Posts Tagged ‘Marea cea mare’

Povestea zilei – „Două mări”

iulie 2, 2014

Din “Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei” de David Abulafia.

 

Până în 1453, datorită unei administraţii bune şi a devotamentului faţă de cauza sfântă a jihad-ului, otomanii nimiciseră deja mici state ale rivalilor turci de-a lungul coastei Asiei Mici, mai ales fortăreaţa Aydin, stăpânită de piraţi. În ciuda unei înfrângeri uriaşe în faţa războinicului central-asiatic Timur (Tamerlan), în 1402, otomanii şi-au revenit repede.

Până în preajma anului 1420, ei deveniseră deja activi în Balcani, din nou. Împăratul bizantin a vândut cetatea Tesalonic Veneţiei, în 1423; dar, după ce tânjiseră atât de mult să o stăpânească, veneţienii nu au fost capabili să o păstreze decât şapte ani, înainte de a o pierde în faţa armatelor sultanului Murad II.

Succesiunea tânărului Mehmet II a rezolvat disputa dintre sfătuitorii destul de prevăzători care se opuneau unei expansiuni rapide, de teama unei lărgiri prea mari, şi grupul mai aventuros al celor care îl considerau pe Mehmet conducătorul unui Imperiu Roman renăscut, controlat de turcii musulmani, care ar fi combinat concepte de stăpânire romano-bizantine, turceşti şi islamice. Scopul lui era de a reface şi întregi Imperiul Roman, mai degrabă decât de a-l distruge. Secretarii lui greci emiteau documente care îl descriau drept Mehmet, Basileus şi Monarh Absolut al Romanilor, titlu pe care îl folosiseră împăraţii bizantini.  Dar visul său imperial nu a fost satisfăcut cu Noua Romă; el îşi dorea să devină şi stăpânul Vechii Rome. Intrigile politice au adus, de asemenea, problemele occidentale în atenţia sa.

mehmet

Revolta lui Skanderbeg, în Albania, l-a făcut pe sultan să realizeze că existau erori în tactica tradiţională de a permite unor vasali creştini independenţi să conducă teritoriile balcanice. Chiar şi cei care fuseseră educaţi ca musulmani, la curtea otomană, ca Skanderbeg, puteau deveni trădători. Astfel, autoritatea otomană trebuia impusă direct şi puterea otomană se strecura către ţărmurile Mării Adriatice. Skanderbeg a murit în 1468, după care revolta albanezilor s-a stins; până în anul 1478, Mehmet obţinuse controlul asupra oraşului Vlora (Vlorë), pe coasta albaneză, şi în decursul următoarelor luni a smuls de la veneţieni oraşul Shkodra (Shkodër), dominat de castelul Rozafa, ridicat pe un deal stâncos.  Durrës, vechea cetate Dyrrhachion, a rămas în mâinile veneţienilor până la începutul următorului secol, şi portul Kotor (Cattaro), aflat în fiordul din Muntenegru, se bucura de protecţie veneţiană ; dar restul stăpânirii veneţiene din acestă parte a Mării Adriatice a fost înghiţită.

Veneţienii fuseseră lipsiţi de entuziasm faţă de Skanderbeg, îngrijoraţi că susţinerea rebelilor le-ar fi compromis poziţia comercială la Constantinopol. Dar pierderea coastei Albaniei a fost un preţ mare, nu numai datorită importanţei sale ca sursă de sare, ci şi pentru că veneţienii aveu nevoie să navigheze pe lângă ţărmul albanez, când ieşeau din Marea Adriatică. Şi rutele pe uscat, departe de coastă, erau apeciate, întrucât le ofereau acces la argint, sclavi şi la alte produse din zona muntoasă a Balcanilor. Dificultăţile au fost accentuate de atacurile turcilor asupra bazelor navale veneţiene din Marea Egee: insulele Lemnos şi Negroponte au căzut în mâinile otomanilor. Fiind atentă la consecinţe, Sublima Poartă (aşa cum era numită adesea curtea otomană) le-a acordat în continuare veneţienilor privilegii comerciale. Mesajul său era clar: otomanii puteau tolera negustorii creştini veniţi de peste mări, la fel cum o făcuseră şi conducătorii musulmani din jurul Mediteranei, de-a lungul secolelor; dar considerau dominaţia teritorială a veneţienilor sau genovezilor în Akdeniz, sau Marea Albă, inacceptabilă.

Până la sfârşitul domniei sale, Mehmet era hotărât să înfrunte puterile creştine în Mediterana. Atenţia turcilor era îndreptată, evident, asupra cartierului general al Cavalerilor Ospitalieri, printre altele, pe Insula Rodos, pe care o ocupaseră din 1310, şi de unde lansaseră atacuri piratereşti asupra vaselor musulmane; ei obţinuseră, de asemenea, controlul asupra unor staţii de pe coasta Asiei Mici, în mod special oraşul Bodrum, în care se afla un castel al Cavalerilor Ospitalieri, construit din pietrele marelui Mausoleu din Halicarnas. Insula Rodos îl atrăgea, de asemenea, pe Mehmet, ca fiind unul din oraşele faimoase ale lumii antice.  Un constructor de tunuri saxon numit Meister Georg, care locuise în Istanbul, le-a oferit turcilor informaţii preţioase despre aşezarea forăreţei ; dar în 1480, apărarea insulei Rodos s-a dovedit prea puternică, chiar şi pentru tunurile mari turceşti, manevrate de cei mai mari specialişti. Nici una din părţi n-a arătat milă: Cavalerii Ospitalieri au organizat misiuni pe timpul nopţii şi au adus în cetate capetele turcilor pe care îi omorâseră, arătându-le într-o procesiune prin oraş, pentru a-şi încuraja apărătorii. Înfrânţi de rezistenţa dârză, turcii au făcut pace cu Cavalerii, care au promis să nu mai atace navele turceşti.  Sultanii nu au uitat acestă înfrângere, dar insula Rodos a rămas proprietatea Cavalerilor Sfântului Ioan pentru următorii patruzeci şi doi de ani. Şi nici europenii occidentali nu au uitat ce s-a întâmplat la Rodos, pentru că acest eveniment a adus o încurajare într-un moment în care ameninţarea turcilor era foarte mare. La scurt timp, o gravură în lemn care reda asediul a devenit un prim bestseller în Veneţia, Ulm, Salamanca, Paris, Bruges şi Londra.

meh2

În acelaşi timp, flotele turceşti ameninţau vestul Europei. Sudul Italiei era o ţintă evidentă, din cauza apropierii ei de Albania şi deoarece controlul otomanilor asupra ambelor părţi ale intrării în Marea Adriatică ar fi forţat Veneţia să se supună voinţei sultanului. Veneţia nu voia să pară că se opune turcilor. Când aceştia au atacat Otranto, în 1480, navele veneţiene au contribuit la transportul trupelor turceşti din Albania în Italia, deşi acest lucru a fost dezaprobat la nivel oficial, chiar în Veneţia. O sută patruzeci de nave otomane, transportând 18.000 de oameni, au traversat Strâmtoarea, inclusiv patruzeci de galere. După ce locuitorii din Otranto au refuzat să se predea, comandantul turc, Gedik Ahmet Pasha, a spus explicit ce se va întâmpla cu supravieţuitorii şi a intensificat atacul; oraşul avea o apărare slabă şi nu deţinea nici un tun, iar rezultatul era previzibil. Când a cucerit oraşul, Ahmet Pasha a omorât întreaga populaţie masculină, lăsând în viaţă 10 000 de oameni din aproape 22 000; 8.000 de sclavi au fost trimişi în Albania, prin Strâmtoare. Episcopul cel mai bătrân a fost omorât la marele altar al Catdralei din Otranto. Apoi, turcii s-au răspândit prin regiunea sudică Apulia, atacând oraşele vecine.

Regele de Napoli, fiul lui Alfonso V, Ferrante, îşi trimisese armata în Toscana, dar de îndată ce trupele şi vasele sale au fost gata, a putut să lanseze un contraatac cu succes. Chiar şi când s-au retras, turcii şi-au manifestat în mod explicit intenţia de a se întoarce şi de a cuceri porturile din Apulia, în timp ce zvonurile înfăţişau deja o armată mare, gata să atace atât Ialia, cât şi Sicilia, din Albania.

Atacul asupra oraşului Otranto a reprezenat un şoc uriaş pentru Europa occidentală. Toate puterile creştine din Mediterana şi-au oferit ajutorul împotriva turcilor, în special Ferdinand II, rege de Aragon şi văr al lui Ferrante de Napoli. Veneţia era excepţia izbitoare, pretinzând că e prea obosită după decenii de conflict cu armatele şi flotele sultanului. Detaşamentele turceşti de atac începuseră să pătrundă în Friuli, o zonă din nord-estul Italiei aflată parţial sub dominaţie veneţiană – şi pe uscat, şi pe mare, turcii erau ameninţător de aproape, iar veneţienii preferau împăcarea.  Consulul veneţian din Apulia a fost sfătuit că ar trebui să-şi exprime mulţumirea faţă de victoria creştinilor, câştigată de regele de Napoli, oral şi nu în scris; mesajele scrise erau, de multe ori, interceptate de spioni iar Serenissima Republică se temea că sultanul putea să vadă o scrisoare de felicitare furată şi să acuze Veneţia de atitudine ambivalentă.

Pericolul iminent al unui nou atac asupra sudului Italiei a dispăru când Mehmet a murit, în mai 1481. Avea doar patruzeci şi nouă de ani. În timpul anilor care au urmat, conducătorii vestici ca Charles VIII al Franţei şi Ferdinand de Aragon vor face din războiul împotriva turcilor o preocupare centrală a politicii lor. Aceşti monarhi considerau amândoi că, dacă ar fi controlat sudul Italiei, ar fi putut să pună mâna pe resursele de care aveau nevoie pentru o mare cruciadă şi să folosească Apulia ca pe o platformă avantajoasă de lansare a atacurilor asupra teritoriilor otomane, care acum se aflau atât de aproape; amândoi aveau, de asemenea, revendicări discutabile asupra tronului de Napoli, fără a ţine seama de prezenţa unei dinastii locale de origine aragoneză. Invazia lui Charles VIII asupra sudului Italiei, în 1494–1495, i-a adus stăpânirea regatului de Napoli, dar poziţia lui s-a dovedit de nesusţinut, şi a trebuit să se retragă la scurt timp.

Veneţia se simţea acum ameninţată din toate părţile. Cruciadele împotriva turcilor n-ar fi făcut decât să pună în pericol traficul pe apele din dreptul Albaniei otomane. Astfel, la sfârşitul secolului al XV-lea, Veneţia a preluat controlul unor porturi din Apulia pentru a-şi asigura libertatea de mişcare prin Strâmtoare.  În 1495, prin scene de masacru sângeros şi violuri sălbatice, veneţienii au capturat oraşul Monopoli de la francezi; apoi l-au convins pe regele de Napoli, Ferrante II, să le cedeze oraşele Trani, Brindisi şi Otranto fără vărsare de sânge, şi le-au păstrat până în 1509. Regele avea nevoie de aliaţi, iar ei aveau nevoie de produsele din Apulia: cereale, vin, sare, ulei, legume şi salpetru pentru tunurile lor.  Cu toate acestea, pierderea cetăţii Durazzo în faţa turcilor, în 1502, a lipsit Veneţia de cea mai importantă staţie de interceptare pe partea albaniană a Strâmtorii. Ei tocmai construiseră noi fortificaţii, care stau şi astăzi în picioare. Mediterana devenise împărţită în două: un est otoman şi un vest creştin. O întrebare evidentă era: ce parte urma să câştige competiţia; dar o altă întrebare era: ce putere creştină urma să domine apele Mediteranei de vest.

 

978-973-50-4413-8

Reclame

Povestea zilei – „Urmașii lui Odiseu”

iunie 11, 2014

Din „Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei” de David Abulafia.

Urmașii lui Odiseu

Nu e clar încă dacă cei dintâi greci aveau un simţ identitar la fel de puternic ca al fenicienilor. Doar atunci când, în secolul al VI-lea î.Hr., o mare ameninţare persiană s-a ivit dinspre est vorbitorii de limba greacă din Pelopones, din Attica şi din Egeea au început să valorifice tot ceea ce aveau în comun; simţul identitar elen s-a întărit şi mai mult în urma conflictelor dure din vest cu flotele etrusce şi cartagineze.

Acei oameni se considerau mai degrabă grupuri distincte de ionieni, dorieni, eolieni şi arcadieni decât eleni. Erau spartanii, mândrii moştenitori ai numelui dorian, care se vedeau drept imigranţi de-abia sosiţi din nord. Mai erau atenienii, care susţineau sus şi tare că sunt urmaşii necuceriţi ai primilor greci. Mai erau ionienii, înfloritori în noile lor aşezări din Egeea, din Chios, din Lesbos şi de pe coasta asiatică. „Grecii“ nu pot fi descrişi doar ca cei care se desfătau cu poveşti despre zeii şi eroii greci intrate deja în circulaţie şi prin alte locuri, mai ales printre etrusci; ei înşişi n-ar fi dorit, probabil, să-i recunoască drept conaţionali greci pe toţi locuitorii teritoriului pe care astăzi îl numim Grecia, de vreme ce-şi dăduseră şi ei seama că printre locuitorii insulelor şi ai zonelor de coastă se aflau şi stranii urmaşi ai populaţiilor mai vechi, numite în mod generic „pelasgi“ sau „tirenieni“; în plus, vorbitorii de greacă înşişi au tot plecat, în valuri, din Egeea şi din Pelopones către Asia Mică, unde aveau să rămână mai bine de două milenii şi jumătate, şi către Sicilia, Italia şi Africa de Nord.

Cum, când şi de ce a fost creată această uriaşă diasporă rămâne una dintre enigmele care trebuie descifrate despre Mediterana din perioada timpurie a Epocii Bronzului. Ce e sigur însă este că aceasta a schimbat cu totul întreaga zonă, aducând bunuri şi zei, stiluri şi idei, dar şi oameni, până departe în vest – în Spania – şi în est – în Siria. Grecii îşi aminteau de aceste mişcări de populaţie şi de bunuri în poveştile lor, adesea complexe şi contradictorii, despre strămoşii lor de demult care se răspândiseră pe tot cuprinsul Mediteranei: se pare că, la răstimpuri, populaţii întregi au urcat pe corăbii care le-au dus la sute de kilometri distanţă.

Legendele vorbesc mai mult despre vremurile în care au fost create şi răspândite decât despre un trecut îndepărtat în care se presupune că ar fi trăit acei eroi.  Şi se dezvoltase o adevărată obsesie pentru identificarea strămoşilor îndepărtaţi şi pentru asocierea numelor de locuri şi de oameni cu aceşti strămoşi, ale căror mişcări pot fi astfel urmărite şi cartografiate cu ajutorul a ceea ce astăzi ştim cu siguranţă că sunt etimologii false şi întâmplări fantastice.

 

Untitled-1

 

Pentru grecii antici, căderea Troiei nu a însemnat doar prăbuşirea lumii eroice a cetăţilor Micene şi Pylos. Ci a rămas în amintire şi ca momentul în care grecii au ridicat ancora şi au pornit pe Mediterana şi dincolo de ea; în vremurile acelea marinarii înfruntau pericolele din largul mării – pericole vii, precum Sirenele cu cântec ademenitor, vrăjitoarea Circe, Ciclopii. Marea învolburată de furtuni care apare în Odiseea lui Homer şi în alte poveşti cu eroi care se întorc de la Troia (un grup de bărbaţi cunoscuţi sub numele de Nostoi, „cei care se întorc“) rămâne un loc învăluit în mister, ale cărui graniţe au fost doar foarte vag descrise. Poseidon, zeul mării, nu-l avea deloc la inimă pe Odiseu şi tot încerca să-i facă fărâme în larg corabia cea fragilă: „…Dară zeii de el aveau milă, / Nu însă şi Poseidon, ce se-afla-ncrâncenat fără seamăn“, mai ales după ce Odiseu i-a omorât copilul monstruos – ciclopul Polifem.

Scopul acelor hoinari, fie că e vorba de Odiseu, în vest, sau de Menelau din Sparta, în Libia şi în Egipt, era, până la urmă, să se întoarcă acasă. Lumea de dincolo de uscat era plină de pericole ademenitoare, insule cu mâncători de lotus şi peştera lui Calypso; dar nimic nu putea înlocui căldura căminului lângă care regina Penelopa stătea şi ţesea aşteptându-şi soţul pierdut şi tot respingând peţitorii cei petrecăreţi. Comentatorii greci clasici ai lui Homer erau foarte siguri că pot identifica multe dintre locurile menţionate în Odiseea, mai ales în apele din jurul sudului Italiei şi al Siciliei: apele înşelătoare ale Scyllei şi Charybdei au fost de exemplu identificate cu vârtejul din Strâmtoarea Messina, în vreme ce insula Lotofagilor părea să semene cu insula Djerba, din largul coastelor Tunisiei de astăzi. Kerkyra (Corfu) era asimilată cu regatul lui Alcinou, la curtea căruia Odiseu şi-a povestit peripeţiile după ce a naufragiat pe coastele insulei şi a fost ajutat de Nausicaa, frumoasa fiică a regelui, care i-a întrezărit, dincolo de goliciunea şi de starea lui jalnică, caracterul nobil.

 

Untitled-3

 

Oricine-ar fi fost şi oricând ar fi trăit (poate pe la 700 î.Hr.), Homer n-a fost niciodată foarte precis în ce priveşte geografia! Ar fi tentant să vedem Odiseea ca pe un ghid de călătorie prin Mediterana al celor dintâi navigatori greci, iar cercetătorii şi marinarii cei mai zeloşi au încercat să refacă traseul lui Odiseu, luând drept bună ipoteza că povestea peripeţiilor lui are la bază întâmplări istorice reale.  Însă marea lui Homer a prins chip din poveşti venite atât din Marea Mediterană, cât şi din Marea Neagră, ba poate chiar şi din Atlantic. De exemplu, insula Aiaia, unde locuia Circe, pare – după nume – să se fi aflat undeva în est (către răsărit). În schimb poetul Hesiod, aproape contemporan cu Homer, hotărâse că Circe trebuie să fi trăit undeva aproape de Italia. Harta Mediteranei era aşadar infinit mai maleabilă în mâinile poeţilor.

Grecii şi vecinii lor aveau cunoştinţă de turbulenţele în urma cărora multe populaţii porniseră la drum în secolele de după căderea Troiei, şi au personalizat povestea acestor migraţii identificând câţiva eroi din stirpea cărora susţineau că s-ar trage. Era o poveste repetată iar şi iar, iar punctul culminant a fost când romanii au început să creadă că erau urmaşii călătorului troian Eneas, ale cărui peripeţii erau împânzite de întâmplări preluate din viaţa lui Odiseu, mai ales coborârea în Infern. Dar şi unii dintre etrusci erau convinşi că se trag din Odiseu (cunoscut de ei ca Uliśe, de unde forma latinească Ulyssēs) sau din Eneas. Eroii greci şi troieni au fost integraţi în corpusul de legende mediteraneene, asupra căruia grecii au pierdut exclusivitatea drepturilor de autor.

La urma urmelor, Homer n-a spus decât o mică parte din poveste: câteva zile din timpul asediului Troiei, în Iliada; îndelungile călătorii ale unui singur erou şi călătoriile fiului acestuia în căutarea tatălui, în Odiseea. Aşa că existau multe posibilităţi de a umple golurile rămase şi o vastă tradiţie orală care a putut fi exploatată de scriitorii greci, începând cu Hesiod, în secolul al VII-lea î.Hr., şi sfârşind cu marii tragici de la Atena şi tulburătoarele lor poveşti despre lupta pentru putere care era în plină desfăşurare la Micene, urmată de întoarcerea acasă a lui Agamemnon şi de uciderea lui. Cele mai clare dovezi ale faptului că ciclul troian de povestiri s-a răspândit extrem de repede sunt vasele pictate, oglinzile încrustate şi alte obiecte pe care se regăsesc nu doar scene din poveştile relatate de Homer, ci şi alte tablouri ale Războiului Troian şi ale urmărilor lui – cele mai vechi datând din secolul al VII-lea î.Hr.; scene din Odiseea pot fi identificate pe obiecte de ceramică grecească începând de pe la 600 î.Hr., inclusiv povestea Sirenelor şi, puţin mai târziu, povestea vrăjitoarei Circe.

978-973-50-4413-8