Povestea zilei – „Urmașii lui Odiseu”

Din „Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei” de David Abulafia.

Urmașii lui Odiseu

Nu e clar încă dacă cei dintâi greci aveau un simţ identitar la fel de puternic ca al fenicienilor. Doar atunci când, în secolul al VI-lea î.Hr., o mare ameninţare persiană s-a ivit dinspre est vorbitorii de limba greacă din Pelopones, din Attica şi din Egeea au început să valorifice tot ceea ce aveau în comun; simţul identitar elen s-a întărit şi mai mult în urma conflictelor dure din vest cu flotele etrusce şi cartagineze.

Acei oameni se considerau mai degrabă grupuri distincte de ionieni, dorieni, eolieni şi arcadieni decât eleni. Erau spartanii, mândrii moştenitori ai numelui dorian, care se vedeau drept imigranţi de-abia sosiţi din nord. Mai erau atenienii, care susţineau sus şi tare că sunt urmaşii necuceriţi ai primilor greci. Mai erau ionienii, înfloritori în noile lor aşezări din Egeea, din Chios, din Lesbos şi de pe coasta asiatică. „Grecii“ nu pot fi descrişi doar ca cei care se desfătau cu poveşti despre zeii şi eroii greci intrate deja în circulaţie şi prin alte locuri, mai ales printre etrusci; ei înşişi n-ar fi dorit, probabil, să-i recunoască drept conaţionali greci pe toţi locuitorii teritoriului pe care astăzi îl numim Grecia, de vreme ce-şi dăduseră şi ei seama că printre locuitorii insulelor şi ai zonelor de coastă se aflau şi stranii urmaşi ai populaţiilor mai vechi, numite în mod generic „pelasgi“ sau „tirenieni“; în plus, vorbitorii de greacă înşişi au tot plecat, în valuri, din Egeea şi din Pelopones către Asia Mică, unde aveau să rămână mai bine de două milenii şi jumătate, şi către Sicilia, Italia şi Africa de Nord.

Cum, când şi de ce a fost creată această uriaşă diasporă rămâne una dintre enigmele care trebuie descifrate despre Mediterana din perioada timpurie a Epocii Bronzului. Ce e sigur însă este că aceasta a schimbat cu totul întreaga zonă, aducând bunuri şi zei, stiluri şi idei, dar şi oameni, până departe în vest – în Spania – şi în est – în Siria. Grecii îşi aminteau de aceste mişcări de populaţie şi de bunuri în poveştile lor, adesea complexe şi contradictorii, despre strămoşii lor de demult care se răspândiseră pe tot cuprinsul Mediteranei: se pare că, la răstimpuri, populaţii întregi au urcat pe corăbii care le-au dus la sute de kilometri distanţă.

Legendele vorbesc mai mult despre vremurile în care au fost create şi răspândite decât despre un trecut îndepărtat în care se presupune că ar fi trăit acei eroi.  Şi se dezvoltase o adevărată obsesie pentru identificarea strămoşilor îndepărtaţi şi pentru asocierea numelor de locuri şi de oameni cu aceşti strămoşi, ale căror mişcări pot fi astfel urmărite şi cartografiate cu ajutorul a ceea ce astăzi ştim cu siguranţă că sunt etimologii false şi întâmplări fantastice.

 

 

Pentru grecii antici, căderea Troiei nu a însemnat doar prăbuşirea lumii eroice a cetăţilor Micene şi Pylos. Ci a rămas în amintire şi ca momentul în care grecii au ridicat ancora şi au pornit pe Mediterana şi dincolo de ea; în vremurile acelea marinarii înfruntau pericolele din largul mării – pericole vii, precum Sirenele cu cântec ademenitor, vrăjitoarea Circe, Ciclopii. Marea învolburată de furtuni care apare în Odiseea lui Homer şi în alte poveşti cu eroi care se întorc de la Troia (un grup de bărbaţi cunoscuţi sub numele de Nostoi, „cei care se întorc“) rămâne un loc învăluit în mister, ale cărui graniţe au fost doar foarte vag descrise. Poseidon, zeul mării, nu-l avea deloc la inimă pe Odiseu şi tot încerca să-i facă fărâme în larg corabia cea fragilă: „…Dară zeii de el aveau milă, / Nu însă şi Poseidon, ce se-afla-ncrâncenat fără seamăn“, mai ales după ce Odiseu i-a omorât copilul monstruos – ciclopul Polifem.

Scopul acelor hoinari, fie că e vorba de Odiseu, în vest, sau de Menelau din Sparta, în Libia şi în Egipt, era, până la urmă, să se întoarcă acasă. Lumea de dincolo de uscat era plină de pericole ademenitoare, insule cu mâncători de lotus şi peştera lui Calypso; dar nimic nu putea înlocui căldura căminului lângă care regina Penelopa stătea şi ţesea aşteptându-şi soţul pierdut şi tot respingând peţitorii cei petrecăreţi. Comentatorii greci clasici ai lui Homer erau foarte siguri că pot identifica multe dintre locurile menţionate în Odiseea, mai ales în apele din jurul sudului Italiei şi al Siciliei: apele înşelătoare ale Scyllei şi Charybdei au fost de exemplu identificate cu vârtejul din Strâmtoarea Messina, în vreme ce insula Lotofagilor părea să semene cu insula Djerba, din largul coastelor Tunisiei de astăzi. Kerkyra (Corfu) era asimilată cu regatul lui Alcinou, la curtea căruia Odiseu şi-a povestit peripeţiile după ce a naufragiat pe coastele insulei şi a fost ajutat de Nausicaa, frumoasa fiică a regelui, care i-a întrezărit, dincolo de goliciunea şi de starea lui jalnică, caracterul nobil.

 

 

Oricine-ar fi fost şi oricând ar fi trăit (poate pe la 700 î.Hr.), Homer n-a fost niciodată foarte precis în ce priveşte geografia! Ar fi tentant să vedem Odiseea ca pe un ghid de călătorie prin Mediterana al celor dintâi navigatori greci, iar cercetătorii şi marinarii cei mai zeloşi au încercat să refacă traseul lui Odiseu, luând drept bună ipoteza că povestea peripeţiilor lui are la bază întâmplări istorice reale.  Însă marea lui Homer a prins chip din poveşti venite atât din Marea Mediterană, cât şi din Marea Neagră, ba poate chiar şi din Atlantic. De exemplu, insula Aiaia, unde locuia Circe, pare – după nume – să se fi aflat undeva în est (către răsărit). În schimb poetul Hesiod, aproape contemporan cu Homer, hotărâse că Circe trebuie să fi trăit undeva aproape de Italia. Harta Mediteranei era aşadar infinit mai maleabilă în mâinile poeţilor.

Grecii şi vecinii lor aveau cunoştinţă de turbulenţele în urma cărora multe populaţii porniseră la drum în secolele de după căderea Troiei, şi au personalizat povestea acestor migraţii identificând câţiva eroi din stirpea cărora susţineau că s-ar trage. Era o poveste repetată iar şi iar, iar punctul culminant a fost când romanii au început să creadă că erau urmaşii călătorului troian Eneas, ale cărui peripeţii erau împânzite de întâmplări preluate din viaţa lui Odiseu, mai ales coborârea în Infern. Dar şi unii dintre etrusci erau convinşi că se trag din Odiseu (cunoscut de ei ca Uliśe, de unde forma latinească Ulyssēs) sau din Eneas. Eroii greci şi troieni au fost integraţi în corpusul de legende mediteraneene, asupra căruia grecii au pierdut exclusivitatea drepturilor de autor.

La urma urmelor, Homer n-a spus decât o mică parte din poveste: câteva zile din timpul asediului Troiei, în Iliada; îndelungile călătorii ale unui singur erou şi călătoriile fiului acestuia în căutarea tatălui, în Odiseea. Aşa că existau multe posibilităţi de a umple golurile rămase şi o vastă tradiţie orală care a putut fi exploatată de scriitorii greci, începând cu Hesiod, în secolul al VII-lea î.Hr., şi sfârşind cu marii tragici de la Atena şi tulburătoarele lor poveşti despre lupta pentru putere care era în plină desfăşurare la Micene, urmată de întoarcerea acasă a lui Agamemnon şi de uciderea lui. Cele mai clare dovezi ale faptului că ciclul troian de povestiri s-a răspândit extrem de repede sunt vasele pictate, oglinzile încrustate şi alte obiecte pe care se regăsesc nu doar scene din poveştile relatate de Homer, ci şi alte tablouri ale Războiului Troian şi ale urmărilor lui – cele mai vechi datând din secolul al VII-lea î.Hr.; scene din Odiseea pot fi identificate pe obiecte de ceramică grecească începând de pe la 600 î.Hr., inclusiv povestea Sirenelor şi, puţin mai târziu, povestea vrăjitoarei Circe.

Povestea zilei – „Casa”

Din „Casele vieților noastre” – O antologie cu texte de Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghiţescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiţă.

Andrei Pleșu:
[…] Cât priveşte blocurile, putem face trei lucruri. Întâi să conştientizăm faptul că nu e în regulă să trăieşti în aşa ceva, chiar dacă eşti obligat să o faci. Dacă, obligat fiind să trăieşti în aşa ceva, începe să-ţi şi placă, atunci e şi mai grav decât faptul însuşi că trăieşti acolo. Şi Constantin Noica a trăit în ultimii ani de viaţă într-un bloc, până s-a dus la Păltiniş. Îmi aduc aminte că pe Alexandru Paleologu l-am cunoscut pe Aleea Romancierilor, într-un cartier de blocuri din Drumul Taberei. Dar omul ştia unde este.

Grav e când eşti într-un loc nefast şi nu ştii că e nefast, ci ţi se pare normalitatea însăşi. Sigur că nu vreau să creăm schizofrenici sau maniaco-depresivi, care stau în apartamentul lor şi plâng pentru faptul că stau în acest apartament. Dar o minimă conştiinţă a faptului că nu ăsta este modul sănătos de a locui ar fi un început de vindecare. Asta o dată! Al doilea, ar trebui să-i facem pe oameni să iasă cât mai mult din aceste blocuri. Adică să creăm alternative, spaţii publice, modalităţi de viaţă urbană care să aducă lumea într-un tip de existenţă comunitar, citadin, scurtând astfel timpul de locuire seacă al apartamentului de bloc. În felul acesta, faptul de a locui ar fi redus la mecanica lui inevitabilă, dar ar lăsa insului posibilitatea să iasă de acolo de câte ori vrea şi poate, în condiţii care să-l împrospăteze, să-l frăge zească, să-l recalibreze. Mărturisesc că am porniri asasine pentru inventatorul „maşinii de locuit“, dl Le Corbusier. Succesul lui pe această linie mă scoate din minţi.

Al treilea lucru este cum gândim spaţiul in terior. Mai departe: un apartament de bloc poate fi făcut respirabil dacă interiorul e respirabil, dacă ceea ce este aşezat în acest spaţiu se apropie de normalitate. Şi aici intervine creati vitatea fiecăruia, sensibilitatea fiecăruia, mijloacele fiecăruia şi oferta pieţei. Trebuie să ne gândim ce ofertă avem de mobilier inte rior, ce ofertă avem de reviste sau de instituţii care să se ocupe conştient şi ofen siv de această problemă. Deci trebuie mult mai multă educaţie, mai mult interes public pentru cum trebuie să arate un in terior; trebuie mult mai multă participare a fiecăruia la mode larea spaţiu lui în care locuieşte, chiar dacă el este amplasat într-un ansamblu nefast. Cu aceste trei eforturi la orizont, cred că putem spera ca locuirea, chiar şi într-un bloc, să devină suportabilă.

În ceea priveşte relaţia mea cu casa în care locuiesc, trebuie să mărturisesc, pe de o parte, că nu sunt printre cei care fac din organizarea mediului lor intim o problemă prioritară, care tot timpul aranjează carpete, ciucuri şi aparate, în aşa fel ca totul „să dea bine“. Sunt sensibil, fireşte, la acurateţea şi la farmecul unui interior. N-aş spune că sunt un maniac. Mă acomodez. Casa în care stau este casa în care m-am mutat după căsătorie şi care aparţine bunicilor soţiei mele. E o casă construită în anii ’20, în stilul eclectic, cvasi-românesc, care se practica atunci. Şi e o casă plină de haz, cu spaţii extrem de generoase, cu un tip de decor plasat între solemn şi cordial, pe scurt, o casă pe care – şi acesta este unul dintre semnele calităţii unei case – o resimţi ca pe un mediu benefic, care te protejează şi te stimulează, în care nu trăieşti strict funcţional, ci dialoghezi… Îmi plac, într-o casă, lu crurile vechi, cele care fac din trecut o prezenţă.

Apartamentul „modern“ e un apartament în care totul e imediat, actual, fără relaţie cu timpul. Ce să mai spun? Sunt pentru confort. Pun mare preţ pe spaţiile sanitare şi judec, adesea, o locuinţă după dependinţe. M-au exasperat, în unele case din Franţa, closetele şi băile meschine, în care am dificultăţi să intru, să stau şi să ies. O casă cu o baie proastă e, pentru mine, inutilizabilă, chiar dacă e plină de memorie şi de mister. E importantă şi lumina unei case.

Eu ţin foarte mult la casa în care lucrez acum, la Colegiul Noua Europă, şi la biroul meu, pentru că are o lumină excelentă. Lumina e prezenţa lumii din afară în mediul tău interior şi atmosfera în care te reclădeşti. Casa aceasta (partea de la stradă) este construită în 1910. E declarată monument istoric. Din cauza asta, când am refăcut-o a trebuit să respectăm toate datele ei (structurale şi decorative) aşa cum erau. Situată pe strada Plantelor, în cartierul Mântuleasa, clădirea a aparţinut Comunităţii Elveţiene din Bucureşti, şi este, în continuare, proprietatea statului elveţian. Dar, în mod ciudat, după 1950, a fost pur şi simplu uitată, adică Ambasada Elveţiei din Bucureşti a uitat că are această casă. Din 1950 până în 1998, deci vreme de 48 de ani, ea a fost abandonată şi a devenit o ruină.

Când am descoperit-o, avea doar partea din faţă, cu zidurile grav avariate, cu bucăţi de acoperiş lipsă şi cu mult gunoi de jur împrejur. În mijlocul gunoiului stătea înfipt un petic de hârtie pe care scria „Proprietatea statului elveţian“. Mi-a făcut plăcere să-l aduc aici pe ambasadorul Elveţiei de-atunci (nu eram încă ministru, am făcut-o cu titlu privat şi cu ajutorul unor prieteni elveţieni). Omul a venit, a văzut totul, a fost, fireşte, stingherit de ce a văzut şi a decis să facem o fundaţie româno-elveţiană, care să găsească banii necesari pentru refacerea casei. Drept recompensă, noi am primit dreptul de folosinţă pentru 25 de ani, cu obligaţia să lăsăm Comunitatea Elveţiană care mai este în Bucureşti să-şi instaleze şi ea sediul aici. Casa arată acum foarte bine, e refăcută cu o importantă firmă bucureşteană, Edificia. Cei care trec pe aici, români sau străini, constată că Europa e pe-aproape.

 

 

Povestea zilei – „In culisele Zilei Z”

Din „Război între aliaţi. Povestea rivalităţii dintre Churchill, Roosevelt şi de Gaulle” de Simon Berthon

A doua zi, pe 4 iunie, de Gaulle a ajuns în Marea Britanie şi a fost întâmpinat de o scrisoare de bun venit de la Churchill, care îl invita să ia prânzul în vagonul său. La Portsmouth, Churchill îl aştepta pe platformă şi l-a primit cu braţele deschise. Eden, care ajunsese şi el în acelaşi moment, îşi aminteşte că „de Gaulle nu a răspuns prea bine unei asemenea dispoziţii“. Dar atmosfera s-a destins în timpul mesei. Churchill i-a descris în linii mari lui de Gaulle amploarea forţei de invazie, programul şi obiectivele ei, iar de Gaulle, mulţumindu-i pentru explicaţii, s-a abţinut să comenteze în vreun fel faptul că fusese informat atât de târziu; dimpotrivă, şi-a exprimat admiraţia sinceră pentru Churchill, spunându-i că o asemenea forţă de invazie „venea să justifice în modul cel mai spectaculos politica plină de curaj pe care (Churchill) o personificase încă din cele mai negre zile ale războiului“. Churchill i-a spus că se lucra la o serie de discursuri, pe care Eisenhower şi liderii naţiunilor care aşteptau să fie eliberate, urmau să le difuzeze radiofonic în Europa în ziua debarcării; de Gaulle fu invitat să vorbească Franţei, şi el acceptă.
La desert, Churchill şi Eden au încercat să îndrepte conversaţia spre chestiuni politice, în special, problema administrării Franţei pe măsura eliberării, dar de Gaulle nu s-a lăsat prins în capcană; le-a replicat prompt că nu a venit în Marea Britanie ca să discute aceste lucruri şi că era mai bine ca, pentru moment, să se concentreze pe aspectele operaţionale ale războiului. Dar Churchill voia să transmită un anumit mesaj: insista că trebuia să se ajungă la o înţelegere politică între CFLN şi britanici, pe care apoi de Gaulle, ducându-se la Washington, să o vândă lui Roosevelt într-o întâlnire faţă în faţă. Până la urmă, în pofida refuzului lui Roosevelt de a face o invitaţie oficială, uşa unei apropieri fusese deschisă şi era posibil să urmeze încheierea unui acord politic cu americanii. Eden sublinia şi el că Marea Britanie ar regreta enorm dacă de Gaulle ar refuza oferta de a deschide discuţii politice. Ministrul muncii, Ernest Bevin, care participa şi el la întâlnire, a adăugat că laburiştii se vor simţi „răniţi“ de un asemenea refuz.

De Gaulle parcă atât aştepta. A izbucnit furios: „Răniţi! Spuneţi că ar fi răniţi. Dar oare nu le-a trecut prin cap că Franţa ar putea fi rănită?“ Le-a reamintit cum Comitetul încercase să iniţieze discuţii politice cu americanii încă din septembrie 1943, dar nu primiseră nici un răspuns, niciunul, până când, şase luni mai târziu, în martie, Roosevelt a umilit Comitetul în directiva pe care i-o trimisese lui Eisenhower. Având în vedere tratamentul de până acum, de Gaulle găsea ridicolă ideea că el ar trebui să meargă la Washington cu căciula în mână: „Ce vă face să credeţi că am nevoie să-i prezint lui Roosevelt candidatura pentru conducerea Franţei? Nu am nimic de solicitat din acest punct de vedere nici Statelor Unite şi nici Marii Britanii.“ De Gaulle a pus paie pe foc amintind că îi ajunsese la urechi faptul că americanii, fără să-l consulte, intenţionau să emită aşa-zisă monedă franţuzească pentru uzul trupelor de ocupaţie: „Mă aştept ca mâine generalul Eisenhower, acţionând la ordinele preşedintelui Statelor Unite ale Americii şi cu acordul dumneavoastră, să declare că preia Franţa sub autoritatea sa. Cum vă puteţi aştepta să ajungem la o înţelegere pornind de la aceste premise? Allez, faites la guerre, avec votre fausse monnaie!“

Nici unul dintre multele şi înfierbântatele schimburi de replici dintre cei doi nu avea să afecteze la fel de mult viitorul relaţiilor dintre Marea Britanie şi de Gaulle ca acela care urma să aibă loc în acest moment. Churchill a spus: „Am să vă spun foarte direct că, dacă, după ce toate eforturile au fost făcute, preşedintele va fi într-o parte şi Comitetul Naţional Francez în cealaltă parte, mai mult ca sigur eu voi lua partea preşedintelui. În orice caz, Marea Britanie şi Statele Unite nu se vor certa din cauza Franţei.“ De Gaulle i-a răspuns: „Înţeleg foarte bine că în cazul unei neînţelegeri între Statele Unite şi Franţa, Marea Britanie va lua partea Statelor Unite.“ Eden a dat din cap cu un aer nenorocit speriat de ameninţarea lui Churchill, iar Bevin s-a grăbit să sublinieze că premierul vorbise în numele lui personal, nu în numele guvernului. Dar era prea târziu. De Gaulle nu avea să uite niciodată această declaraţie a lui Churchill, pe care o va repeta de multe ori pe parcursul anilor care au urmat. La sfârşitul mesei, şi al disputei, Churchill a ridicat paharul şi a spus, cătrănit: „Pentru de Gaulle, cel care nu a acceptat niciodată înfrângerea“. De Gaulle a replicat: „Pentru Anglia, pentru Victorie, pentru Europa.“

După masă, Churchill şi Eden l-au condus pe de Gaulle la sediul lui Eisenhower, situat într-o pădure din apropiere. Eisenhower, diplomat ca întotdeauna, i-a prezentat lui de Gaulle planurile invaziei şi chiar i-a cerut sfatul, întrebându-l dacă nu cumva ar fi fost mai bine să amâne operaţiunea din cauza vremii. De Gaulle, flatat, a răspuns: „Nu amânaţi.“ Pomenind despre transmisiunile radiofonice din Ziua Z, Eisenhower i-a arătat lui de Gaulle textul discursului său. De Gaulle a fost oripilat: discursul generalului american nu făcea nici o menţiune la CFLN sau la de Gaulle, ci pur şi simplu le spunea francezilor să respecte ordinele americanilor. Eisenhower a încercat să dreagă lucrurile spunând că textul era doar o ciornă şi că era dispus să refacă discursul astfel încât acesta să răspundă obiecţiilor lui de Gaulle, dar răul fusese făcut. Când, la sfârşitul vizitei, Eisenhower s-a oferit să îl conducă la Londra în maşina lui, de Gaulle l-a refuzat în modul cel mai abrupt, spunându-i că preferă să meargă cu ofiţeri francezi.  Churchill comenta către Eden: „Simt fiori reci.“

[…]

De Gaulle a anunţat că grupul de 200 de ofiţeri de legătură francezi pe care acceptase să îi trimită cu trupele de invazie nu avea permisiunea să plece, pentru că nu exista un acord politic privitor la misiunea lor. „Asta pune capac“, nota Cadogan. „Întotdeauna începem noi, adoptând o poziţie greşită, pentru ca după aceea de Gaulle să adopte o poziţie şi mai greşită. Merită să piardă la baraj.“ Churchill le-a spus colegilor de cabinet ce era de făcut dacă de Gaulle refuza să ridice interdicţia: „Ne va fi imposibil să mai purtăm orice discuţii pe viitor cu generalul de Gaulle, atât pe teme politice, cât şi militare. S-ar putea chiar să fie necesar să-l anunţăm că un avion îi va fi pus la dispoziţie pentru a-l duce imediat înapoi la Alger.“ Generalul Marshall, scandalizat şi el de decizia lui de Gaulle de a-i retrage pe cei 200 de ofiţeri francezi, a exclamat furios: „N-or să lupte băieţii din Iowa să-i ridice statui lui de Gaulle în Franţa!“ Abia la ora 21, Churchill a fost informat că, de fapt, de Gaulle nu refuza să vorbească la radio, ci doar insista să o facă în termenii lui. Nu mai conta pentru Churchill, de Gaulle trebuia să facă exact ceea ce i se cerea.

Forţa de invazie plecase deja spre Franţa când Pierre Vienot, ambasadorul lui de Gaulle la Londra, a fost chemat la Foreign Office. A doua zi, avea să dicteze unui asistent un raport detaliat al traseului incredibil pe care îl făcuse peste noapte. Ajuns la minister, Vienot a fost întâmpinat de Eden, care i-a pus în faţă cele două probleme fierbinţi, transmisiunea radio şi refuzul de a trimite ofiţerii de legătură. Vienot l-a anunţat că discursul era în curs de pregătire şi că acţiunea lui de Gaulle privind ofiţerii de legătură era justificată de aroganţa americanilor, care intenţionau să se comporte ca o forţă de ocupaţie. Chiar înainte de miezul nopţii, Vienot s-a prezentat la Hotel Connaught, unde stătea de Gaulle, pentru a-i relata discuţia cu Eden. L-a găsit pe de Gaulle în mijlocul unei crize de nervi îndreptată împotriva britanicilor şi americanilor: sugestia de a se duce să îl viziteze pe Roosevelt la Washington era o capcană; el era ţinut prizonier în Marea Britanie; Churchill era un gangster care încerca tot felul de tactici respingătoare: „Vor să pună mâna pe mine, dar nu vor reuşi! Refuz să le spun dacă voi ţine un discurs sau nu! E treaba mea, numai şi numai treaba mea!“

La ora una dimineaţa, în Ziua Z, în timp ce primii paraşutişti aterizau în Franţa, Vienot se grăbea să ajungă înapoi la Foreign Office, pentru a anunţa poziţia lui de Gaulle; i s-a spus că Eden se dusese să îl vadă pe Churchill. Vienot a traversat strada, mergând la reşedinţa prim-ministrului, unde l-a găsit pe Churchill în pat, cu Eden stând în picioare la capul lui. Fusese o neînţelegere cu privire la discursul de la radio, le-a explicat el, spre uşurarea lui Eden, care se temea că de Gaulle va refuza să vorbească. Churchill însă, care băuse destul de mult în acele momente pline de tensiune, a lansat într-un torent de invective la adresa generalului francez, pe care l-a învinuit de „trădare pe câmpul de luptă“ şi, potrivit relatării lui Vienot, l-a acuzat în mod repetat că „nu înţelege sacrificiul uriaş al tinerilor englezi şi americani care urmau să moară în Franţa… «Sângele acesta nu are nici o valoare pentru voi!» a strigat el. «De Gaulle n-a fost niciodată altceva decât o problemă pentru democraţiile noastre. Este devorat de ambiţie personală, ca o balerină la operă. Nu se gândeşte decât la viitorul lui politic.»“ Vienot a spus că nu poate să accepte să i se vorbească în acest mod, şi că soldaţii francezi aveau să dea totul pe câmpul de luptă, dar Churchill, deja de neoprit, ameninţa că îl va duce pe de Gaulle în faţa parlamentului.

La trei dimineaţa, Vienot a plecat din Downing Street 10. În urma lui, Churchill a dat instrucţiuni urgente unui secretar ca de Gaulle să fie urcat într-un avion şi expediat urgent la Alger: „În lanţuri, dacă e nevoie. Nu trebuie lăsat să se întoarcă în Franţa.“ Ajuns din nou în camera de hotel a lui de Gaulle, Vienot l-a găsit pe general „calm şi senin A ascultat cu o profundă şi aparent perversă satisfacţie relatările lui Vienot despre cele discutate cu Churchill şi i-a spus: „Totul devine violent când vorbeşti cu Churchill.“ Vienot i-a reamintit că era cea mai importantă noapte din viaţa lui Churchill şi i se putea ierta surescitarea; starea sa de tulburare nu rezulta numai din dezamăgirea faţă de atitudinea lui de Gaulle, ci şi, în opinia ambasadorului, din „iubirea inexplicabilă a unui bătrân de 70 de ani faţă de Franţa“. Acum, deja calm şi, în mod ciudat, mulţumit de furtuna pe care o provocase, de Gaulle s-a grăbit să-i dea dreptate lui Vienot.

Zorii Zilei Z.

După o noapte întreagă de scandaluri aprinse, de Gaulle a făcut o declaraţie publică în care şi-a exprimat admiraţia pentru Marea Britanie şi liderul ei: „Mă aflu în Marea Britanie la invitaţia primului-ministru şi a Majestăţii Sale. Cum aş fi putut să nu fiu aici, pe malurile bătrânei şi iubite Anglii, în locul de unde Franţa, în momentul cel mai important şi mai greu, îşi vede venind salvarea, armatele eliberării?“ Un discurs minunat, dar nu cel care făcuse atâta sânge rău peste noapte; problema difuzării unui discurs oficial de către de Gaulle nu se rezolvase încă. Discursul lui Eisenhower fusese deja transmis şi exista temerea că francezii nu vor înţelege ce s-a întâmplat cu autoproclamatul şef al guvernului provizoriu. Dar de Gaulle nu se grăbea. Potrivit relatărilor lui Cadogan, Vienot era prea speriat să ceară textul. Urma să înregistreze la ora 12:30. Între timp, Duff Cooper a fost trimis să încerce să-l facă pe de Gaulle să-şi schimbe poziţia cu privire la ofiţerii de legătură, dar generalul a refuzat să-l primească. Timpul trecea şi Foreign Office nu mai avea de ales; discursul trebuia transmis imediat, fără verificări prealabile: „S-a decis că va trebui să-l verificăm pe de Gaulle direct pe înregistrare şi să oprim discul dacă era prea rău“.

Dar, desigur, nu a fost rău deloc. De Gaulle a livrat unul dintre cele mai magnifice discursuri pe care le-a ţinut în timpul războiului. Ca de atâtea ori, după un scandal monstruos petrecut în spatele uşilor închise, de Gaulle îşi făcea datoria. „Bătălia supremă a început“, proclama el. „Datoria simplă şi sacră a tuturor fiilor Franţei, oriunde s-ar afla ei, oricine ar fi ei, este să lupte împotriva inamicului prin orice mijloace şi oricât le stă în puteri.“ Discursul lui de Gaulle nu făcea nici o concesie intenţiilor Aliaţilor de a controla populaţia, spunând că „ordinele date de Guvernul francez şi de liderii recunoscuţi de acesta trebuie urmate întocmai“, dar le mulţumea din toată inima britanicilor pentru eforturile depuse întru eliberarea Franţei. Ascultând discursul lui de Gaulle, lui Churchill i-au dat lacrimile şi, observând un anumit scepticism pe faţa generalului Ismay, i-a spuse: „Umflatule care eşti! Tu n-ai pic de inimă?!“

 

Povestea zilei – „Dăscălaşii”

Din „Scrisori către V. Alecsandri” de Ion Ghica.

[…] Acei bieţi dăscălaşi, cari au fost depozitari limbei şi naţionalităţii noastre, duceau o viaţă zdruncinată, plină de privaţiuni şi de coate-sparte, fără bene-merenti şi fără recompense naţionale, fără pensii şi parapensii; plătiţi ca vai de ei cu un codru de pâne, trăiau şi mureau necunoscuţi; fără să bănuiască măcar că erau patrioţi, împinşi numai de un instinct bun şi generos, îşi făceau cu sfinţenie datoria, fără să aibă conştiinţă de binele ce făceau ţării lor.

Ei se delectau mai mult cu citirea întâmplărilor lui Alexandru Machedon, care s-a bătut cu furnicile şi cu păserile cu ciocul de fier, decât cu citirea mâniei fiului lui Peleu. Oile, cânii şi fluierul păstorului întristat  al lui Văcărescu le erau mai dragi decât Afrodita şi Bacus a lui Anacreon. Se pomenise de la tată şi de la mamă români neaoşi din moşi-strămoşi. Limba şi urechea le spunea că nu erau nici tătari, nici greci, nici slavi; purtau nobleţea neamului în inima şi în spiritul lor, fără să se preocupe de arborele genealogic, nici de fărtalele de nobleţă. Scriau româneşte fără filologie şi fără morfologie, fără să ştie dacă sunt etimologişti, fonetişti sau eclectici; dar scriau cum vorbeau, şi scrisul îl numeau icoană, crezând că el trebuie să fie reproducţiunea esactă a vorbei; puneau cât mai puţine buchi, ba pe unele le mai aruncau şi pe deasupra ca să facă economie de timp şi de hârtie. Unde să le dea lor prin gând că avem două limbi, una în gură şi alta pe hârtie, şi că trebuie să vorbim într-un fel şi să scrim într-altfel; vorbeau toţi aceeaşi limbă.

Acum lumea s-a subţiat, fiecare vorbeşte şi scrie limba sa proprie şi ştie că suntem strănepoţi ai lui Traian. Dar mulţi cred că de la venirea acestui împărat în ţară până la sosirea lor în viaţă nu s-a mai petrecut nimica pe pământul românesc; nu încep însă a socoti toţi tot de la aceeaşi epocă. Unii numără existenţa ţării de la Regulamentul Organic, la care cred că au colaborat, fiindcă au fost chemaţi de l-au iscălit; alţii, morţi tăieţi, nu vor să convie ca să fi mai fost ceva pe lumea asta înainte de patruzeci şi opt; spun şi scriu într-una că s-au plimbat pe uliţile Bucureştilor cu steaguri şi cu masalale, strigând pe: „Trăiască guvernul provizoriu“, şi că erau cei mai de dimineaţă pe câmpul Filaretului. Pentru alţii iar călendarul românilor începe de la îndoita alegere a colonelului Cuza, sau din noaptea de 11 februarie; îşi închipuiesc că ei au suit pe Alexandru Ioan I, că ei l-au dat jos şi că tot ei au adus pe Carol I. Cei mai înfocaţi astăzi nu recunosc de adevăraţi patrioţi decât pe acei cari au strigat: „Moarte turcului!“ şi cred că, deşi n-au fost la bătălie, dar că fără vitejia lor cea civică Ţara Românească era pierdută, umilită, batjocorită, tăiată de turci şi că muscalii îi ştergeau o bucată de pământ şi mai mare.

Pentru mulţi politica este intrigă şi minciună, nu cred în sinceritate şi în adevăr, despreţuiesc cunoştinţa lucrurilor petrecute şi cercetarea evenimentelor ce se pregătesc. Nu lasă nimica trecutului, cred că ei au făcut cerul şi pământul românesc, că ei sunt începutul şi sfârşitul, alfa şi omega. Dar apoi creatorii străini! unul se compara cu La Fayette, deşi nu făcuse pentru România nimica care să semene cu ceea ce făcuse generalul francez pentru America; altul, care vânduse participiuri pe patru galbeni ora şi înregistrase zece ani de-a rândul colorile şi garniturile cocoanelor la baluri, aşezându-le în ziarul său după ordinul coloarei de la putere şi după importanţa subvenţiunii, crede că el a scos pe români la lumină; altul crede că ne-a inventat limba şi istoria românilor, dându-se de un fel de Columb, fiindcă critică şi batjocoreşte gloriile noastre naţionale. Aceşti fructe seci din ţările străine se cred genii, luceferi luminători îndată ce găsesc un adăpost sub cerul României, şi ei, sărmanii, nu văd zâmbirea ce inspiră românilor, cari în vorbirea lor sarcastică i-au poreclit: locuste oloage.

Dar să ne întoarcem la şcoala noastră de la Udricani, şcoala sub albastrul cerului pe prispa bisericei, unde când ploua copiii se ghemuiau în odaia ţârcovnicului jos pe cărămizi, sau în clopotniţă; citeau şi scriau pe genuchi şi pe brânci.

Primprejurul bisericii, în mahala, pintre livezile de meri, de peri şi de duzi, se zăreau vreo zece-cincisprezece învelişuri cu streaşină ieşită ca o umbrelă, sub cari locuiau câţiva cavafi, croitori, işlicari şi cojocari; aceştia, când plecau la prăvălie, îşi trămiteau copiii la dascălul Chiosea, ca să nu ştrengărească pe uliţă şi ca să înveţe să cananarchisească, să ţie ison cântăreţilor din strană, să citească Apostolul, să zică Tatăl nostru şi Crezul şi să meargă de-a-ndărătele cu sfeşnicul într-o mână şi cu cădelniţa în cealaltă, dinaintea preotului când ieşea cu sfintele daruri. Le plăteau ce pe apă nu curge; dascălul Stan, de exemplu, cel mai bine plătit din toţi, avea câte douăzeci de parale 1 de copil pe lună şi mai avea şi de la biserică tain de mălai, de fasole şi de lemne.

Din acele şcoli îşi recrutau bisericele preoţi şi cântăreţi, acolo boierii căutau băieţi pe cari îi luau în casă pe procopseală, de acolo a ieşit Chiru de la biserica Enii, Dumitrache Bondoliu, tata răposatului vlădică Calistrat, Unghiurliu de la Sărindar, Costache Ştirbu de la Sf. Ioan de lângă puşcărie şi Petre Efesiu, care mai în urmă a ajuns cântăreţ în strana din dreapta la Patriarhie. Acolo au fost daţi la învăţătură Anton Pan, Petrache Nănescu, Nicolae Alexandrescu, Paris Momuleanu, Marin Serghiescu etc. […]

Bucuresti, fevruarie 1880

 

 

Povestea zilei – „Animalele de pe Aca lui Noe”

Din “O istorie a literaturii române pe unde scurte. 1960–2000” de Monica Lovinescu.

 

Scriitorii şi privilegiile

Cineva din ţară mă admonesta recent: „De ce îi tot apăraţi şi «jeliţi» dvs. pe scriitori? Că doar sunt nişte privilegiaţi!“ O întrebare pe care am auzit-o şi o voi mai auzi deseori. Merită răspuns, deoarece porneşte, în general, de la nişte oameni sinceri şi necăjiţi, nedându-şi seama că acesta şi este unul dintre scopurile partidului comunist, nu numai cel din România: să compartimenteze societatea, să ridice o categorie împotriva celeilalte, să întreţină anumite invidii, să fărâmiţeze şi să devieze nemulţumirile. Şi, mai ales, să ridice, cât se poate, populaţia împotriva intelectualilor. La Moscova s-au iniţiat chiar campanii împotriva scriitorilor, pe tema privilegiilor – una s-a numit „campania gulerele albe“ şi mulţi oameni nevoiaşi din uzine şi întreprinderi s-au lăsat prinşi în capcană. E drept că în Uniunea Sovietică disidenţa intelectuală a luat asemenea proporţii, încât e de interes vital pentru regim a nu lăsa să se stabilească nici cel mai mic contact între această disidenţă şi restul poporului: se ştie că o convergenţă între intelectuali şi muncitori e explozivă pentru un regim comunist. La noi, problema nu se pune în aceşti termeni, astfel că nu e nevoie de o adevărată campanie: „noua clasă“ – cum îi spunea Milovan Djilas – se mulţumeşte să întreţină confuzia dintre scriitor şi privilegii, când de fapt privilegiile aparţin doar „noii clase“ şi nu au acces la ele decât scriitorii făcând jocul puterii şi cooptaţi de ea.

25 februarie 1977

Clandestinii

Străduindu-ne, Virgil Ierunca şi cu mine, să facem o ordine imposibilă în vraful de hârtii (jurnale, corespondenţă, manuscrise – ale noastre şi mai ales ale altora) care ne blochează nu numai podul şi pivniţa, dar şi garajul, devenite tot atâtea arhive de neconsultat, am dat, zilele trecute, peste o pagină de caiet ce mi-a adus aminte de trecutele vremuri ale „clandestinilor“.

Cine erau „clandestinii“? Îi numeam astfel pe scriitorii din România ce veneau, odată ajunşi la Paris, să ne vadă. Erau nenumăraţi. Buni, mai puţin buni sau răi. Universul nostru de atunci suferea inevitabil de maniheisme, era clar împărţit în „noi“ şi „ei“. Mai soseau şi „soli“ de la „ei“, de la cei „răi“. Rari. Pe unii, nu-i primeam cu nici un chip, Zaharia Stancu, de pildă. Altora nici nu le venea să se prezinte, ne trimiteau doar mesageri. Aşa a făcut Eugen Barbu, cerându-ne după scandalul cu Groapa, prin „trimisul“ şi prietenul său, Edgar Reichmann, să nu-l atacăm dacă scrie mai „pe linie“, vrea doar să ajungă puternic spre a reedita performanţa maghiară, scoţând o publicaţie contestatară de tipul Irodalmi Újság. Ce s-a ales dintr-un astfel de proiect (dacă va fi fost aşa ceva şi nu o simplă farsă) a putut constata orice cititor al Săptămânii. Au existat şi excepţii. Pe Adrian Păunescu l-am văzut pe la începuturile carierei lui, la insistenţele lui Mircea Eliade, căruia tocmai îi luase un interviu. Naiv ca totdeauna, Mircea Eliade crezuse în „curăţenia sa sufletească“. O noapte întreagă ne-a povestit nu numai audienţele sale la Ceauşescu, dar şi toate anecdotele anticomuniste de la Bucureşti. Ceilalţi erau ai „noştri“, cu prea rare excepţii deloc disidenţi, dar în plan de cultură opuşi exigenţelor puterii. Cu cei mai mulţi dintre aceşti „rezistenţi prin cultură“ ne-am şi împrietenit, ceea ce ne-a îngăduit, când ne‑am reîntors în 1990 în ţară, să nu dăm de un peisaj cu totul lacunar (ca mulţi alţi refugiaţi care nu-şi mai găsesc nici rudele, nici prietenii răpuşi de prigoană sau de vârstă), ci să reintrăm în circuitul normal de relaţii amicale.

De ce îi numeam „clandestinii“? În primul rând, termenul trebuie spălat de orice conotaţie peiorativă. În exil – ca şi în ţară – bântuia „spionita“. Pentru a scăpa de epidemie, Virgil şi cu mine am convenit să nu spunem nimănui nu numai că am văzut scriitori şi artişti din România, dar nici ce ştiam despre unul sau despre altul. Despre noi oricât, doar ne comunicam obsesiile public prin radio, despre ceilalţi nimic ce‑ar lăsa să se simtă-presimtă că-i ştim şi altfel decât prin ce-au scris şi publicat. Consemnul pe care ni-l impusesem era atât de strict, încât nici prietenii noştri cei mai intimi habar n-aveau cine ne-a vizitat.

Se stabilise astfel o punte de comunicare între exilul exterior şi exilul intern, un dialog neîntrerupt de pe poziţii asemănătoare. Cu scriitorii noştri „cei buni“, de fiecare dată când treceau prin Paris, stabileam câte o strategie pentru a-i proteja pe cât se putea. Şi se cam putea, deoarece Ceauşescu era convins că ceea ce spunem noi la radio este cunoscut şi urmat întocmai în cancelariile occidentale şi că o persoană pe care o pomenim favorabil şi insistent este recunoscută în Apus ca o „personalitate“ pe care e mai înţelept să n-o persecuţi prea tare. Această optică greşită ne-a servit nu doar în apărarea rarilor noştri disidenţi, ci şi spre a prevedea riposte pentru nonconformiştii pe plan doar cultural. Pentru cei mai marcanţi dintre ei prevedeam, cu acordul lor, să ia contact, la nevoie, cu un ziarist occidental şi să-i declare ce crede de cuviinţă. Aşa s-a întâmplat, de pildă, cu Mircea Dinescu. Noi sau Mihnea Berindei i‑am trimis pentru interviu un gazetar de la Libération. Aşa s‑ar fi putut întâmpla şi cu Nicolae Manolescu.

Pagina de carnet care a prilejuit aceste amintiri cuprinde tocmai limbajul cifrat stabilit cu el, la una dintre trecerile sale pariziene (pe la sfârşitul anilor ’70, începutul anilor ’80). Ea cuprinde şi „parola“ prin care să identificăm pe cineva de încredere, venind din parte-i: „Baudelaire“. Dacă voia un jurnalist, n-avea decât să ne ceară „discul cu Nunta lui Figaro“. Stabilisem şi o listă de personaje literare corespunzând cu scriitorii despre care ar fi putut – la o altă adresă, fireşte – să ne scrie N. Manolescu. Ne-am distrat copios, în trei, încercând să găsim unele trăsături comune între pseudonimele alese şi cei cărora le erau aplicate. Câteva merită transcrise: Dorin Tudoran = Julien Sorel, D.R. Popescu = Fouchet, Manolescu el însuşi = Ladima, Doinaş = Faust, Dinescu = Rimbaud, Buzura = Popa Tanda, Eugen Simion = Bizu, Grigurcu = Saint-Bernard, Bujor Nedelcovici = Meursault, Ileana Mălăncioiu = Sanseverina, Alexandru George = Mîşkin, Eugen Florescu = Smerdiakov. De discuţiile la Consiliul Uniunii Scriitorilor se putea pomeni ca de „Animalele de pe Arca lui Noe“. Când „animalele“ se arătau neliniştite şi agitate fiind în pericol Uniunea, urma să fim avertizaţi că „Arca se scufundă“. Acestea erau „secretele de Stat“ – singurele pe care le aveam de împărţit.

Nu ştiu cât timp şi-a mai adus aminte Nicolae Manolescu, nouă însă ne-a ieşit din minte prea repede limbajul cifrat. Altfel nu s-ar fi întâmplat ceea ce îmi spunea zilele trecute la telefon N. Manolescu: uitând de parolă, celor care ne pomeneau de Baudelaire în legătură cu el, îi încredinţam câte un volum cu Les fleurs du mal, de nu mai ştia cum să le mai plaseze la prieteni. Aveam, e drept, şi circumstanţe atenuante: nu dispuneam numai de o parolă, ci de câteva zeci cu atâţia alţi scriitori. Mai bănui că jocul nostru de-a clandestinitatea intervenise într-un moment de destindere şi voie bună, după ce ascultasem probabil Nunta lui Figaro. Jocul era inocent pentru noi, descoperit de Securitate s-ar fi transformat într-un complot desigur imperialist.

Reamintirea episodului nu ţine însă numai de pitoresc, ci se încadrează într-o viziune comună celor din ţară şi celor din exil, ce nu s-a mai repetat după revoluţie. Chiar în cercurile şi revistele care ţin la integrarea exilaţilor în peisajul literar românesc, aceştia reprezintă ceva aparte, fie prea lăudaţi de unii, fie huliţi sau nenumiţi de alţii.

Ţineam doar, citând lista cifrată, să reactualizez aceşti ani (au fost mulţi) când eram, mai simplu, împreună. Poate că şi această îndelungată complicitate merită să nu fie omisă.

1998

 

Povestea zilei – „Note”

Din „Jurnal inedit. 2001-2002” de Monica Lovinescu

 

Duminică 25 martie

După-masă cu Doina Jela. Dezlănțuiri telefonice. A primit ca un semn negru știrea că procurorul Dan Voinea a fost destituit. El deschisese dosarul minerilor, al represiunii din decembrie 1989 și mai tot ceea ce era menit să rămână închis până se va fi lăsat uitat. Pe D.J. o ajutase cât putuse pentru dicționarul torționarilor, venise până și la lansare. Cum ea are numărul telefonului său mobil, îl chemăm și, pe lângă D.J., îi exprim și eu admirația, a mea și a lui V., pentru curajul lui atât de puțin împărtășit de colegii săi din magistratură.

Sună și Adriana, care nu numai că știe de D.J. (i-a citit cartea asupra mamei), dar o și invită să stea la ea dacă vine în Anglia. O chemăm pe Gabriela Omăt. Are o voce schimbată la insistențele mele recunoaște: a făcut niște analize, acum așteaptă rezultatul. Și ea? Pare mai preocupată de „parizianismele“ lui E. Lovinescu: crea cuvinte franțuzite, dar inexistente în limba franceză.

Doina Jela vine încărcată cu încă 5 exemplare din Vavilon, 5 din Agendele lovinesciene, pleacă încărcată cu tot felul de ziare (interviul Adrianei din Jurnalul literar, „Diagonala“ mea despre Lexicon, în Rom. lit., cronica lui Dan C. Mihăilescu cu același subiect, în 22).

Aseară târziu dau de Zografi la telefon. Mă înștiințează amuzat că în Academia Cațavencu (12–18 martie) a apărut un articol entuziast, foarte puțin în stilul revistei de un umor feroce (Z. presupune că Agopian l-a scris), despre Vavilon. Teza ar fi cam următoarea: intelectualul român se plânge că n-avem și noi un Havel precum cehii, dar cehii n-au avut-o pe Monica Lovinescu, în timp ce noi am avut-o, și-o mai avem, dar nu ne folosește la nimic. Să auzi și să nu crezi! Nici măcar nu este adevărat. Eu sunt, cred, singura care nu se plânge de felul cum am fost primiți, V. și cu mine, în țară. Imediat ce ne laudă careva, reproșează celorlalți că nu ne apreciază cum am merita.

Miercuri 4 aprilie

La capitolul „regalității“, regele Mihai a pus el însuși un punct ce mi se pare final. Atât de nedemn, încât am întârziat să-l înregistrez. Mai înainte mă fălisem cu răspunsul său atât de demn la invitația lui Iliescu, refuzul mi se păruse mai mult decât o lecție de protocol. Zilele trecute însă, a revenit asupra primei reacții, acceptând și chiar invitându-se la masă sau invitându-l el pe Iliescu (n-am văzut comunicatul Casei Regale). Să fie, cum spun unii, o lucrătură a „ginerelui“ Duda? Important nu e, de fapt, cine l-a convins, ci că s-a lăsat convins. Exit regele. Dar mă întreb dacă nu mă voi fi slujit de aceeași formulă la o precedentă deziluzie, dat fiind faptul că, de la căsătoria Margaretei, decepțiile se succedă.

În acest timp, Iliescu joacă temeinic cartea reconcilierii naționale. A invitat fosta opoziție (și partidele, și reprezentanții societății civile, GDS inclus) la un „forum“ pro-NATO. S-a lăsat, firește, cu „pupat toți piața Endependenți“, cei doi protagoniști ai împăcării spectaculare fiind Iliescu și Constantinescu, pozând îmbrățișați pentru televiziune. Nu mai avem nici opoziție!

Noroc că în Iugoslavia a fost arestat Milošević ca să ni se lase iluzia unei dreptăți cu plată și răsplată. E adevărat că arestarea a semănat cu o secvență de western sau de thriller cu gangsteri americani – vă dăm bani dacă ni-l predați pe șef –, dar măcar s-a produs. Poate că viitorul despot de dreapta – deoarece de cei de la stânga nu se atinge nimeni – se va gândi la acest exemplu, înainte de a mai comite câte un genocid.

 

Vineri 9 noiembrie

[…]Pe Pați Doicescu, venit să ia Istoria civilizației, a lui E. Lovinescu, îl găsim cam febricitând de dezamăgirile succesive pe care i le-a provocat România. Miercuri, când ne-am văzut, nu o înregistraserăm încă pe cea mai recentă: sărbătorirea regelui Mihai de ziua lui, în inevitabila – de acum – prezență a lui Iliescu. Într-un discurs uimitor de „reacționar“, acesta din urmă preaslăvește meritele sale în special și ale monarhiei în general. Gabriel ni-l trimite (luat de pe Internet), ca și răspunsul regelui, nu mai puțin amical. Deriziunea e la loc de cinste, ea fiind invitatul cel mai de seamă la această sărbătorire, unde între Cotroceni și Palatul Elisabeta se consfințește reconcilierea națională pe spatele morților neîntrebați din gropile comune. Pe lista regală și pe cea prezidențială, toate personalitățile de frunte ale vieții românești au fost invitate și sunt de față. S-ar fi numărat doar doi absenți de vază: Ana Blandiana și Neagu Djuvara. Dacă e adevărat, cinste lor.

Iar s-a format trioul patetic pentru a pleda amnezia: Iliescu, regele și Teoctist.

Din punct de vedere strict tactic, evident că e un succes și că, România fiind văduvită de opoziție, e mai cuminte să facă foștii comuniști ceea ce n-au știut să înfăptuiască adevărații democrați. Te vezi nevoit chiar să te bucuri (cu măsură) de succesele lui Năstase în Statele Unite și de orientarea proeuropeană a actualei majorități, sau să nu-ți displacă discursul anti rusesc al lui Iliescu la Erevan, plângându-se că rușii ne-au răpit Basarabia! Dar ce fel de societate se va putea clădi pe această îmbrățișare între victimă și călău, acesta din urmă uitând să-și ceară iertare?

Poate că semnele decadenței intelectuale în Franța pot fi căutate și în prescurtarea din ce în ce mai sistematică a cuvintelor, de parcă vorbitorul nu ar mai putea să depună efortul de a-și duce vorba până la capăt. Grav nu e că strada s-a lenevit astfel – tendința exista de mai demult –, ci că așa-zișii intelectuali o imită, spre a fi dans le vent, mimând tinerețea dezinvoltă.

Astfel, pe o foarte serioasă rețea de televiziune, o rubrică poartă titlul Question d’actu. Culmea caricaturii ne-a fost oferită într-o emisiune culturală, zisă de prestigiu, a lui Franz-Olivier Giesbert, jurnalist care s-ar vrea ironic și nu e decât strident. Invitatul său și al unei pleiade de tineri critici (singura justificare a prezenței lor pe platou fiind tinerețea) a fost, miercurea trecută, popularul actor Robert Hossein, făcătorul de superproducții cu sentimente nobile și de mare public. De curând a oferit parizienilor o Crimă și pedeapsă – are obiceiul de a vizita și devora capodoperele, ca și marile momente ale religiei sau ale istoriei. Ascultam cu o ureche foarte distrată pateticele sale elucubrații, înregistrând totuși un nume ciudat: „Rasko“ în sus, „Rasko“ în jos. Când, în elanul său lăcrimând, a lansat și un „Dosto“, m-am lămurit. Și m-a năpădit un fel de greață intelectuală. Iată-i pe Dostoievski și Raskolnikov predigerați și comestibili pentru tinerii care aplaudau frenetic acest cvasisacrilegiu. Dacă nu mi-aș aminti cum îl consideram pe bietul Basil Munteanu depășit, defazat, bătrân atunci când bodogănea auzind d’accord la radio, aș face și mai mult haz de acest exemplu surprins pe viu. Dar îmi spun că poate și la noi tot din îmbătrânire ni se trage și tac…

E deodată ger. Am trecut, cu toamna furată, dintr-o vară indiană în iarna cea de toate vârstele. Încă una?

 

Povestea zilei – „Biletul”

Din „Constance. Tragica şi scandaloasa viaţă a doamnei Oscar Wilde” de Franny Moyle.

„Dragă Constance… vin să te văd la ora nouă. Te rog să fii acasă – e important. Al tău dintotdeauna, Oscar.“

Aşa suna biletul pe care Oscar Wilde, aparent cel mai de succes om din Londra in acel moment, il scria la iuţeală, cu creionul, soţiei sale. Era după-amiaza zilei de 28 februarie 1895, iar dramaturgul de patruzeci de ani, spiritual şi bon viveur, scria biletul dintr-una din camerele pe care le ocupa temporar in luxosul Hotel Avondale din Picadilly 68, colţ cu Dover Street. Era cuprins de o mare anxietate.

Biletul a pornit spre destinaţie, ieşind din hotel şi pătrunzand in forfota hibernală a uneia dintre cele mai aglomerate artere din Londra, pe care omnibuzele trase de cai şi trăsurile circulau neincetat in sus şi-n jos. Şi-a croit drum printre cetăţenii cu melon şi joben, trecand pe langă băieţii care făceau reclamă, ale căror placarde-sandvici, prinse de umeri, propovăduiau de toate, de la plăcerile expoziţiei „Orientul in Londra“, deschisă la Olympia, pană la magazinul internaţional de blănuri de pe Regent Street, unde „un palton imblănit, cu adevărat bun şi rezistent, cu guler şi manşete de blană“ era disponibil contra zece lire sterline.

Lăsand in urmă centrul splendid lucrat in piatră al Londrei, biletul a ajuns in mai modestul dar fără indoială mai modernul cartier rezidenţial Chelsea. Aici s-a apropiat de destinaţia sa din Tite Street, unde un şir de case terasate de cărămidă roşie dominau grădinile spitalului pentru copii Victoria, de o parte, şi intorceau spatele locuinţelor mizere, inghesuite pe străduţa atat de nepotrivit numită Paradise Walk, de partea cealaltă. La numărul 16, Arthur, tanărul majordom al soţilor Wilde, avea să răspundă dublei bătăi in uşă a curierului şi să se asigure că acea ultimă misivă ajunge in mainile stăpanei sale, doamna Wilde.

Casele de pe Tite Street erau, cele mai multe, frumoase, dar in general fără nimic impunător, ocupand un teren care, cu numai cateva decenii mai devreme, fusese locul predilect al prostituatelor şi al filfizonilor ce se revărsau din notoriile, pe atunci, Grădini Cremorne Pleasure (intre timp demolate). Casa de la numărul 16 era domiciliul lui Oscar Wilde de numai vreo zece ani. Cu toate că garderoba, specificul meselor şi stilul său general de viaţă sugerau abundenţa materială, Oscar nu era nici măcar proprietarul acelei locuinţe modeste; pur şi simplu o inchiriase. Oscar şi soţia lui, Constance, işi asiguraseră dreptul de folosinţă a clădirii cu patru etaje şi terasă din 1884, cand li se păruse o construcţie cu totul convenţională, tipică pentru perioada de mai amplă dezvoltare a cartierului Chelsea din ultimul sfert al veacului al nouăspre zecelea.

Fostul cartier insalubru, dar dezvoltandu-se rapid, işi dobandise faima boemă in timpul deceniilor 1860 şi 1870. La inceputul anilor 1880, tinerii căsătoriţi Wilde călcaseră pe urmele altor proprietari cu aspiraţii artistice, precum pictorul James McNeill Whistler şi portretistul Frank Miles, care voiseră să-şi procure propriul petic de boemă. Soţii Wilde urmaseră protocolul artistic şi, precum prietenii lor Whistler şi Miles mai inainte, il angajaseră pe apreciatul arhitect avangardist Edward Godwin ca să le transforme casa convenţională de cărămidă roşie in ceva cu mai mult farmec, surprinzător şi după ultima modă. Şi astfel, clădirea de la numărul 16 de pe Tite Street, cu gardul ei de fier negru şi poartă de acces pentru servitori care ducea spre pivniţă, domeniul lui Arthur şi al bucătarului, a fost remodelată. Incăperile sale proiectate cu grijă contrastau cu stilul sumbru şi ingrămădit care definise gustul victorian. Interioarele din Tite Street erau şocant de lipsite de podoabe. Pereţii fuseseră zugrăviţi in alb şi lustruiţi, podelele acoperite de covoare simple, in tonuri palide; uşile despărţitoare fuseseră inlocuite cu draperii, iar mobilierul neincărcat şi aerisit dădea senzaţia de spaţiu şi de calm. Toate acestea scoteau bine in relief obiectele de artă şi neobişnuitele tuşe decorative aduse de Godwin şi de clienţii săi. In salon, de exemplu, gravurile şi desenele fuseseră etalate sub formă de friză, detaşandu-se indrăzneţ de pe o bandă lată, aurie. In aceeaşi cameră fuseseră lipite şi inglobate in stucatura tavanelor pene de păun.

Insă, in ciuda acestor inflorituri, casa de la numărul 16 de pe Tite Street nu despre bogăţii vorbea, ci despre aspiraţii. Era o casă care-i plasa pe locatarii ei in categoria minţilor liberale, a oamenilor cu gandire inaintată, care descopereau un izvor de plăcere in noile teritorii, periculos de apropiate de fostele mahalale londoneze, şi care, in loc de a-şi etala bogăţiile printr-o acumulare de obiecte scumpe şi de artă, işi arătau aprecierea artistică prin cele cateva lucruri frumoase pe care le deţineau. Ii desemna pe soţii Wilde drept deschizători de drumuri, cu mai mult gust şi intelect decat bani. Şi le fixa pavilionul pe catargul unei mişcări numită de către cronicarii zilei „estetism“.

Poate din pricina faptului că nu dispuneau nici pe departe de mijloace nelimitate, făcuseră puţine concesii artei in exteriorul casei, care, asemenea celor alăturate, expunea bovindouri standard şi un portic pardosit cu dale, adăpostind treptele scunde către uşa din faţă. Numai indrăzneaţa hotărare de a vopsi in alb această intrare principală era un soi de declaraţie.

Bileţelul lui Oscar, intrand acum pe uşa aceea neconvenţional albă, s-a pomenit intr-o casă prea puţin schimbată de-a lungul unui deceniu. Naşterea copiilor, bineinţeles, adusese odată cu ea şi o cohortă de servitori şi peste tot se puteau desluşi semnele grăitoare ale perioadei in care locuiseră laolaltă. Alături de gravuri de artişti contemporani, precum Whistler, Edward Burne-Jones şi Walter Crane, se puteau vedea portretele băieţilor, Cyril şi Vyvyan, precum şi un pastel al lui Cyril făcut de vecina artistă şi prietenă a soţilor Wilde, Laura Hope.

Constance trebuie să fi citit ultimul communique grăbit al soţului ei cu oarecare ingrijorare. Deşi soţii Wilde erau obişnuiţi să corespondeze prin poştă şi se deprinseseră să locuiască separat cateodată, cand treburile lui Oscar făceau să fie mai practic aşa, biletul aducea cu el o senzaţie de panică.

 

Povestea zilei – „Caragiale, comunștii și umorul”

Din „O istorie a literaturii române pe unde scurte. 1960–2000” de Monica Lovinescu.

 

Caragiale şi comemorările cu foarfeca

[…] Foarte zgomotoasă in vara aceasta, cu prilejul comemorării celor 50 de ani de la moartea lui I.L. Caragiale. Tocmai această comemorare ne-a dus din nou cu gandul la punctele de suspensie. In cazul dramaturgului, ele nu sunt, altminteri, de ajuns pentru a epuiza impostura. Desigur, s-a suprimat, ani de zile, cu grijă, din opera sa, Boborul, sau continuă să fie eliminate articolele din faza junimistă şi conservatoare, printre care unele deosebit de grăitoare, ca acel Nihil sine Deo, in care Caragiale se dovedeşte a fi tot atat de promonarhic, pe cat se străduiesc criticii săi actuali să-l facă de antimonarhic; desigur, se taie chiar din celebrul 1907 pasajele care nu se incadrează in optica actuală; desigur, punctele de suspensie joacă un rol determinant şi in anexarea lui Caragiale. Dar scrierile ce răman nevătămate, şi indeosebi comediile sale, sunt atat de grăitoare, incat a incerca să-l transformi pe creatorul lui Rică Venturiano, Caţavencu sau Conu Leonida intr-un premergător al vremurilor de faţă este o intreprindere ce depăşeşte ridicolul, spre a atinge burlescul.

Comemorarea aceasta ne mai indeamnă la o constatare: pentru oficialitatea de la Bucureşti umorul, ca şi curajul, nu pot fi decat retrospective. Despre curajul retrospectiv, la care comuniştii indeamnă pe scriitori, dovezile sunt multiple, dacă n-ar fi să luăm decat bogata literatură despre 1907, semnată de scriitori care mai inainte de actualul regim nu scriseseră nici un rand despre răscoala ţărănească şi cărora curajul le-a sosit odată cu comanda. Cand trebuie infierată stăpanirea din 1907, cu toţii sunt, natural, viteji. Cand insă astfel de revolte se produc in Romania de azi, ei amuţesc cu totul. Curajul retrospectiv domină in tot ce se scrie azi in ţară. Există vreun scriitor care, de voie şi cel mai adesea de nevoie, să nu atace stările de lucruri din trecut? Bineinţeles că nu. Există insă vreunul care să poată ataca stările de azi? Curajul la comandă, curajul răsplătit, curajul fără risc, reprezintă, desigur, una din trăsăturile dominante ale „literaturii“ actuale.

Cu umorul, lucrurile se complică. Nu că diverşii responsabili culturali n-ar vrea să vadă născandu-se o literatură de umor privind trecutul şi numai trecutul. Dar, in acelaşi timp, ideologia comunistă nu admite decat un umor ofensiv, dirijat, aspru, fioros. Umorul insă nu se poate dezvolta cu biciul alături; s-ar spune că are nevoie – chiar atunci cand este ofensiv – de o anumită zonă de gratuitate, de disponibilitate şi, pană la urmă, de existenţa unei bune dispoziţii iniţiale: categorii de neintalnit intr-un astfel de regim. Indemnul la ras nu provoacă rasul, il anulează cele mai adesea. Aşa incat, chiar in cazul in care rasul este incurajat oficial, el ingheaţă pe buze, transformandu-se, inainte de a se fi născut, intr-o satiră rece, laborioasă, didactică. Aceasta, in ce priveşte trecutul. Rasul mai este recomandat şi pentru evenimente actuale, cu condiţia ca ele să se petreacă la „imperialişti“. Intenţia politică, pedagogică, il curmă şi de data aceasta. Pentru prezentul local, el este, bineinţeles, interzis, acordandu-se dreptul doar la mici impunsături pentru metehne cu totul secundare. Impunsătura poate să provoace iritare, in orice caz nu voie bună. „Acolo unde rasul este interzis – scrie Eugen Ionescu in Notes et contre-notes – se clădesc inchisori şi iau fiinţă lagăre de concentrare“. Realismul socialist este o doctrină vagă, dar eminamente serioasă, plictisul şi cenuşiul fiind trăsăturile sale dominante. Intr-un astfel de spaţiu, delimitat dintr-o parte de lagărul de concentrare, din alta de moralizarea didactică şi de optimismul vigilent, rasul se stinge. De aceea, comuniştii il caută in trecut, şi cred că l-au găsit la Caragiale; fără să-şi dea seama, poate, că recunosc astfel tocmai diferenţa intre regimul politic de pe vre mea dramaturgului, care – oricat de hulit ar fi acum – ii oferea intreaga libertate de a rade de toţi şi de toate, intr-un fel de hohot revărsat, şi regimul de azi, in care teroarea face de negandit cea mai slabă critică, cel mai mic suras.

De incă un lucru par să nu-şi dea seama comuniştii, sau cei ce se denumesc astfel, şi anume că rasul lui Caragiale ii ţinteşte şi pe ei. Intre cele două războaie, satira socială din teatrul lui Caragiale se estompase, stările de lucruri schimbandu-se şi oamenii maturizandu-se in limbajul lor politic. După ce vedeam o piesă de Caragiale, cand ieşeam de la Teatrul Naţional, nu ne aşteptam să intalnim pe stradă nici pe Conu Leonida, nici pe Rică Venturiano. Radeam de ei, pe scenă, ca de o amintire sau ca de nişte arhetipuri ale prostiei omeneşti. Devenise un comic in stare pură. Acum insă oamenii care asistă la Conu Leonida, la Noaptea furtunoasă n-au oare ispita să caute personajele in prezent? Comparaţia nu poate fi decat limitată. Să incercăm a ne inchipui reinvierea lui Caragiale in R.P.R.; un Caragiale cu statut de fantomă, ce ar dispune de posibilităţi pe care nu le au ceilalţi scriitori, neavand a se teme de inchisoare pentru o simplă epigramă. Ar putea oare, in aceste condiţii, să scrie din nou Comediile lui? Materialul n-ar lipsi nici in viaţă, nici in proza zilnică a ziarelor; chiar ar prididi. N-ar fi, totuşi, cu putinţă. Viaţa e prea incercuită de tragic ca să poată da naştere umorului la noi in ţară. Cand Pristanda, de pildă, e transformat in paznic de inchisoare, Rică Venturiano in cerber şi cenzor la ziare, iar Jupan Dumitrache in şef de cadre; cand, cu toţii, te pot asupri, denunţa, forţa să-ţi faci auto critica sau chiar te pot băga in inchisoare, cum să mai poţi rade de ei? Hazul presupune o doză minimă, dacă nu de simpatie, cel puţin de bună dispoziţie, ce n-are cum să existe in cazul de faţă. Personajele lui Caragiale sunt fără să mai fie in Romania: sunt, in măsura in care ridicolul lor a năpădit peste tot; nu sunt, in măsura in care tragedia zilnică pune un văl peste acest ridicol, in măsura in care au devenit primejdioase odată cu cocoţarea lor la putere. Azi, in ţară, personajele lui Caragiale ranjesc. Ceea ce e contrariul rasului.

 

Mai e şi limbajul. Să mai repetăm banalitatea după care comicul, la Caragiale, e in primul rand un comic de limbaj? Caragiale surprinde, intr-o societate frămantată de schimbări majore, aruncată brusc in epoca modernă, limbajul impropriu, tăvălirea neologismelor prin guri nepregătite pentru ele, prin minţi nu indeajuns de coapte spre a le desluşi sensul. El mai descoperă prostia zilnică in golul vorbelor, şi acea fai moasă „cultură după ureche“, de care in bună parte tocmai reprezentarea pieselor sale a reuşit să ne dezbare. Doctor al limbajului, Caragiale a fost, desigur, alături de Maiorescu cu „beţia de cuvinte“. Văzandu-se pe scenă, Conu Leonida a invăţat să nu mai pronunţe „Galibardi“, ci „Garibaldi“, Jupan Dumitrache şi-a dat seama că „sufragiul“ universal şi „sufragiul“ ce slujeşte la masa poporului nu pot să insemne acelaşi lucru; iar diverşii oratori de periferie s-au obişnuit să nu mai schimbe lucrurile „pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale“, şi să nu mai rostească „plebicist“, ci „plebiscit“. Dar, dacă aproximaţia verbală e generală la personajele lui Caragiale, totuşi fiecare o exprimă in felul său propriu, fiecare pritoceşte altfel cuvintele, le reinventează pe măsura ridicolului său personal.

De ce acest lucru ar fi mai greu acum? Pentru că s-ar scrie bine, maturizat, pentru că limbajul scris – la cel vorbit ne e mai greu să ne referim – n-ar oferi material pentru satiră? Bineinţeles că nu. Există in presa de la Bucureşti, deseori şi la unii scriitori, un jargon ce ar suporta foarte bine ironizarea. De la gazeta de perete la editorial, formulele stereotipe abundă şi indeamnă la propria lor caricatură, un fel de caricatură secundă, ele insele fiind in definitiv o caricatură. Alte elemente par să paralizeze rasul. Intai, uniformizarea scrisului la nivelul de jos. Uniformizare explicată in bună parte de insuşi jargonul impus, şi apoi, poate, şi de frica de a nu greşi. Libertatea a dezertat din cuvinte. Fiecare ştie că orice originalitate faţă de linia generală ideologică, exprimată in formule, poate costa scump. Cand o virgulă pusă altfel sau o despărţire de cuvinte rău făcută pot să te ducă la inchisoare (dovadă: bieţii tipografi ai Scanteii, băgaţi in temniţă pentru că vorba călăuzitorul, ce-l privea pe Stalin, fusese despărţită la capăt de rand in aşa fel incat se citea călău-zitorul), cand orice iniţiativă işi cere pedeapsa, de ce să mai incerci a inova? E mai simplu să repeţi ca papagalul. Şi personajele lui Caragiale vorbesc papagaliceşte. Dar cum nici o sancţiune nu intervine pentru o greşeală sau alta, inventivitatea lor in transformarea sensurilor e tot atat de fără de margini ca şi prostia lor. Frica a pătruns insă acum pană şi in cuvinte şi le-a fixat desfăşurarea după tipic. Apoi, intervine şi lipsa de convingere. Nimeni nu lasă impresia, in presa de la Bucureşti, că ar putea crede in ceea ce scrie. Entuziasmul, chiar şi in prostie, este cu totul absent. Pe cand personajele lui Caragiale nu numai că, intr-adevăr, cred in propriul lor discurs, dar se arată mereu mandre şi entuziasmate de ceea ce spun. Propria lor frazeologie le imbată in primul rand pe ele insele. Cine e acela care, in Romania de azi, să fie imbătat de frazeologia comunistă?

In sfarşit, mai e ceva: proza comunistă, la noi ca şi aiurea, prin didacticismul său sec, prin obsesia seriozităţii, prin intenţia mereu moralizatoare, e cenuşie, plicticoasă, neutră. Verbalismul personajelor lui Caragiale e, dimpotrivă, colorat, pitoresc, neaşteptat. A citit cineva un editorial comunist fără să ştie dinainte ce frază va urma; a avut o singură dată o surpriză, nu de fond, ci de formă? Lipsă de libertate, uniformizare, frică, plictiseală, iată cateva din elementele intrate in limbaj, care ne fac să credem că umorul lui Caragiale n-ar putea să reinvie. Contra unor realităţi ca acelea de la noi, probabil că nu se poate lupta decat cu arma satirei directe şi dure, aşa cum s-a petrecut, de altminteri, de-a lungul procesului de destalinizare şi cum se petrece şi azi. E semnificativ că in Polonia, in Ungaria, chiar in Uniunea Sovietică, cei care au incercat şi incearcă să zguduie din temelii realismul socialist recurg fie la o litera tură fantastică, fie la umorul negru, fie la utopia negativă, fie la o satiră amară, ca şi cum o astfel de realitate, in teroarea şi cenuşiul ei, n-ar putea fi privită prin prisma comicului obişnuit. De abia cand tragedia va fi ieşit din viaţa zilnică, de abia cand acest coşmar va aparţine trecutului, se va putea rade, şi nu numai plange ca azi, privindu-se la toate personajele caragialeşti ce au mişunat şi mişună, sub regimul comunist, in Romania.

 28 august 1962

Povestea zilei – „Galapagos-ul lui Kurt Vonnegut”

Din „Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei” de Antoaneta Ralian.

Cum n-am mai tradus Galapagos-ul lui Kurt Vonnegut

Ca să mă exprim in limbajul predilect al unor posturi de televiziune, intalnirea cu Vonnegut a fost cireaşa de pe tort. Prevăzută şi programată tot in cadrul vizitei mele oficiale in S.U.A. Kurt Vonnegut m-a invitat intai in apartamentul lui foarte drăguţ din Manhattan, unde am ciocnit cocktailurile de rigoare, preparate de el, apoi la pranz, la un restaurant luxos tot in Manhattan.

Prima impresie, un tip exploziv, eruptiv, foarte volubil, foarte jovial, vorbind, vorbind nonstop despre el, despre el, despre el. Intamplător, la o primă intalnire, subiect simpatic de discuţie. Foarte brun, bogată podoabă capilară (in special pe laturile craniului) neagră, sprancene stufoase negre, arcuite peste nişte ochi uşor obosiţi, vag lascivi, mustaţă stufoasă, neagră. Egocentrism stufos, caracteristic multor scriitori.

De la bun inceput mi s-a plans că toate cărţile lui erau piratate in Uniunea Sovietică, unde fuseseră traduse şi el nu văzuse un ban. Ceea ce nu mi-a picat deloc bine, pentru că şi eu veneam cu o ofertă care, pe undeva, echivala cu pirateria: să accepte să i se traducă in Romania cea mai recentă carte, Galapagos, urmand să i se plătească drepturile in lei romaneşti. Detestam acest căciulit in faţa scriitorilor occidentali, pentru a-i determina să accepte lei romaneşti, să viziteze frumoasa Romanie (bineinţeles, plătindu-şi drumul) ca să incaseze o nimica toată, dată fiind rata foarte scăzută a dolarului la noi. Scriam zeci de scrisori in sensul acesta, şi mi-era direct ruşine. Mulţi ne refuzau, unii acceptau din milă, renunţand la drepturi. Iris Murdoch a venit in Romania impreună cu John Bayley şi din drepturile care i se cuveneau pentru cărţile traduse a făcut o excursie in Delta Dunării, care a fermecat-o.

In continuare, Vonnegut mi s-a plans că timp de mai bine de un deceniu a fost socotit de critici autor de romane ştiinţifico-fantastice, cărţile lui se vindeau pe la chioşcuri şi erau foarte gustate de tineret. Categorisirea l-a iritat nu pentru c-ar fi considerat ge nul SF minor, ci pentru că ştia că are mult mai multe de spus decat ii ingăduiau limitele romanului de anticipaţie. El era preocupat nu de viitor, ci de problemele grave ale contemporaneităţii, pe care le satirizează burlesc in cărţile sale, contrapunandu-le efecte parodice de fantastic, menite doar să le releve absurdul, precum şi tehnici ale suprarealismului menite să proiecteze lumina asupra unor realităţi atroce. Imi aduc aminte că afirma că, dacă el e autor SF, atunci aşa ar trebui consideraţi şi Swift in Călătoriile lui Gulliver, şi Voltaire in Candide şi Mark Twain in Un yankeu la curtea regelui Arthur. După cum nu se socotea nici un reprezentant al literaturii absurde, pentru că pe el nu-l preocupa absurdul condiţiei umane, ci absurdul alcătuirii socialpolitice, care poate arunca oricand planeta in aer şi in care războiul pare o stare a cotidianului.

Adevărul este că Vonnegut e un viguros satiric al literaturii americane şi un demolator virulent, dublat insă de un umorist. Pentru că crede in om şi in necesitatea de a salva rasa umană. Acesta este motivul fanteziei satirice Galapagos, care apăruse recent şi pe care mi-a oferit-o, desenandu-şi pe coperta interioară un auto portret caricatural, din volute şi linii frante.

I-am declarat – jumătate din sinceritate, jumătate din politeţe – că e unul dintre autorii mei preferaţi şi m-a intrebat: „Atunci de ce nu mă traduci dumneata in Romania?“ Cu această minge ridicată la fileu, am putut, in sfarşit, să-i fac stanjenitoarea propunere. Pot să spun că imediat după pranz (şi după vinul bun) in faţa mea i-a dat un telefon agentului său din Washington, anunţandu-l că o să primească in curand o ofertă pentru Galapagos de la Editura Univers din Bucureşti, că a acceptat plata drepturilor in lei romaneşti şi că-l roagă să răspundă cat mai urgent posibil.

Eram in al nouălea cer şi foarte bucuroasă să traduc Galapagos.

După această intalnire am mai zăbovit vreo două săptămani la New York. M-am intors in ţară incantată de surpriza pe care urma să i-o fac editurii. Numai că surpriza mă aştepta pe mine. De indată ce am ajuns la editură, mi s-a comunicat, cu aceeaşi incantată surprindere, că in lipsa mea a venit profesorul Ştefănescu Drăgăneşti, a propus să traducă o carte recent apărută a lui Vonnegut şi, printr-un miracol, agentul acestuia a răspuns imediat (de obicei in asemenea cazuri agenţii tărăgănau răspunsurile cat puteau), acceptand lei romaneşti. Profesorul Ştefănescu Drăgăneşti făcuse parte din echipa lui Dragoş Protopopescu pe vremea studenţiei mele şi condusese o serie de seminarii la care am participat. Acum era unul dintre stimaţii mei colaboratori. N-aş fi putut să-l lipsesc de o bucurie.

Şi uite-aşa nu am mai tradus eu Galapagos şi a trebuit să mă scuz in scris faţă de Vonnegut. Nu ştiu ce o fi gandit despre mine.

 

Povestea zilei – „Korova Milk Bar”

Din „Portocala mecanică” de Anthony Brugess

„Ei, şi care va fi să fie mişcarea?“

Eram eu, adică Alex, şi ai mei trei găşkari Pete, Georgie şi Moho, care era chiar mohorât, şi stăteam noi în Lactobarul Korova, zdrobindu‑ne răzdoacele cum să ne umplem acea seară de iarnă, puiankă de lele sălbatică, rece şi neagră, dar în acelaşi timp uscată. Lactobarul Korova era un mesto în care se servea lapte plus încă ceva şi poate că voi, Fra, aţi uitat cum erau mestourile alea, lucrurile schimbându‑se de speriat zilele astea, toată lumea grăbindu‑se să uite şi nici măcar ziarele nemaicitindu‑se prea mult. Deci, ce vindeau ei acolo era lapte şi încă ceva. N‑aveau licenţă pentru băuturi, dar încă nu era nici o lege împotriva noilor chekstii tari pe care obişnuiau să le pună în bătrânul moloko, încât să poţi să‑l sorbăi cu vellocet sau synthemesc sau drencrom sau una sau două alte chekstii care ţi‑ar fi asigurat cincisprezece minute liniştite de horrorshow, timp în care puteai să‑i admiri pe Marele Bog şi Sfânta lui Ceată de Îngeri şi Sfinţi în pantoful tău stâng, iar din mozgul tău să iasă scântei. Sau puteai trage la măsea lapte cu tăişuri, cum ne plăcea nouă să spunem, şi asta te ascuţea şi te pregătea pentru o partidă murdară de unu‑contra‑douăzeci, şi chiar asta trăgeam noi în seara cu care am început povestea.

Aveam buzunarele pline de denghi, deci nu era chiar nevoie, pentru un plus de ceva poli la teşcherea, să tolkaftim vreun babalâc de celavek în vreo alee, băltind în sânge, în timp ce noi ne număram prada şi o împărţeam la patru, şi nici să ultraviolentăm vreo puiankă albă în cap, bătrână şi tremurândă, încremenită în vreo prăvălie, în timp ce noi o ştergeam cu banii din casă. Dar, cum se zice, banii nu sunt totul.

Toţi patru eram la ţol ultramodern, ceea ce în zilele alea însemna o pereche de pantaloni negri foarte strâmţi, cu o apărătoare pentru bătrâna piftioasă, cum îi ziceam noi, chiar între craci, făcută să te protejeze, dar şi cu un soi de model care se putea vedea destul de clar într‑o anumită lumină, aşa că eu aveam unul în formă de păianjen, Pete avea o ruka (mână, care va să zică), Georgie avea o floare foarte fantezistă, şi dragul de Moho avea unul foarte excitant, o liţofaţă (faţă, care va să zică) de clovn, Moho neştiind prea multe şi având, pe lângă toată tristeţea unui Toma Necredinciosul, de departe cea mai multă mohoreală. Apoi purtam jachete pe talie, fără revere, dar cu umerii umflaţi (pleciumeroi, le ziceam), la mişto faţă de ăia cu umeri de‑adevăratelea. Apoi, Fra, aveam cravatele alea alb murdar care semănau cu piureul de cartofi pe care ai lăsat urme cu furculiţa. Purtam părul nu prea lung şi aveam cizme horrorshow cu vârful ascuţit, durere, pentru tras şuturi.

— Ei, şi care va fi să fie mişcarea?

Trei dievuşte erau împreună la bar, dar din păcate noi eram patru malciki şi de obicei eram toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Ascuţitele erau îmbrăcate tot la patru ace, cu peruci una roşie, una verde şi una portocalie pe golovane, fiecare costând nu mai puţin decât câştigul lor pe trei sau patru săptămâni, cred, plus un machiaj asortat (curcubee în jurul ocilor şi botul bine vopsit). Mai aveau rochii negre, lungi, foarte strâmte, pline cu broşe mici ca de argint cu diverse nume de malciki – Joe şi Mike şi tot aşa. Pesemne că erau numele malcikilor pe care i‑au avut înainte să împlinească paisprezece ani. Se tot zgâiau la noi şi mai că îmi venea să zic (cu juma’ de gură) ca noi trei să ne cărăm pentru un pic de jumul şi să‑l lăsăm singur pe dragul de Moho, ceea ce ar fi însemnat doar să‑i kupetim o juma de alb, da’ de data asta cu ceva synthemesc în el, numai că nu se făcea. Moho era foarte, foarte urât şi chiar aşa cum îl arăta numele, dar era un luptător horrorshow spurcat şi expert la tras şuturi.

— Ei, şi care va fi să fie mişcarea?

Celavekul de lângă mine, dintr‑unul din fotoliile mari, pluşate, înşirate de‑a lungul a trei pereţi, era deja dus bine, cu ocii înceţoşaţi, mormăind tot felul de slove ca „Aristotel a tras din greu să facă ciclame inteligente“. Aterizase departe, pe orbită, şi ştiam cum e, pentru că şi eu, ca toată lumea, o încercasem, dar acum gândeam că e un fel de chekstie laşă, Fra. Zaci acolo după ce ţi‑ai băut bătrânul moloko şi ai impresia de rahat că tot ce e în jurul tău ţine de trecut. Vidvezi totul ok, foarte clar – mesele, staţia, luminile, ascuţitele şi malcikii –, dar e ca şi cum o chekstie pe care‑o ştiai acolo a dispărut. Şi stai acolo hipnotizat de cizma sau pantoful sau unghia sau ce‑o fi fost, şi în acelaşi timp te trezeşti luat de guler şi scuturat ca şi cum ai fi un pui de mâţă. Te scutură şi te scutură până nu mai rămâne nimic. Îţi pierzi numele şi corpul şi sinele şi nici că îţi pasă şi aştepţi până când cizma sau unghia se îngălbenesc tot mai tare şi mai tare. Apoi luminile încep să explodeze ca bombele atomice şi cizma sau unghia sau ce‑o fi fost, un pic de murdărie pe turul pantalonilor, se transformă într‑un mesto mare, mare, mare, mai mare decât lumea întreagă, şi tu tocmai eşti pe cale să îi fii prezentat bătrânului Bog sau Dumnezeu, când deodată totul se sfârşeşte. Te întorci din nou aici, de data asta smiorcăindu‑te şi bălmăjind din bot un buhuhu. Ei bine, e foarte frumos, dar foarte jalnic. Nu ai fost pus pe acest pământ ca să iei legătura cu Dumnezeu. Genul ăsta de lucruri poate stoarce toată puterea şi bunătatea unui celavek.

Ei, şi care va fi să fie mişcarea?

Staţia mergea şi îţi intrase în cap ideea că golosul solistului mergea dintr‑o parte în alta a barului, zburând în tavan şi apoi prăbuşindu‑se din nou, izbindu‑se din perete în perete. Era Berti Laski, chinuind un oldie chiar adevărat, You Blister My Paint. Una din cele trei puiance de la bar, cea cu perucă verde, împingea şi trăgea din şale în ritmul a ceea ce ei ziceau că e muzică. Simţeam cum tăişurile din bătrânul moloko începeau să mă străpungă, şi acum eram gata pentru unu‑contra‑douăzeci. Aşa că strig: „Afară, afară, afară“ ca un câine, şi‑i trag una celavekului de lângă mine, lângă mine aiurea, că era clăbucit şi dus departe, una de horrorshow drept în a lui uha, gaura urechii va să zică, da’ nici c‑a simţit‑o şi‑i dădea înainte cu „Sistemul telefonic şi ce se întâmplă când farfarculele devin rubadubdube“. Da’ avea s‑o simtă el, nu glumă, la întoarcerea pe pământ.

— Unde afară? zise Georgie.

— Taci şi umblă, zic, şi‑om vedea ce‑o să iasă, Fra.

Aşa că ne‑am prelins în măreaţa noce de iarnă, am coborât pe bulevardul Marghanita, am cotit pe Boothby Avenue, şi acolo am găsit exact ce căutam, o malenkaia arătare numai bună să‑ţi începi seara cu ea.