unite prin ceva atât de puternic încât constituia în sine motivul secret al uneia dintre tragediile care rezumă sau reprezintă metafora a ceea ce se poate întâmpla cu întreaga omenire în vremuri precum cele pe care le trăim.

Un roman despre această căutare a absolutului, această nebunie adolescentină, ce îi macină şi pe oamenii care nu vor sau nu pot înceta să fie adolescenţi: fiinţe care, înglodate în noroi şi în bălegar, scot strigăte de disperare sau mor detonând bombe în cine ştie ce colţ de univers. O poveste despre băieţi ca Marcelo şi Nacho şi despre un artist care, în tainicele redute ale spiritului său, simte cum se zbat aceste creaturi (în parte proiectate în afara propriei lui făpturi, în parte agitate în străfundurile inimii lui) care cer eternitate şi absolut. Pentru ca martiriul unora să nu se piardă în tumult şi în haos, ci să poată ajunge la sufletul altor oameni, pentru a-i emoţiona şi a-i izbăvi. Poate că Sabato însuşi, faţă în faţă cu aceşti adolescenţi necruţători, pradă nu numai propriei aspiraţii spre absolut, ci şi demonilor care, din cavernele lor, continuă să-l hăituiască, alături de personaje care au apărut uneori în cărţile lui, dar care se simt trădate de stângăciile sau laşitatea mijlocitorului lor; poate că şi el însuşi, Sabato, se ruşinează deoarece le supravieţuieşte acestor fiinţe în stare să moară sau să ucidă din ură, din dragoste ori din pricina îndârjirii de a pătrunde misterul existenţei. Şi se ruşinaează nu doar pentru că le supravieţuieşte, ci şi pentru că o face cu răutate, cu neînsemnate compensaţii. Cu scârba şi amărăciunea succesului.

Da, dacă prietenul lui ar muri, şi dacă el, Bruno, ar scrie povestea asta. Dacă n-ar fi aşa cum era, din nefericire: un om slab, lipsit de voinţă, cu intenţii bune care dau greş.

Şi-a îndreptat iar privirea spre pescăruşii care se roteau pe cerul întunecat. Spre siluetele tainice ale zgârie-norilor, proiectându-se printre izbucniri roşietice şi catedrale de fum şi, încetul cu încetul, printre nuanţele melancolice de violet ce vestesc cortegiul funebru al nopţii. Întregul oraş agoniza, aidoma cuiva care în timpul vieţii a fost vulgar de zgomotos, dar care acum murea într-o linişte dramatică, singur, închis în sine, căzut pe gânduri. Liniştea devenea tot mai gravă pe măsură ce se înnopta, acompaniind, ca întotdeauna, heralzii întunericului.

Şi astfel s-a sfârşit încă o zi în Buenos Aires, ceva ce nu mai putea fi recuperat niciodată, ceva care îl apropia încă puţin de propria-i moarte.

 

978-973-689-748-1

Reclame