Posts Tagged ‘Franny Moyle’

Povestea zilei – „Doamna Oscar Wilde”

iunie 23, 2014

Din „Constance. Tragica şi scandaloasa viaţă a doamnei Oscar Wilde” de Franny Moyle.

Răsfăţată a revistelor de femei, doamna Oscar Wilde era renumită pentru toaletele frumoase, complementare cu ale soţului ei. Constance, ca atâtea alte femei cu vederi progresiste de atunci, se folosea de modă pentru a transmite câte ceva din propriile înclinaţii politice feministe. Cu o sută de ani înainte ca femeile să-şi ardă sutienele, purta haine largi, în consens cu mişcarea de reformă a îmbrăcămintei feminine şi emanciparea femeilor din închisoarea corsetelor şi a cercurilor crinolinelor. Purta ostentativ fuste-pantalon, se afişa în şalvari turceşti şi vorbea despre virtuţile igienice ale ţesăturilor higroscopice.

Dar în aceeaşi măsură în care veşmintele sale puteau fi „propagandistice“, erau şi „estetice“, adoptate pentru frumu seţe şi pentru a exprima valoarea pe care purtătoarea lor o atribuia importanţei frumuseţii şi plăcerii. Deşi toaletele de zi erau practice şi novatoare, cele de seară puteau fi spectaculoase. Acel ianuarie nu făcuse excepţie. Ceea ce Constance purtase în seara premierei Soţului ideal devenise un subiect în sine pentru presa feminină. Rochia ei fusese „făcută din crep verde moarat, combinat cu şifon verde şi muselină de mătase neagră, cu bordură de trandafiri de catifea şi panglici asortate“, îşi informase cititoarele The Lady’s Pictorial.

Fusta este din crep moarat cu muselină de mătase neagră în jurul tivului, iar corsajul este din şifon verde presărat cu trandafiri şi cu pan glici lungi care coboară până aproape de bordura fustei. Mânecile sunt generos bufante, din muselină de mătase neagră, cu şifon verde moarat în partea de sus, iar pe umeri se poate vedea o ghirlandă detrandafiri de catifea.

Chiar în ziua următoare, Constance se întâlnea cu prietenele sale pentru a le împărtăşi încântarea în privinţa succesului soţului său. Neîntrecută în arta de a scrie scrisorile, avea în dormitor un secrétaire confecţionat la comandă, o piesă dintr-un ansamblu mai mare de dulapuri şi rafturi asortate, construite special şi considerate o noutate absolută. O vizitatoare în Tite Street povestea cum, la  intrarea pe uşa dormitorului lui Constance, te trezeai „că păşeşti printr- o deschidere în zid de aproape un metru grosime. Când ajungeai în cameră, vedeai că de-o parte a uşii, formând o latură a acelei intrări adânci, se afla un şifonier ideal, cu tot soiul de sertare şi compartimente pentru agăţat rochii“, iar „de partea cealaltă a uşii se aflau o bibliotecă şi o masă de scris“. Toate erau vopsite în alb.

„Piesa lui Oscar a fost un succes colosal“, îi scria Constance bunei sale prietene Georgina, lady Mount- Temple, „şi este, cred, cea mai frumoasă piesă pe care a scris- o până acum“. Ca multe dintre doamnele de pe vremea ei, aproba, evident, modul în care piesa aducea în discuţie problema moralităţii şic a căsătoriei. Soţul ideal a oferit rapid pretextul pentru o dezbatere la nivel naţional despre natura căsătoriei. Ce însemna un soţ ideal şi care era idealul de soţie? Titlul piesei a fost ca o capă roşie fluturată în faţa unui taur pentru cetele aşa- numitelor „femei noi“ sau „emancipate“, apărute pe la mijlocul dece niu lui 1890, mişcare protofeministă la a cărei dezvoltare au jucat un rol femei precum Constance şi reviste precum The Young Woman. Aceste femei, din care destule mergeau pe bicicletă în împrejurimile Londrei, ultimul strigăt al modei, aveau mai multe aşteptări de la bărbaţi decât mamele lor. Nu numai că puneau sub sem nul întrebării dominaţia bărbaţilor în societate, dar se împotriveau şi prejudecăţii cum că abaterile de la morală şi înşelătoria ar fi acceptabile dacă erau săvârşite de bărbaţi, dar nu şi dacă veneau din partea femeilor. Soţii, credeau ele, trebuiau să adere la aceleaşi reguli morale ca şi soţiile lor, iar căsătoriile să devină nişte tranzacţii transparente. Farsa lui Wilde n-ar fi putut pica într-un moment mai propice pentru ele, şi multe se folosiseră de actualitatea piesei ca să- şi publice scrisorile şi opiniile (…).

După premiera Soţului ideal, [Oscar] evadase în călduroasa şi însorita Africă de Nord pentru odihnă, la rugăminţile soţiei sale. Încă dinainte de Crăciun, Constance îşi făcea griji că soţul ei muncise prea mult şi sugera o vizită la bunul ei prieten şi naş al lui Cyril, călătorul explorator Walter Harris, în Tanger.  Oscar s-a îmbarcat pentru această călătorie pe 17 ianuarie, deşi, în loc să se ducă direct la Harris, în Maroc, a hotărât să treacă întâi prin Algeria, convins de tovarăşul său de călătorie, Lordul Alfred Douglas, sau Bosie, cum i se spunea. Constance rămăsese acasă, înfruntând stihia până când copiii se vor întoarce la şcolile lor, după care avea să închidă casa din Tite Street şi să plece în propria-i vacanţă(…).

…problema lui Constance din acel februarie 1895 era că nu mai ştia absolut nimic despre activităţile recente ale soţului ei. Cu vacanţele lor şi cu recenta nevoie a lui Oscar de a locui mai degrabă în West End decât acasă, cei doi abia dacă se mai văzuseră din seara premierei Soţului ideal. Să se trezească, prin urmare, cu Arthur că-i înmânează un bilet alarmant, chiar în clipa în care intra pe uşă, trebuie s-o fi făcut deodată conştientă de cât de izolată de evenimente devenise. Hotărârea de a se îndepărta de lume din acel februarie poate că nu fusese cea mai înţeleaptă ţinând cont de circumstanţe, mai ales că viaţa domnului şi a doamnei Oscar Wilde, acum doi oameni de succes şi omagiaţi, o luase într-adevăr razna în cursul anului precedent.

Oscar fusese întotdeauna ridiculizat. Ba adesea fusese mai mult decât ridiculizat de către cei invidioşi pe talentul său. În ultimul an însă, Constance ştia prea bine că existaseră acuzaţii îngrozitoare împotriva soţului ei, mai nocive decât orice altă tentativă de-a criticilor sau detractorilor de până atunci. Retrasă în coconul de la Babbacombe, sperase probabil că acele acuzaţii aveau să se stingă şi că valul succeselor recente ale soţului ei şi popularitatea publică vor înăbuşi vocile celor care încercaseră să-i facă rău. Însă acum, în biletul acela grăbit, scris cu creionul, trebuie să fi perceput avertismentul unui scandal iminent. Pe scenă la Haymarket, populara actriţă Julia Neilson, jucând-o pe lady Chiltern, amintea publicului său că „Noi, femeile, venerăm când iubim; iar când ne pierdem veneraţia, pierdem totul“. Vorbind cu omul pe care-l considerase până atunci soţul ei ideal, lady Chiltern îl imploră: „O! Nu-mi ucide dragostea pentru tine, n-o ucide… ştiu că există bărbaţi cu secrete îngrozitoare în viaţa lor – bărbaţi care au făcut cândva lucruri ruşinoase şi care, în anumite momente critice, trebuie să plătească pentru ele… Nu-mi spune că eşti şi tu ca ei!“

 

978-973-50-4307-0

Reclame

Povestea zilei – „Biletul”

mai 23, 2014

Din „Constance. Tragica şi scandaloasa viaţă a doamnei Oscar Wilde” de Franny Moyle.

„Dragă Constance… vin să te văd la ora nouă. Te rog să fii acasă – e important. Al tău dintotdeauna, Oscar.“

Aşa suna biletul pe care Oscar Wilde, aparent cel mai de succes om din Londra in acel moment, il scria la iuţeală, cu creionul, soţiei sale. Era după-amiaza zilei de 28 februarie 1895, iar dramaturgul de patruzeci de ani, spiritual şi bon viveur, scria biletul dintr-una din camerele pe care le ocupa temporar in luxosul Hotel Avondale din Picadilly 68, colţ cu Dover Street. Era cuprins de o mare anxietate.

Biletul a pornit spre destinaţie, ieşind din hotel şi pătrunzand in forfota hibernală a uneia dintre cele mai aglomerate artere din Londra, pe care omnibuzele trase de cai şi trăsurile circulau neincetat in sus şi-n jos. Şi-a croit drum printre cetăţenii cu melon şi joben, trecand pe langă băieţii care făceau reclamă, ale căror placarde-sandvici, prinse de umeri, propovăduiau de toate, de la plăcerile expoziţiei „Orientul in Londra“, deschisă la Olympia, pană la magazinul internaţional de blănuri de pe Regent Street, unde „un palton imblănit, cu adevărat bun şi rezistent, cu guler şi manşete de blană“ era disponibil contra zece lire sterline.

Lăsand in urmă centrul splendid lucrat in piatră al Londrei, biletul a ajuns in mai modestul dar fără indoială mai modernul cartier rezidenţial Chelsea. Aici s-a apropiat de destinaţia sa din Tite Street, unde un şir de case terasate de cărămidă roşie dominau grădinile spitalului pentru copii Victoria, de o parte, şi intorceau spatele locuinţelor mizere, inghesuite pe străduţa atat de nepotrivit numită Paradise Walk, de partea cealaltă. La numărul 16, Arthur, tanărul majordom al soţilor Wilde, avea să răspundă dublei bătăi in uşă a curierului şi să se asigure că acea ultimă misivă ajunge in mainile stăpanei sale, doamna Wilde.

Casele de pe Tite Street erau, cele mai multe, frumoase, dar in general fără nimic impunător, ocupand un teren care, cu numai cateva decenii mai devreme, fusese locul predilect al prostituatelor şi al filfizonilor ce se revărsau din notoriile, pe atunci, Grădini Cremorne Pleasure (intre timp demolate). Casa de la numărul 16 era domiciliul lui Oscar Wilde de numai vreo zece ani. Cu toate că garderoba, specificul meselor şi stilul său general de viaţă sugerau abundenţa materială, Oscar nu era nici măcar proprietarul acelei locuinţe modeste; pur şi simplu o inchiriase. Oscar şi soţia lui, Constance, işi asiguraseră dreptul de folosinţă a clădirii cu patru etaje şi terasă din 1884, cand li se păruse o construcţie cu totul convenţională, tipică pentru perioada de mai amplă dezvoltare a cartierului Chelsea din ultimul sfert al veacului al nouăspre zecelea.

Fostul cartier insalubru, dar dezvoltandu-se rapid, işi dobandise faima boemă in timpul deceniilor 1860 şi 1870. La inceputul anilor 1880, tinerii căsătoriţi Wilde călcaseră pe urmele altor proprietari cu aspiraţii artistice, precum pictorul James McNeill Whistler şi portretistul Frank Miles, care voiseră să-şi procure propriul petic de boemă. Soţii Wilde urmaseră protocolul artistic şi, precum prietenii lor Whistler şi Miles mai inainte, il angajaseră pe apreciatul arhitect avangardist Edward Godwin ca să le transforme casa convenţională de cărămidă roşie in ceva cu mai mult farmec, surprinzător şi după ultima modă. Şi astfel, clădirea de la numărul 16 de pe Tite Street, cu gardul ei de fier negru şi poartă de acces pentru servitori care ducea spre pivniţă, domeniul lui Arthur şi al bucătarului, a fost remodelată. Incăperile sale proiectate cu grijă contrastau cu stilul sumbru şi ingrămădit care definise gustul victorian. Interioarele din Tite Street erau şocant de lipsite de podoabe. Pereţii fuseseră zugrăviţi in alb şi lustruiţi, podelele acoperite de covoare simple, in tonuri palide; uşile despărţitoare fuseseră inlocuite cu draperii, iar mobilierul neincărcat şi aerisit dădea senzaţia de spaţiu şi de calm. Toate acestea scoteau bine in relief obiectele de artă şi neobişnuitele tuşe decorative aduse de Godwin şi de clienţii săi. In salon, de exemplu, gravurile şi desenele fuseseră etalate sub formă de friză, detaşandu-se indrăzneţ de pe o bandă lată, aurie. In aceeaşi cameră fuseseră lipite şi inglobate in stucatura tavanelor pene de păun.

Insă, in ciuda acestor inflorituri, casa de la numărul 16 de pe Tite Street nu despre bogăţii vorbea, ci despre aspiraţii. Era o casă care-i plasa pe locatarii ei in categoria minţilor liberale, a oamenilor cu gandire inaintată, care descopereau un izvor de plăcere in noile teritorii, periculos de apropiate de fostele mahalale londoneze, şi care, in loc de a-şi etala bogăţiile printr-o acumulare de obiecte scumpe şi de artă, işi arătau aprecierea artistică prin cele cateva lucruri frumoase pe care le deţineau. Ii desemna pe soţii Wilde drept deschizători de drumuri, cu mai mult gust şi intelect decat bani. Şi le fixa pavilionul pe catargul unei mişcări numită de către cronicarii zilei „estetism“.

Poate din pricina faptului că nu dispuneau nici pe departe de mijloace nelimitate, făcuseră puţine concesii artei in exteriorul casei, care, asemenea celor alăturate, expunea bovindouri standard şi un portic pardosit cu dale, adăpostind treptele scunde către uşa din faţă. Numai indrăzneaţa hotărare de a vopsi in alb această intrare principală era un soi de declaraţie.

Bileţelul lui Oscar, intrand acum pe uşa aceea neconvenţional albă, s-a pomenit intr-o casă prea puţin schimbată de-a lungul unui deceniu. Naşterea copiilor, bineinţeles, adusese odată cu ea şi o cohortă de servitori şi peste tot se puteau desluşi semnele grăitoare ale perioadei in care locuiseră laolaltă. Alături de gravuri de artişti contemporani, precum Whistler, Edward Burne-Jones şi Walter Crane, se puteau vedea portretele băieţilor, Cyril şi Vyvyan, precum şi un pastel al lui Cyril făcut de vecina artistă şi prietenă a soţilor Wilde, Laura Hope.

Constance trebuie să fi citit ultimul communique grăbit al soţului ei cu oarecare ingrijorare. Deşi soţii Wilde erau obişnuiţi să corespondeze prin poştă şi se deprinseseră să locuiască separat cateodată, cand treburile lui Oscar făceau să fie mai practic aşa, biletul aducea cu el o senzaţie de panică.

 

978-973-50-4307-0