Posts Tagged ‘Filip-Lucian Iorga’

Povestea zilei – „Europa si occidentalizarea”

martie 10, 2014

Din „Trecutul este viu” – Filip-Lucian Iorga în dialog cu Neagu Djuvara

— Cum aţi defini Europa? Există o „identitate europeană“? Care ar fi elementele fundamentale ale acestei identităţi? Europa înseamnă, cumva, doar Occidentul?

— Greu de răspuns. Mi se pare de netăgăduit faptul că occidentalii, şi mai cu seamă francezii, au o concepţie asupra Europei care datează de la Carol cel Mare. Culmea e că istoria contemporană pare să confirme faptul că Europa este şi astăzi Europa lui Carol cel Mare. E teribil de impresionant să vezi că primul nucleu al noii Europe care se construieşte în zilele noastre, nucleul celor şase, adică Franţa, Germania, Italia şi Benelux, urmează cu precizie, dacă mai adăugăm şi o bucăţică din Spania, graniţele Europei lui Charlemagne. După mai bine de o mie de ani e vorba de acelaşi grup care se consideră inima Europei. Dincolo de acest nucleu, britanicii sau spaniolii sunt „toleraţi“, considerându-se că şi ei fac parte din vechea Europă. Dar la est de Germania lucrurile devin din ce în ce mai puţin limpezi. Cu ceva îngăduinţă, sunt acceptate şi statele estului catolic, Boemia, Ungaria şi Polonia, şi s-ar părea că Europa se cam termină aici.

Dar, între noi fie vorba, mai ales dacă ne gândim la etimologia cuvântului „Europa“, după legendă, originea Europei se găseşte în fond în partea europeană a Turciei.  În realitate, în lumea creştină medievală au existat două Europe, care s-au născut prin despărţirea Bisericii Apusului de cea a Orientului. Bineînţeles, nu au lipsit întrepătrunderile dintre cele două Europe, aşa cum a fost marele exod de după căderea Constantinopolului, care a avut o mare înrâurire asupra Renaşterii italiene. Spre pildă, cardinalul Bessarion sau vărul cronicarului Laonicos Chalcocondylas. Demetrios Chalcocondylas este un mare refugiat grec în Italia, în timp ce Laonicos este silit să devină un fel de cronicar al Imperiului Otoman, sub Mahomed Cuceritorul.  Pe urmă, o altă punte de legătură: din interes comercial, veneţienii şi genovezii au fost foarte prezenţi în partea răsăriteană a Europei. Ei au avut, de exemplu, o mare influenţă la Constantinopol, în cartierul Pera, dar şi în Crimeea, la Rhodos, în Creta sau în Cipru. Putem descoperi influenţe reciproce suficient de îndelungate şi de profunde pentru a putea spune că nu a existat o veritabilă ruptură între cele două Europe.

Trebuie totuşi să recunoaştem că, până la Petru cel Mare, formele de dezvoltare din Europa catolică protestantă, care au condus către modernitate, nu au atins Europa Răsăriteană. Şi, dintr-odată, avem acest fenomen formidabil provocat de voinţa unui om care va obliga Rusia să se occidentalizeze. Deosebirea dintre felul în care grecii şi românii preiau elementele civilizaţiei occidentale şi cel în care o fac ruşii este foarte impresionantă, pentru că la ruşi occidentalizarea se face cu biciul, cu cnutul, cu de-a sila. E un caz aproape unic în istorie, în care avem o dată exactă a începutului unui proces de o asemenea amploare, anume data ucazului prin care Petru cel Mare le porunceşte supuşilor să-şi schimbe straiele, de pe o zi, pe alta, şi să-şi taie bărbile. Din momentul în care boierii au fost siliţi să se îmbrace cu straie occidentale a început o transformare care s-a răspândit, treptat, de sus în jos. Va trebui să treacă cel puţin 120 de ani până la primele creaţii valoroase în stil occidental, ca, de exemplu, literatura unui Puşkin. Le-a trebuit ruşilor 120 de ani pentru ca occidentalizarea forţată impusă de sus să-şi aducă roadele.

Exemplul românesc este exact contrariul: occidentalizarea se face molcom, prin intermediul a doi factori. Unul dintre ei, Biserica Greco-Catolică din Transilvania, apare la începutul veacului al XVIII-lea şi îşi aduce roadele jumătate de secol mai târziu, prin tinerii preoţi şcoliţi în Italia sau în Austria şi care sunt, fără putinţă de tăgadă, primii scriitori români de stil occidental. […] Cel de-al doilea factor de occidentalizare sunt, în mod paradoxal, fanarioţii, grecii care au condus Moldova şi Valahia în veacul al XVIII-lea. Ei au adus studiul limbii franceze în şcolile superioare şi au stârnit, printre boierii ţării, dorinţa de a-şi învăţa copiii să vorbească franţuzeşte. Întâlnim aici un alt paradox: ruşii, care şi-au dorit cu siguranţă să înghită cele două principate româneşti, au adus cu ei şi cultura franceză. S-au războit de mai multe ori cu turcii, începând din prima parte a secolului al XVIII-lea şi până la mijlocul secolului  al XIX-lea, şi de fiecare dată când intrau în Moldova şi în Ţara Românească singurul lor mijloc de a se înţelege cu boierii noştri, care conduceau ţara, era limba franceză. Pentru că rusa nu a fost niciodată o limbă populară la noi. Ruşii au fost un adevărat vehicul al franţuzirii înaltei societăţi româneşti.

Momentul de mare transformare, în care boierimea şi burghezia incipientă învaţă franceza, sunt anii de ocupaţie rusă dintre 1806 şi 1812. Femeile au început să poarte straie „nemţeşti“, după moda occidentală, şi să danseze cu ofiţerii ruşi: adesea, marile transformări culturale încep de la lucruri mărunte. Aşa se întâmplă şi azi cu muzica gălăgioasă pe care o ascultă tinerii şi care îi scandalizează pe bătrâni. Dar bătrânii n-au dreptate: şi muzica modernă e o cale prin care scăpăm de sechelele comunismului.

978-973-50-4360-5

Reclame