Posts Tagged ‘Jeff Bridges’

Povestea zilei – „The Dude abides.”

iulie 15, 2014

Din „The Dude și mestrul zen” – Jeff Bridges în dialog cu Bernie Glassman.

 

JEFF. CUVÂNT ÎNAINTE.

Aşadar… prietenul meu, Bernie Glassman, mă-ntreabă într-o bună zi:

— Ştiai că „the Dude“ din Marele Lebowski este considerat de mulţi budişti un maestru zen?

Am răspuns:

— Ce naiba vrei să zici cu asta?

Zice:

— Pe bune.

Şi eu:

— Cred că glumeşti. N-am vorbit niciodată despre zen sau budism când turnam Lebowski. Fraţii [Ethan și Joel Coen] nu mi-au zis niciodată nimic despre asta.

— Da, a râs Bernie. Gândeşte-te numai la numele lor – fraţii Koan.

Koan-ul este o anecdotă zen care capătă un sens numai dacă poţi înţelege că viaţa şi realitatea diferă de părerea pe care o ai despre ele. Majoritatea anecdotelor cunoscute au fost scrise în China acum mult timp.

Bernie a continuat:

Marele Lebowski este înţesat de koan-uri, doar că ele sunt spuse în ‘limbajul zilelor noastre’, ca să-l citez pe Dude.

— Ce tot zici acolo, omule? Ce vrei să spui? l-am întrebat.

— Sunt la tot pasul, de exemplu: The Dude abides – asta-i foarte zen; sau The Dude is not here – zen clasic; sau  Donny, you’re out of your element!, ori That rug really tied the room together. E plin de ele.

— Zău? zic eu.

Bine, însuşi amicul meu Bernie este maestru zen. La-nceputul anilor şaizeci şi-a abandonat slujba de inginer aeronautic pe care-o avea la McDonnell Douglas, ca să studieze la Centrul Zen din Los Angeles, cu profesorul lui, Maezumi Roshi, un maestru japonez nemaipomenit, care a adus filozofia zen la noi. Bernie a devenit unul dintre primii profesori de zen de origine americană. Nu numai că a fondat Zen Peacemakers, dar a construit şi locuinţe pentru familiile fără adăpost, centre de îngrijire a copiilor, centre de primire şi îngrijire medicală a celor bolnavi de SIDA; mai mult, a înfiinţat firme – inclusiv o brutărie cunoscută –, pentru a angaja oameni fără locuri de muncă. Brutăria aia a câştigat timp de un an premiul pentru cea mai bună prăjitură cu brânză din New York, şi-acum face brioşe cu cacao pentru Gelateria Ben & Jerry. E considerat în toată lumea o figură importantă a budismului implicat în comunitate.

L-am întâlnit pe Bernie la o masă dată de un vecin de-al meu pentru el şi Ram Dass, autorul lui Fii aici, acum (Be here now) şi al altor cărţi minunate. Am stat între tipii ăştia doi şi m-am distrat de minune. Bernie şi cu mine ne-am împrietenit imediat; aveam o grămadă de chestii în comun.

Şi aici apare Lebowski. E ceva timp de când Bernie încearcă să facă zen-ul mai accesibil timpurilor şi culturii în care trăim, mai concret şi mai realist, iar el a simţit că Lebowski a reuşit asta nemaipomenit. Aşa că m-a întrebat dacă vreau să fac cu el o carte despre subiectul cu pricina.

Am spus:

— Okay.

Şi iată ce-am făcut. Ne-am dus la ferma mea din Montana împreună cu amicul nostru sunetist, Alan Kozlowski, şi-acolo am înregistrat timp de cinci zile. Alan a fost omul cu fotografiatul şi înregistratul; ne-a înregistrat dialogul, a făcut poze, şi-a spus părerea etc. După asta am plecat acasă. Soţia lui Bernie, Eve, a început să lucreze la transcrierea înregistrărilor. Ne-am mai întâlnit, am mai stat de vorbă la telefon sau pe Skype, am mai ajustat unele chestii, şi… gata!

Pentru mine, cartea asta e, într-un fel, ca o piele de şarpe. Poţi găsi o piele de şarpe pe marginea drumului şi să confecţionezi din ea, să zicem, o curea sau o bandă de pus la pălărie. Dar şarpele însuşi e ocupat în altă parte cu diverse treburi de şarpe – se împerechează cu şerpoaice, mănâncă şoareci, mai face alte piei de şarpe etc.

Tot cam aşa văd eu filmele. Varianta finală a filmului este pielea de şarpe, care poate fi destul de interesantă şi valoroasă. Şarpele reprezintă ceea ce se întâmplă în timp ce facem filmul – relaţiile, experienţa prin care trecem. Încerc să mă deschid cât pot de mult, să intru cu adevărat în legătură cu oamenii cu care lucrez – regizorul, actorii, echipa de producţie. Cu toţii punem umărul la ceea ce se coace acolo, într-un spaţiu sigur şi generos, toţi încercăm să ne facem treaba. Şi trebuie să-ncingem focul cât de repede putem, pentru că timpul nostru împreună este limitat, două sau trei luni, poate şase. Ăsta-i tot timpul pe care-l avem ca să scoatem ceea ce avem de gând – sau, din când în când, dacă avem noroc, să venim cu ceva care să depăşească toate dorinţele şi intenţiile noastre. Îmi place la nebunie când se întâmplă asta, şi se întîmplă destul de des, din cauza tuturor necunoscutelor care sunt la mijloc. Cred că ăsta-i motivul pentru care încă mai fac filme.

Deci, cum ar veni, „şarpele“acestei cărţi a fost timpul petrecut cu Bernie şi tovărăşia cu el, cu Eve, Alan şi cu toţi cei care ne-au ajutat. A fost o ocazie să dansăm, să creăm, să ne apropiem unii de alţii şi să fim liberi.

Aşa că asta e. Sper să vă placă.

Speranţa e grozavă, nu-i aşa? În ce mă priveşte, nu-i nici o nădejde să renunţ la speranţă.

 

Jeff Bridges,

Santa Barbara, California

 

[…] 4. PĂI, MĂ ROG, CUM SĂ-ŢI SPUN, ASTA E, CUM AR VENI, ĂĂ, DOAR PĂREREA TA

JEFF: Îmi place Dude, e foarte autentic. Se simte bine în pielea lui chiar şi când e furios ori supărat. Şi, în felul lui inimitabil, are har. Pe care-l degajă în orice relaţie: e bun când nu te aştepţi, binevoitor chiar şi când cineva nu merită, îngăduitor şi-atunci când nu e cazul, e prezent chiar dacă în realitate nu prea se sinchiseşte, doar fiindcă ştie că participarea lui e importantă pentru restul echipei. Lasă de la el în loc să se ţină cu dinţii. Ştii ce mi-a spus odată un fan al lui Lebowski? Credea că Donny este produsul imaginaţiei lui Walter şi un vechi camarad de arme de-al lui care, probabil, fusese ucis în Vietnam. Iar Dude îi cântă în strună, participând la conversaţiile în trei, chiar dacă ştie că Donny nu există. I-am întrebat pe Ethan şi Joel Coen dacă aşa e şi mi-au spus că nu asta a fost intenţia lor. Oricum, dacă ar fi aşa, ar fi tipic pentru Dude; el se acomodează uşor.

BERNIE: Poţi să-l numeşti unul dintre cei aleşi, un lamed-vavnik. Conform misticii evreieşti, există 36 de oameni drepţi, numiţi Lamed-Vav Tzaddikim. Sunt persoane simple şi modeste, şi atât de bune încât doar datorită lor mai lasă Dumnezeu lumea să existe, în loc să o distrugă. Însă nimeni nu ştie cine sunt ei, pentru că vieţile lor sunt foarte umile. Poate fi vorba de băiatul care livrează pizza, de casierul dintr-un restaurant chinezesc, de omul care spală geamuri sau de femeia care îţi vinde timbre la poştă.

The-dude

Reclame