Posts Tagged ‘Mario Vargas Llosa’

Povestea zilei – „Urania”

iulie 11, 2014

Din „Sărbătoarea țapului” de Mario Vargas Llosa.

Urania. Părinţii nu-i făcuseră nici un favor; numele ei te purta cu gândul la un astru, la un mineral, la orice, mai puţin la femeia zveltă cu trăsături delicate, brunetă cu ochi mari, ca de smoală, puțin trişti, care se reflecta în oglindă. Urania! Ce idee. Slavă Domnului că nimeni nu-i mai spunea aşa, ci Uri, Miss Cabral, Mrs. Cabral sau doamnă avocat Cabral. Din câte-şi aducea ea aminte, de când plecase din Santo Domingo („Sau mai bine zis Ciudad Trujillo“, deoarece, când o părăsise ea, capitala încă nu-şi recăpătase numele), nici la Adrian, nici la Boston, nici în Washington, D.C., nici la New York, nimeni nu-i mai spusese Urania, aşa cum îi spuneau înainte acasă şi la Colegiul Santo Domingo, unde sisters şi colegele ei pronunţau fără greşeală smintitul nume cu care o pricopsiseră la naştere. A cui o fi fost ideea, a lui, a ei? Prea târziu ca s-o mai poţi afla, copilă; mama ta e în ceruri, iar tatăl tău, un mort în viaţă. N-ai s-o afli niciodată. Urania! La fel de absurd ca şi insulta adusă străvechiului oraş Santo Domingo Guzmán numindu-l Ciudad Trujillo. Să fi fost şi asta tot ideea lui taică-său?

[…]

Îi vine din nou în minte acea imagine – din ziua aceea? – cu fetiţa pe care o ține de mână tatăl ei, intrând în restaurantul hotelului, ca să ia prânzul doar ei doi. Le dăduseră o masă lângă fereastră şi, prin perdeluţe, Uranita întrezărea vasta grădină, piscina cu trambuline şi pe cei veniţi la băi. Orchestra cânta merengues în Patio Español, curtea interioară a hotelului, acoperită cu plăci de faianţă şi ghivece cu garoafe. Să fi fost ziua aceea? „Nu“, îşi spune cu voce tare. Hotelul Jaragua de atunci fusese demolat şi înlocuit cu această clădire imensă de culoarea panterei roz, de care se mirase din cale-afară când ajunsese la Santo Domingo, cu trei zile în urmă.

Oare ai făcut bine că te-ai întors? Ai să regreți, Urania. Să-ţi iroseşti o săptămână de concediu, tu, care nu ai avut niciodată vreme să descoperi oraşele, ținuturile, ţările pe care ţi-ar fi plăcut să le vezi – de pildă munţii şi lacurile înzăpezite din Alaska –, te-ai întors pe insuliţa pe care ai făgăduit că n-ai să mai pui piciorul niciodată. Simptom al decadenţei? Sentimentalism tomnatic? Curiozitate, nimic mai mult. Ca să-ţi demonstrezi că te poţi plimba pe străzile acestui oraş care nu mai este al tău, că poţi străbate ţara aceasta străină, fără ca asta să-ţi provoace tristeţe, nostalgie, ură, amărăciune, mânie. Sau cumva ai venit să înfrunţi epava care îţi este tată? Să afli ce impresie o să-ți lase, văzându-l după atâţia ani.

O trece un fior din cap până-n picioare. Urania, Urania! Iată că după toţi aceşti ani descoperi că, dincolo de tărtăcuţa ta îndărătnică, ordonată, imună la demoralizare, dincolo de această tărie pentru care eşti admirată şi invidiată, ai o inimioară blândă, sperioasă, rănită, sentimentală. O umflă râsul. Gata cu prostiile, copilă.

Îşi pune tenişii, pantalonii, tricoul de sport, îşi prinde părul într-un fileu. Bea un pahar cu apă rece şi e pe punctul să de-a drumul la televizor ca să se uite la CNN, dar se răzgândeşte. Rămâne în dreptul ferestrei, privind marea, faleza Malecón, iar apoi, întorcând capul, vede pădurea de acoperişuri, turnuri, cupole, clopotniţe şi coroanele copacilor din oraş. Cât s-a dezvoltat! Când ai plecat, în 1961, trăiau în el trei sute de mii de suflete. Iar acum, mai bine de un milion. S-a umplut de cartiere, bulevarde, parcuri şi hoteluri. În ajun, se simţise ca o străină, plimbându-se cu o maşină închiriată pe lângă elegantele proprietăţi din cartierul Bella Vista şi prin imensul parc El Mirador, unde erau joggers ca mulți în Central Park. În copilăria ei, oraşul se termina la hotelul El Embajador; dincolo de el erau doar ferme, ogoare. Country Club, unde în fiecare duminică taică-său o ducea la piscină, era înconjurat de maidane, nu ca acum, de asfalt, case şi stâlpi de iluminat.

Însă oraşul colonial nu a fost modernizat, şi nici Gazcue, cartierul ei. Şi ar putea băga mâna-n foc că nici casa ei nu s-a schimbat prea mult. O fi la fel, cu mica ei grădină, cu bătrânul mango şi cu flamboyánul cu flori roşii aplecat către terasa unde obişnuiau să ia prânzul, în aer liber, la sfârşit de săptămână; cu acoperişul ei în două ape şi micul balcon de la dormitorul ei, unde ieşea să-şi aştepte verişoarele, pe Lucinda şi Manolita, şi, în acel ultim an, 1961, să-l iscodească pe băiatul care trecea cu bicicleta şi o privea cu coada ochiului, neîndrăznind să-i vorbească. O fi la fel şi înăuntru? Ceasul austriac care dădea ora exactă avea cifre gotice şi zugrăvea o scenă de vânătoare. Taică-său o fi oare la fel? Nu. L-ai simţit tot mai împuţinat în fotografiile pe care ţi le trimiteau o dată la câteva luni sau ani mătuşa Adelina şi alte neamuri îndepărtate, care au continuat să-ţi scrie, deşi tu nu le-ai răspuns niciodată la scrisori.

[…]

Îl deteşti? Îl urăşti? Chiar şi acum? „Acum nu“, spune cu voce tare. Nu te-ai fi întors dacă pizma te-ar mai fi sfredelit încă, dacă rana ţi-ar mai fi sângerat, dacă dezamăgirea te-ar mai fi mistuit, înveninându-te ca în tinereţe, când studiul şi munca s-au transformat în leacuri obsedante împotriva aducerii-aminte. Pe atunci îl urai cu adevărat. Cu fiecare părticică a fiinţei tale, cu toate gândurile şi sentimentele care-ţi cuprindeau fiinţa. Îi doreai nenorociri, boli, accidente. Dumnezeu ţi-a făcut pe plac, Urania. Sau mai degrabă diavolul. Nu-i de ajuns că un atac cerebral l-a transformat într-un mort în viaţă? O dulce răzbunare, să stea de zece ani într-un scaun cu rotile, fără să poată merge, fără să poată vorbi, depinzând de o infirmieră ca să mănânce, să se culce, să se îmbrace şi să se dezbrace, să-şi taie unghiile, să se bărbierească, să-şi facă nevoile? Eşti mulţumită? „Nu.“

Mai bea un pahar cu apă şi iese. E şapte dimineaţa. La parterul hotelului Jaragua o copleşeşte zgomotul, atmosfera aceasta deja familiară de voci, motoare, radiouri date la maximum, merengue, salsa, bolero sau rock şi rap, amestecate, agresându-se şi agresând-o cu sunetele lor stridente. Haos viu, nevoie profundă a poporului care cândva a fost şi-al tău, Urania, de a uita de sine ca să nu fie nevoit să gândească şi poate nici să simtă. Dar şi explozie de viaţă barbară, neatinsă de talazurile modernizării. Ceva din dominicani încă se încăpăţânează să persiste în această formă preraţională, magică: aplecarea asta a lor către zgomot. („Zgomot, nu muzică.“)

Nu-şi aminteşte să fi fost atâta zarvă pe stradă când era ea mică şi când Santo Domingo se numea Ciudad Trujillo. Poate că nici nu era aşa; poate că acum treizeci şi cinci de ani – când oraşul era de trei sau patru ori mai mic, provincial, izolat şi letargic din cauza fricii şi a servilismului şi avea sufletul strâns de plecăciunile şi panica în faţa Şefului, Generalisimului, Binefăcătorului, Părintelui Patriei Noi, Excelenţei Sale Doctorul Rafael Leonidas Trujillo Molina – era mai tăcut, mai puţin frenetic. Astăzi, toate sunetele vieţii, motoare de maşini, casete, discuri, radiouri, claxoane, lătrături, mârâituri, voci omeneşti, par a fi date la maximum, manifestându-se la cea mai înaltă intensitate a capacităţii de zgomot vocal, mecanic, digital sau animal (câinii latră mai tare şi zburătoarele piuie mai cu poftă). Şi cică New Yorkul are faimă de oraş zgomotos! Niciodată în cei zece ani pe care i-a petrecut în Manhattan urechile ei n-au înregistrat ceva care să semene cu toată această simfonie brutală, dezacordată, în care este scufundată ea de trei zile.

Soarele încinge curmalii cu coroanele lor înalte, trotuarul spart şi parcă bombardat, din pricina gropilor şi a mormanelor de gunoaie pe care nişte femei cu basmale pe cap le mătură şi le strâng în saci neîncăpători. „Haitience.“ Acum sunt tăcute, dar ieri şuşoteau între ele în limba creolă. Un pic mai departe, vede doi haitieni desculţi şi aproape goi, aşezaţi pe nişte cutii, iar deasupra lor se văd zeci de desene în culori foarte vii, răsfirate pe un zid. Da, aşa este, oraşul, poate chiar şi ţara, s-a umplut de haitieni. Pe atunci nu se întâmpla aşa ceva. Oare nu îi spunea senatorul Agustín Cabral? „Zică-se ce s-o zice despre Şef. Dar cel puţin istoria îl va ţine minte ca pe cineva care a clădit o ţară modernă şi le-a arătat haitienilor care le este locul. Orice problemă are o soluţie!“ Şeful a găsit o ţărişoară terorizată de războaiele dintre caudillos, fără legi şi fără orânduială, sărăcită, o ţară care-şi pierdea identitatea, invadată de vecini hămesiți şi sălbatici. Treceau râul Masacre şi veneau aici să fure bunuri, animale, case, îi lăsau fără muncă pe ţăranii noştri, perverteau religia noastră catolică cu vrăjitoriile lor diabolice, ne violau femeile, călcau în picioare cultura noastră, limba noastră şi obiceiurile noastre occidentale şi hispanice, impunându-ni-le pe ale lor, africane şi barbare. Şeful a tăiat nodul gordian: „Până aici!“ Orice problemă are o soluţie! Nu numai că justifica măcelul acela al haitienilor din anul 1937, ba chiar îl considera una dintre faptele de bravură ale regimului. Oare n-a salvat el Republica să nu mai fie abuzată pentru a doua oară în istorie, de acest vecin rapace? Ce mai contează cinci, zece, douăzeci de mii de haitieni atunci când vine vorba să salvezi un popor?

978-973-50-4467-1

 

Reclame

Povestea zilei – „Catedrala”

martie 28, 2014

Din „Conversație la Catedrală” de Mario Vargas Llosa

„— Toată harababura asta mi-a starnit setea – zice Santiago –.Hai să bem ceva. Ştii vreun local pe-aici?

— Ştiu locul unde mănanc eu de-obicei – zice Ambrosio –.„Catedrala“, un local pentru săraci, nu ştiu de v-o plăcea, e-un birt prăpădit.

— Dac-au bere la gheaţă o să-mi placă – zice Santiago –. Haidem, Ambrosio.

Zău, să vezi şi să nu crezi, conaşu’ Santiago acu’ bea bere, şi Ambrosio rade de i se văd dinţii galbeni-verzui: cum trece timpul, ptiu, drace. Urcă amandoi scara de beton; printre depozitele de cherestea de langă primul grup de case de pe Alfonso Ugarte este un garaj alb al firmei Ford, şi la gura fundăturii ce se cască pe mana stangă apar, decolorate de straturi inexorabile de zgură, depozitele Căilor Ferate Centrale. Un camion incărcat cu lăzi maschează intrarea „Catedralei“. Inăuntru, sub acoperişul de tablă, se inghesuie pe bănci şi la mese grosolane o zgomotoasă mulţime lacomă.

Doi metişi cu manecile suflecate scrutează de la tejghea feţele arămii, pomeţii proeminenţi care mestecă şi beau, şi-un chelner serrano, adică muntean de prin părţile sierrei, rătăcit pe-aci c-un şorţ carpăcit, imparte supe fumegande, sticle, tăvi cu orez. Cată iubire, oh ce săruturi, vai ce amor, tună un difuzor multicolor, şi-n fund, inapoia perdelei de fum, de vacarm, de iz aproape solid a mancare şi-a băutură, inapoia agitatelor roiuri de muşte, se vede un perete c-o gaură in mijloc – pietroaie, colibe, un firicel de rau, cerul cenuşiu –, şi-o femeie zdrahoană, leoarcă de sudoare, manuieşte oale şi frigări incolţită de trosnetele şi sfaraielile unui foc drăcesc.

E-o masă liberă chiar langă difuzor, printre droaia de scrijelituri de pe tăblie desluşeşte o inimă străpunsă de săgeţi, un nume de femeie: Saturnina.

— Eu am mancat deja, dar tu cere de mancare – zice Santiago.

— Două Cristales de la gheaţă – strigă Ambrosio, ducandu-şi mainile palnie la gură –. O ciorbă de peşte, paine şi ghiveci cu orez.

Mai bine nu veneai, mai bine nu-i vorbeai, Zavalita, eşti nu numai la pămant, un dăramat, ci şi-un neghiob. Gandeşte: o să reinceapă coşmarul. Din vina ta, Zavalita, săracu’ tata, bietu’ bătranul.

— Şoferi, muncitori la făbricuţele de pe-aici – Ambrosio arată-n jur, scuzandu-se parcă –. Vin tocmai din Bulevardul Argentina fiindcă mancarea-i totuşi inghiţibilă şi, mai ales, ieftină.

Chelnerul serrano aduce sticlele cu bere, Santiago toarnă-n pahare şi beau, noroc conaşule, noroc Ambrosio, pe cand imprejur pluteşte o duhoare grea, compactă şi indescifrabilă, care te slăbeşte, te-ngreţoşează şi-ţi umple capul cu amintiri.

— Ce treabă scarboasă ţi-ai găsit, Ambrosio. De mult lucrezi la hingheri?

— De-o lună, conaşule, şi-am găsit de lucru numai cu turbarea asta, altfel n-aveau locuri. Chiar că-i o treabă impuţită, scoate sufletul din om. Mai răsufli oleacă doar cand ieşi după caini cu duba.

Imprejur pute a transpiraţie, a usturoi şi ceapă, a urină şi-a gunoi invechit, şi muzica difuzorului se-amestecă cu zumzetul vocilor, cu duduituri de motor şi cu claxoane, ajungand la urechi deformată, ingroşată. Chipuri parlite de soare, pomeţi proeminenţi, ochi adormiţi din obişnuinţă sau din nepăsare vagabondează printre mese, se-adună ciorchine langă tejghea, incurcă intrarea altora.

Ambrosio primeşte ţigara intinsă de Santiago, fumează, aruncă chiştocul pe jos şi-l storcoşeşte cu piciorul. Soarbe din ciorbă zgomotos, suge carnea de peşte de pe oase pană le lasă lucii, ascultand sau răspunzand sau intreband, şi mestecă bucăţele de paine, trage lungi inghiţituri din cana cu bere şi se şterge cu maneca de sudoare: ce ţi-e cu vremea asta, cum trece pardalnica de nu-ţi dai seama, conaşule.

Gandeşte: de ce nu plec? Gandeşte: trebuie să plec şi mai comandă bere. Umple paharele, şi-l ia pe-al său şi pe cand vorbeşte, rememorează, visează sau gandeşte, observă cercul de spumă spart de mici cratere, guri ce se cască tăcute vomitand bulbuci aurii şi dispar in lichidul gălbui pe care-l incălzeşte cu mana. […]

Duhoarea de prăjeală, de picioare şi de subţiori vine-n rafale, picantă şi invăluitoare, peste căpă ţanile lucioase sau hirsute, peste pieptănăturile date cu briantină şi peste cefele turtite pline de mătreaţă, muzica difuzorului se curmă şi reincepe, se curmă şi reincepe, şi-acum, mult mai puternice şi mai irevocabile decat mutrele ghiftuite şi gurile pătrate şi surele bărbii spane, abjectele imagini ale memoriei se iţesc şi ele: să mai vină bere. Nu era ţara asta un balamuc pentru ţacniţi, conaşule, nu era Peruul o aiureală de neinţeles? Nu era de necrezut ca partizanii generalului Odria, odriiştii adică, şi cei din APRA, apriştii, care pană mai deunăzi se urau de moarte, să se aibă acu’ ca fraţii, don? Ce-ar fi zis tatăl matale de una ca asta, conaşule?

Vorbesc amandoi, şi din cand in cand il aude, timid şi respectuos, pe Ambrosio care se incumetă să protesteze: trebuia să plece, conaşule, s-a făcut tarziu. Il vede parcă mic şi inofensiv, acolo departe, indărătul mesei lăbărţate, plină de sticle goale, şi are ochii chercheliţi şi speriaţi. Hărmălaie latră o dată, latră de sute de ori. O bulboană interioară, o fier binţeală simţită-n miezul inimii, o senzaţie de timp suspendat, şi duhoarea.

Tot işi vorbesc? Difuzorul se ineacă, se garga riseşte, tună iar. Uriaşul fluviu de izuri pare să se ramifice in rauleţe de fum de ţigară, de bere, de piele omenească şi de resturi de mancare ce se preling uşor prin aerul masiv al „Catedralei“, şi deodată sunt absorbite de-o neinvinsă putoare superioară: nici tu, nici eu n-aveam dreptate, tata, e izul infrangerii, tata. Oameni care intră, mănancă, beau, rad, strigă, oameni care ies, şi veşnicul profil palid al metişilor de langă tejghea. Iar ei doi conversează, tac, beau, fumează, şi cand chelnerul serrano apare din nou, aplecat peste tăblia plină ochi cu sticle, celelalte mese sunt goale şi nu se mai aude nici difuzorul, nici paraitul foculuifocului, ci numai Hărmă laie tot lătrand, şi-un nume, Saturnina. Chelnerul serrano numără ceva pe degetele innegrite şi el vede faţa imediată a lui Ambrosio apropiindu-se de-a lui: se simţea rău, conaşule?

O uşoară durere de cap, nu-i nimic, trece. In ce hal am ajuns, gandeşte, am băut cam mult, gandeşte, Huxley, uite că ţi l-am adus pe Hărmălaie viu şi nevătămat, am zăbovit fiind c-am intalnit un prieten. Gandeşte: scumpo. Gandeşte: opreşte-te, Zavalita, măcar acum, gata. Ambrosio işi duce mana la buzunar şi Santiago intinde braţele: ce, ai innebunit, omule?, el plătea. Se clatină pe picioare, şi chelnerul muntean, şi Ambrosio il sprijină: daţi-mi drumul, putea şi singur, se simţea bine. Ei, drăcie, conaşule, nu era de glumit, dac-a băut atata. Inaintează pas cu pas printre mesele goale şi scaunele şchioape din „Catedrala“, privind fix solul băltit: gata, mi-a trecut.”

978-973-50-4238-7