Posts Tagged ‘Neagu Djuvara’

Povestea zilei – „Civilizațiile”

iulie 8, 2014

Din „Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor” de Neagu Djuvara.

 

Cand apar in evoluţia umană aceste mari unităţi pe care le numim civilizaţii?

Nu putem fixa cu precizie momentul apariţiei lor: ca toate mutaţiile, trecerea de la clanuri la imperii s-a făcut imperceptibil. La cumpăna decisivă dintre mileniile al IV-lea şi al III-lea i. Hr., istoria şi arheologia scot la lumină in Valea Nilului şi in Mesopotamia de Jos unităţi politico-economice deja solid structurate. Vom vedea mai departe că acest stadiu de evoluţie, mai ales in privinţa

Egiptului deja unificat sub un singur sceptru, presupune o evoluţie interioară cu o durată de aproximativ un mileniu, ceea ce mută formarea primelor unităţi „civilizate“ din aria considerată la sfarşitul mileniului al V-lea sau la inceputul celui de-al IV-lea. Mai tarziu, alte două centre de civilizaţie apar in Valea Fluviului Galben şi in Valea Indusului. După secole de evoluţie, centrul se deplasează, aria se măreşte.

Mai multe constatări se impun imediat:

– primele civilizaţii s-au născut in văile fluviale, care au fost primele zone de economie agricolă sedentară (vom vedea mai departe că civilizaţiile precolumbiene par să facă excepţie);

– toate presupun existenţa unei vieţi urbane;

– ele progresează conform unui proces similar de organizare a statului;

– grupul unificator este constituit de o minoritate, originară cel mai adesea din vecinătatea ariei „civilizate“;

– in sfarşit, cu fiecare generaţie de civilizaţii, aceste arii se intind mai mult, ajungand să acopere astăzi cvasitotalitatea pămanturilor locuite.

Sedentarizarea unor grupuri etnice in regiunile care se pretează la cultura sezonieră a cerealelor, permiţand asigurarea cu un minim de hazard a subzistenţei permanente a colectivităţii, pare a fi condiţia primordială a civilizaţiei. Ea antrenează puţin cate puţin o anumită diviziune a muncii, făcand disponibilă o parte din populaţie pentru alte sarcini decat producţia alimentară: administrarea şi apărarea grupului, producerea uneltelor şi a armelor, organizarea schimburilor comerciale.

01

Tocmai in principalele centre ale acestor schimburi se nasc primele aglomerări urbane pentru a-i adăposti pe neproducători: pieţe de cereale şi de animale, răspantii de drumuri pentru caravane, puncte de confluenţă a raurilor, mici porturi maritime, depozite de sare sau de metale. Aceste aglomerări se diferenţiază puţin  cate puţin de aglomeră rile din zona rurală invecinată. Habitatulse ameliorează, arhitectura incetează să fie exclusiv utilitară, un anume urbanism apare ici şi colo. Curand, pentru a se apăra mai bine impotriva raidurilor făcute de nomazi, aceste centre mai populate şi mai bogate se imprejmuiesc de ziduri. In acelaşi timp, ţăranului războinic ii succedă soldatul de meserie. Războinicul nu este singurul care se specializează. Olarii, fierarii, dulgherii, zidarii, scribii şi preoţii incetează să fie nişte izolaţi in satul lor, obligaţi de cele mai multe ori să participe la activităţile agricole ale comunităţii. Ei se unesc pentru a-şi apăra corporaţiile. Se formează grupuri de interese, are loc o delimitare care dă naştere claselor, subinţelegand o clasă de inactivi sau semiactivi care consideră că puterea le aparţine de drept. Din ciocnirea acestor interese se nasc tensiuni, bogate in virtualităţi spirituale. Condiţiile sunt reunite pentru inflorirea unei civilizaţii. Cuvantul cultură aminteşte munca pămantului. In civilizaţie apare cetatea.

02

Totuşi – şi vom regăsi această remarcă mai departe –, aceste comunităţi, care vor da naştere primelor civilizaţii cunoscute, nu sunt in mod necesar mai avansate decat comunităţile invecinate. Popoarele care creează prima agricultură sedentară in Mesopotamia de Jos („Ţara de la Mare“) par din punct de vedere tehnic in intarziere (habitat, artizanat, arte) faţă de populaţiile din Elam sau din viitoarea Assirie. Şi vom vedea repetandu-se acest fenomen la inceputul fie cărui nou „val“ de civilizaţie.

In aceeaşi ordine de idei, se dovedeşte că primii unificatori ai acestor regiuni privilegiate nu aparţin in general primelor grupuri sedentarizate pe aceste meleaguri. Dacă nu ştim aproape nimic despre originea egiptenilor, in afară de datele lingvistice, pare, dimpotrivă, stabilit că sumerienii nu sunt primii ocupanţi sedentari din Mesopotamia de Jos. Sosirea arienilor in India este databilă istoric. Civilizaţia chineză pro priu-zis istorică, după era „regatelor combatante“, este unificată de către cel mai excentric dintre aceste regate, acela al lui Qin. Ahemenizii care unesc sub un singur sceptru intregul Orient Apropiat aparţin unei etnii venite mai tarziu in circuitul lumii Orientului Apropiat. La fel, romanii in interiorul lumii elenice. Dacă, prin urmare, elementul urban este indispensabil infloririi unei civilizaţii, minoritatea care impune unitatea pare să provină de la periferia acestei civilizaţii.

Totuşi, stilul unei civilizaţii se cristalizează in oraşe. La limită, aceasta iradiază dintr-o singură cetate. De pildă, Bizanţul. Dacă arta bizantină infloreşte aproape simultan in Alexandria, Antiochia şi Bizanţ şi se extinde ulterior in Italia, in Sicilia, in Africa de Nord, in Balcani şi pană in Rusia, esenţialul civilizaţiei bizantine se va concentra, din ce in ce mai mult, la Constantinopol. „Bizanţul după Bizanţ“ se va indrepta lent spre scleroză. Dar nu din Constantinopol se ivesc dinastiile puternice.

Toate aceste societăţi se dezvoltă conform aceluiaşi proces de organizare de stat. Mi se pare că nu s-a subliniat suficient faptul că pretutindeni organizarea grupurilor umane superioare a imbrăcat forme politice asemă nătoare limitate numeric.

Organizarea cetăţilor, a regatelor şi imperiilor; sistemul municipal, sistemul feudal, sistemul monarhic: in toate societă ţile pe cale de a se civiliza regăsim forme analoage, fără să fie posibil, de cele mai multe ori, să dovedim existenţa unor influenţe sau filiaţii. E vorba oare de un fenomen de structură? Sunt puţine şansele să rezolvăm această problemă, tot aşa cum nu sunt prea multe să răspundem la in trebarea dacă există sau nu o origine unică a speciei umane. Să fim şi aici in prezenţa unor apariţii spontane, a unei „mutaţii“ simultane in mai multe puncte ale globului? Avem aici un intreg domeniu de cercetări antropologice care depăşeşte cadrul acestei lucrări.

Dacă in Egipt, in Orientul Mijlociu, in China, in Japonia, in India, in Grecia şi in Europa Occidentală regimul feudal sau regimul monarhic se nasc spontan şi se dezvoltă independent conform aceloraşi modele, aceloraşi tipare (patterns), acest lucru pledează in favoarea existenţei unui mecanism-tip al dezvoltării societăţilor. Din secolul al VIII-lea pană in al XIII-lea, Japonia, intr-un uimitor paralelism cu Europa Occidentală, evoluează spre regimul feudal, in timp ce singurul model pe care il are sub ochi şi incearcă să-l copieze fidel este monarhia chineză centralizată Tang şi Song. (Ce extraordinară similaritate intre istoria fraţilor duşmani Yoritomo şi Yoshitsune şi aceea a contemporanilor occidentali Ioan fără de Ţară şi Richard Inimă de Leu – fraţii Minamoto avand in plus geniu!)

E şi mai greu să inţelegem cum rituri atat de speciale, ca acela al sacrificiului sau al flagelării simbolice a regelui sau a reprezentantului unui zeu, au putut să se nască simultan in societăţi atat de indepărtate unele de altele cum sunt cele din Mexic, din vechiul Babilon sau din Africa sud-erythreeană.

[…] Am spus despre factorii reali că sunt recurenţi, fiindcă formele pe care poate să le imbrace organizarea politică şi socială a civilizaţiilor sunt nu numai puţin variabile in ciuda imenselor transformări suportate de societăţile umane de cateva milenii, dar au şi tendinţa să se succeadă intr-o ordine şi intr-un ritm care sunt oarecum constante. Aristotel observase deja acest lucru in cadrul cetăţii antice. Aristocraţia, Democraţia, Tirania se zămislesc una pe alta şi se succedă in ordine.

Cred că se pot distinge următoarele faze in evoluţia fiecărei civilizaţii:

– prima fază sau faza larvară: o energie latentă impinge triburile, neamurile să se unească, să se mişte. Ele intră in contact, cel mai adesea violent, cu alte grupuri, cu alte culturi, pe care le copleşesc (aproape intotdeauna lăcomia ii atrage spre culturile superioare). Noua civilizaţie este incă informă. La drept vorbind, ea nu există incă şi nu se ştie dacă va exista vreodată. Apar numai un elan şi o solidaritate;

– a doua fază sau faza de formare: intr-un anumit spaţiu, se degajă un stil comun şi, in ciuda luptelor intestine, ansamblul este animat de o mare forţă de expansiune (aceste două faze reprezintă varsta eroică a civilizaţiei pe cale de a se naşte);

– a treia fază sau faza de înflorire: stilul se precizează in centrele urbane şi se conturează o organizare politică mai mult sau mai puţin uniformă; ansamblul este incă divizat din punct de vedere politic, dar expansionismul este la culme;

– a patra fază sau faza luptei pentru hegemonie: pentru a relua o expresie consacrată a istoriei Chinei, este vorba de era „regatelor combatante“ (in engleză: the Contending States); principalele unităţi culturale, principalele state işi dispută imperiul, supremaţia asupra lumii lor;

– a cincea fază sau faza imperială: unul dintre combatanţi iese invingător din competiţie; pacea este pentru un timp asigurată; avem de-a face cu o eră de stabilitate, de prosperitate, de uniformizare a artei şi gandirii. Urmează apoi scleroza

Să adăugăm că fiecărei faze a ciclului politic ii corespund forme particulare ale creaţiei artistice şi intelectuale, creativitatea atingand punctul culminant la sfarşitul fazei de inflorire şi inceputul luptei pentru hegemonie.

 

978-973-50-4342-1

Reclame

Povestea zilei – „Europa si occidentalizarea”

martie 10, 2014

Din „Trecutul este viu” – Filip-Lucian Iorga în dialog cu Neagu Djuvara

— Cum aţi defini Europa? Există o „identitate europeană“? Care ar fi elementele fundamentale ale acestei identităţi? Europa înseamnă, cumva, doar Occidentul?

— Greu de răspuns. Mi se pare de netăgăduit faptul că occidentalii, şi mai cu seamă francezii, au o concepţie asupra Europei care datează de la Carol cel Mare. Culmea e că istoria contemporană pare să confirme faptul că Europa este şi astăzi Europa lui Carol cel Mare. E teribil de impresionant să vezi că primul nucleu al noii Europe care se construieşte în zilele noastre, nucleul celor şase, adică Franţa, Germania, Italia şi Benelux, urmează cu precizie, dacă mai adăugăm şi o bucăţică din Spania, graniţele Europei lui Charlemagne. După mai bine de o mie de ani e vorba de acelaşi grup care se consideră inima Europei. Dincolo de acest nucleu, britanicii sau spaniolii sunt „toleraţi“, considerându-se că şi ei fac parte din vechea Europă. Dar la est de Germania lucrurile devin din ce în ce mai puţin limpezi. Cu ceva îngăduinţă, sunt acceptate şi statele estului catolic, Boemia, Ungaria şi Polonia, şi s-ar părea că Europa se cam termină aici.

Dar, între noi fie vorba, mai ales dacă ne gândim la etimologia cuvântului „Europa“, după legendă, originea Europei se găseşte în fond în partea europeană a Turciei.  În realitate, în lumea creştină medievală au existat două Europe, care s-au născut prin despărţirea Bisericii Apusului de cea a Orientului. Bineînţeles, nu au lipsit întrepătrunderile dintre cele două Europe, aşa cum a fost marele exod de după căderea Constantinopolului, care a avut o mare înrâurire asupra Renaşterii italiene. Spre pildă, cardinalul Bessarion sau vărul cronicarului Laonicos Chalcocondylas. Demetrios Chalcocondylas este un mare refugiat grec în Italia, în timp ce Laonicos este silit să devină un fel de cronicar al Imperiului Otoman, sub Mahomed Cuceritorul.  Pe urmă, o altă punte de legătură: din interes comercial, veneţienii şi genovezii au fost foarte prezenţi în partea răsăriteană a Europei. Ei au avut, de exemplu, o mare influenţă la Constantinopol, în cartierul Pera, dar şi în Crimeea, la Rhodos, în Creta sau în Cipru. Putem descoperi influenţe reciproce suficient de îndelungate şi de profunde pentru a putea spune că nu a existat o veritabilă ruptură între cele două Europe.

Trebuie totuşi să recunoaştem că, până la Petru cel Mare, formele de dezvoltare din Europa catolică protestantă, care au condus către modernitate, nu au atins Europa Răsăriteană. Şi, dintr-odată, avem acest fenomen formidabil provocat de voinţa unui om care va obliga Rusia să se occidentalizeze. Deosebirea dintre felul în care grecii şi românii preiau elementele civilizaţiei occidentale şi cel în care o fac ruşii este foarte impresionantă, pentru că la ruşi occidentalizarea se face cu biciul, cu cnutul, cu de-a sila. E un caz aproape unic în istorie, în care avem o dată exactă a începutului unui proces de o asemenea amploare, anume data ucazului prin care Petru cel Mare le porunceşte supuşilor să-şi schimbe straiele, de pe o zi, pe alta, şi să-şi taie bărbile. Din momentul în care boierii au fost siliţi să se îmbrace cu straie occidentale a început o transformare care s-a răspândit, treptat, de sus în jos. Va trebui să treacă cel puţin 120 de ani până la primele creaţii valoroase în stil occidental, ca, de exemplu, literatura unui Puşkin. Le-a trebuit ruşilor 120 de ani pentru ca occidentalizarea forţată impusă de sus să-şi aducă roadele.

Exemplul românesc este exact contrariul: occidentalizarea se face molcom, prin intermediul a doi factori. Unul dintre ei, Biserica Greco-Catolică din Transilvania, apare la începutul veacului al XVIII-lea şi îşi aduce roadele jumătate de secol mai târziu, prin tinerii preoţi şcoliţi în Italia sau în Austria şi care sunt, fără putinţă de tăgadă, primii scriitori români de stil occidental. […] Cel de-al doilea factor de occidentalizare sunt, în mod paradoxal, fanarioţii, grecii care au condus Moldova şi Valahia în veacul al XVIII-lea. Ei au adus studiul limbii franceze în şcolile superioare şi au stârnit, printre boierii ţării, dorinţa de a-şi învăţa copiii să vorbească franţuzeşte. Întâlnim aici un alt paradox: ruşii, care şi-au dorit cu siguranţă să înghită cele două principate româneşti, au adus cu ei şi cultura franceză. S-au războit de mai multe ori cu turcii, începând din prima parte a secolului al XVIII-lea şi până la mijlocul secolului  al XIX-lea, şi de fiecare dată când intrau în Moldova şi în Ţara Românească singurul lor mijloc de a se înţelege cu boierii noştri, care conduceau ţara, era limba franceză. Pentru că rusa nu a fost niciodată o limbă populară la noi. Ruşii au fost un adevărat vehicul al franţuzirii înaltei societăţi româneşti.

Momentul de mare transformare, în care boierimea şi burghezia incipientă învaţă franceza, sunt anii de ocupaţie rusă dintre 1806 şi 1812. Femeile au început să poarte straie „nemţeşti“, după moda occidentală, şi să danseze cu ofiţerii ruşi: adesea, marile transformări culturale încep de la lucruri mărunte. Aşa se întâmplă şi azi cu muzica gălăgioasă pe care o ascultă tinerii şi care îi scandalizează pe bătrâni. Dar bătrânii n-au dreptate: şi muzica modernă e o cale prin care scăpăm de sechelele comunismului.

978-973-50-4360-5