Posts Tagged ‘Fiction’

Povestea zilei – ” Ăsta este preţul luptei”

iulie 9, 2014

Din „Al patrulea zid” de Sorj Chalandon.

 

Samuel Akounis.

Luni de-a rândul, habar n-am avut că Sam era evreu. În definitiv, era grec şi nici nu susţinea altceva. Cu toate acestea, deseori şi eu, şi prietenii mei ne-am pus anumite întrebări. Fiindcă era străin, mai bătrân decât noi şi altfel din toate punctele de vedere. Îmi amintesc de o zi din aprilie 1974, când demonstram, la Paris, îndreptându-ne către palatul Mutualité. Ocupasem toată strada. Abia mai respirând, Sam ne urma pe trotuar. Era încordat, cu figura impenetrabilă. Când noi strigam „Palestina va învinge!“, el răspundea „Palestina va trăi!“. Nu m-am întrebat în momentele acelea ce diferenţă ar fi putut găsi între a învinge şi a trăi. Duceam cu mine un borcan cu vopsea verde. În spatele meu, tovarăşii de manifestaţie veneau cu alb, roşu şi negru. Cu două ore înaintea unei întruniri sioniste, urma să pictăm un drapel palestinian în faţa intrării în clădire.

— Nu e zi de împodobit, protestase Sam.

În ajun, joi, 11 aprilie 1974, trei membri ai Frontului pentru Eliberarea Palestinei atacaseră oraşul Kiryat Shmona, din Galileea. Iniţial îşi propuseseră să ocupe o şcoală, numai că aceasta era închisă de Pesah. Aşa că pătrunseseră într-un imobil, la întâmplare, unde uciseseră optsprezece persoane, dintre care nouă copii, şi apoi se sinuciseseră.

— Am putea renunţa la acţiunea asta, nu? sugerase Sam.

Era singurul din grupul nostru care se opunea acelui gest provocator de a vopsi asfaltul. Am supus la vot propunerea. De o parte se afla el, de unul singur, de cealaltă, cei care considerau că respectivul act criminal oricum nu schimba dureroasa stare de fapt a Palestinei.

— Ăsta este preţul luptei, a susţinut unul dintre noi.

— Nouă copii, adică? a întrebat Sam.

Şi s-a ridicat impunător, liniştit. De trei luni, de când se refugiase în Franţa, nu îl auzisem vreodată ridicând tonul, nici nu-l văzusem strângând pumnii ori încruntându-se. Când săream la bătaie, refuza să se atingă de vreo rangă, adăugând că sticlele incendiare nu sunt argumente. Sam era înalt, cam scofâlcit, dar şi musculos totodată, ca un măslin bătrân. Uneori, cei din preajmă îl luau drept poliţist din cauza părului tuns scurt, bătând în cenuşiu, spre deosebire de coamele noastre de stânga, a hainei de tweed, altfel decât gecile noastre de piele, a felului de a scruta locurile, de a privi oamenii adânc în ochi, a faptului că niciodată nu dădea înapoi, sau, dacă o făcea, atunci se retrăgea lent, pas cu pas, sfidând adversarul îngheţat de zâmbetul lui. Nouă ne era frică de tot ce ne înconjura: de poliţie, de extrema dreaptă, de ambuscada sionistă, pe când lui părea să nu-i pese de toate astea. După ce cunoscuse dictatura, luptele de stradă de la Atena şi puşcăria, spunea că războiul nostru este un fel de operetă. Nu judeca ţelul pentru care ne angajasem, ci pur şi simplu afirma că dimineaţa, în orice caz, nimeni nu va fi dat lipsă la apel. Că nu va rămâne în urma noastră nici un trup lipsit de viaţă. Că furia nu ne este decât slogan în vânt, rana, o biată vânătaie, iar sângele vărsat încape tot într-o batistă. Punea sub semnul întrebării certitudinile, nu convingerile.

 

Într-o zi, la o intersecţie, m-a împiedicat să strig cu toţi ceilalţi „CRS = SS“ (Compagnies Républicaines de Sécurité – corp al poliţiei naţionale franceze specializat în intervenţia la manifestaţii şi protecţia civilă – n. trad.) Doar punându-şi palma pe braţul meu şi înfigându-şi ochii negri într-ai mei. Fuseserăm întâmpinaţi cu gaze. Între două crize groaznice de tuse, m-a întrebat dacă auzisem de Alois Brunner. L-am privit nedumerit, înspăimântat de cât putea fi de calm. Alois Brunner? Sigur că da, criminalul de război nazist. Gazele lacrimogene miroseau a sulf, pietrele noastre acopereau cerul, ţipetele şi loviturile de baston ritmice, în scuturi, ale jandarmilor. Eram amândoi pe trotuar. Mi-a smuls din mână ranga şi a aruncat-o în canal. Şi-a coborât fularul de pe gură şi m-a împins înainte. M-am zbătut cât am putut:

— Nu eşti întreg la minte!

Mă ducea către cordonul de poliţie, ca un ofiţer în civil care îşi trage prada spre dubă.

— Haide, Georges, arată-mi-l pe Brunner! Hai!

Ne aflam chiar în faţa cordonului de jandarmi, singuri în mijlocul străzii, în timp ce, de jur-împrejur tovarăşii noştri dădeau înapoi. Soldaţii se pregăteau să ne ia cu asalt. Un ofiţer avansa printre rânduri, comandând regruparea.

— Zi-mi, care dintre ei e Brunner?

Sam nu îmi dădea drumul. Arăta pe rând cu degetul spre oamenii cu căşti.

— Ăla? Poate ăla? Pe unde s-o fi ascunzând, nenorocitul?

Pe urmă m-a lăsat. Poliţiştii au trecut urlând la atac. Sam a deschis uşa unei clădiri şi m-a împins înăuntru. Plângeam şi tremuram, cu respiraţia tăiată. Şi el se sufoca. Dincolo de uşa închisă, în stradă se lăsase cu bătaie. Ţipete, plânsete, zgomotul gazelor lacrimogene. Mă oprisem sub cutiile de scrisori, cu spatele lipit de uşă. Sam s-a lăsat pe vine, lângă mine, sprijinit cu o mână de perete, încercând să respire normal. Mi-a coborât fularul de pe gură cu un deget.

— Alois Brunner nu e pe-aici, Georges. Şi nici vreun alt SS-ist. Nici câinii, nici cnuturile lor. Deci, termină cu tâmpeniile astea, de acord?

Da, eram de acord. Cât de cât. Fiindcă nu era uşor. I-aş fi putut răspunde că un slogan este o imagine, o tuşă groasă, o schiţă de gând, însă nici nu-mi doream să o fac, nici nu aveam curajul. Ştiam că avea dreptate.

— Rămâi cu capul pe umeri, te rog, a adăugat Sam.

După care m-a ajutat să mă ridic.

 

La Atena, cânta Pâine, educaţie, libertate. Cel mai frumos cuvânt de ordine, zicea, care nu a fost pervertit nicicând de furia mulţimii. Or, exact el, reprezentantul rezistenţei greceşti, contesta ideea cu drapelul palestinian, repetând că ar fi fost o greşeală să mânjim asfaltul undeva pe stradă, a doua zi după un masacru. Era mai încordat decât de obicei. Şi ne privea pe rând, în ochi, spre a ne convinge. Respira greu şi îşi pierdea şirul în franceză, amestecându-ne limba cu a lui, întorcându-se la accentul străin de la începuturile exilului. Cred că în ziua aceea ne-a vorbit evreul din el, evreul tainic care încerca să supravieţuiască, nu să învingă. Când s-a trecut la vot, a ridicat mâna. Şi a fost doar o mână: a lui. Şi-apoi toate mâinile noastre, gata parcă să i-o răsucească la spate. Pierduse. Îmi aduc aminte cum, imediat după, am aplaudat prosteşte. Şi toţi prietenii mei, fete şi băieţi, se bucurau ca la circ. Sigur, nu pentru a saluta moartea celor nouă copii, ci pentru a ne sublinia hotărârea.

— Nici unul dintre voi nu a fost măcar o clipă, vreodată, în pericol, a constatat Sam.

Şi prietenul meu grec a lăsat privirea în pământ. Ar fi putut ieşi din sală, însă nu acesta era felul lui de a reacţiona. Nu ar fi trântit niciodată uşa unui prieten. Pur şi simplu, ne-a spus ceea ce a considerat că era corect, din punctul lui de vedere. Ba chiar a ieşit alături de noi în stradă, din proprie voinţă.

— Ca să nu cumva să pictaţi drapelul pe dos, a precizat zâmbind.

 

978-973-689-743-6

 

Reclame

Povestea zilei – „Încă o zi în Buenos Aires”

iunie 30, 2014

Din „Abaddon exterminatorul” de Ernesto Sabato.

ÎN DUPĂ-AMIAZA ZILEI DE 5 IANUARIE, stând în pragul cafenelei de pe strada Guido colţ cu Junín, Bruno îl văzu venind pe Sabato şi, când dădu să-i vorbească, simţi că avea să se întâmple ceva inexplicabil: deşi privea spre el, Sabato trecu mai departe, ca şi cum nu l-ar fi observat. Era prima dată când se petrecea aşa ceva şi, având în vedere legătura dintre ei, trebuia să excludă ideea unui act deliberat, consecinţă a vreunei neînţelegeri grave.

Îl urmări cu atenţie şi-l văzu traversând pe la colţul periculos, fără a se feri în nici un fel de maşini, fără privirile asiguratoare aruncate în dreapta şi-n stânga şi fără şovăirile unui un om lucid şi conştient în faţa primejdiilor.

…………………………………………………………………….

Rezemat de parapet, auzind zbaterea ritmică a râului în spatele lui, contemplă iar oraşul Buenos Aires prin ceaţă, siluetele zgârie-norilor decupându-se pe cerul crepuscular.

Pescăruşii zburau în depărtare, apoi reveneau, ca totdeauna, cu nepăsarea cumplită a forţelor naturii. Şi orice părea posibil, chiar şi ca acel copil care trecuse cu doica pe lângă ei, în timp ce Martín îi vorbea acolo despre dragostea lui pentru Alejandra, să fi fost chiar Marcelo. Iar acum, în timp ce trupul său de băiat neajutorat şi sfios, de fapt rămăşiţele acelui trup, zăceau într-un bloc de ciment sau deveniseră deja cenuşă în vreun cuptor electric, pescăruşi identici se roteau la fel ca atunci, pe un cer asemănător. Şi astfel, totul trecea şi totul era uitat, pe când apele izbeau mai departe ritmic malurile oraşului anonim.

Să scrie măcar pentru a eterniza ceva: o iubire, un act de eroism ca acela al lui Marcelo, un extaz. Să atingă absolutul. Sau poate (îşi zise cu îndoiala aceea care îl caracteriza atât de bine, cu acea cinste exagerată care-l făcea şovăielnic şi, în cele din urmă, ineficace), poate pentru că acest lucru le e necesar unor oameni ca el, incapabili de acte absolute de pasiune şi eroism. Fiindcă nici tânărul acela care într-o zi şi-a dat foc într-o piaţă din Praga, nici Ernesto Guevara, nici Marcelo Carranza nu simţiseră nevoia să scrie. O clipă s-a gândit că poate este doar o metodă la care recurg nevolnicii. N-aveau oare dreptate tinerii care acum repudiau literatura? Nu ştia, totul era foarte complicat, fiindcă altminteri ar fi trebuit repudiate, aşa cum spunea Sabato, şi muzica şi aproape toată poezia, întrucât nici ele nu veneau în ajutorul revoluţiei pe care tinerii o doreau cu atât de multă ardoare. De altfel, nici un personaj autentic nu era un simulacru modelat din cuvinte: aceste personaje erau plămădite din sânge, iluzii, speranţe şi frământări adevărate şi, într-un chip misterios, păreau să se comporte astfel pentru ca noi toţi, în mijlocul acestei vieţi confuze, să putem afla un sens al existenţei, sau cel puţin să-l zărim în depărtare.

Încă o dată în lunga lui viaţă simţea nevoia să scrie, deşi nu-i era cu putinţă să înţeleagă de ce tocmai acum, după întâlnirea cu Sabato la colţul străzilor Junín şi Guido. Dar, în acelaşi timp, era copleşit de veşnica lui neputinţă în faţa imensităţii. Universul este atât de vast. Catastrofe şi tragedii, iubiri şi neînţelegeri, speranţe şi moarte, toate îi dădeau dimensiunea incomensurabilului. Despre ce ar trebui să scrie? Dintre toate aceste întâmplări infinite, care erau esenţiale? Îi spusese odată lui Martín că în ţări îndepărtate puteau avea loc cataclisme, care nu însemnau nimic pentru unii: pentru băiatul acela, pentru Alejandra, pentru el însuşi. Şi, pe neaşteptate, un banal tril de pasăre, privirea unui trecător, primirea unei scrisori, toate sunt fapte care există cu adevărat, care pentru o anume fiinţă au o importanţă mai mare decât holera din India. Nu, nu era vorba de indiferenţă faţă de lume, nici de egoism, cel puţin nu din partea lui: era ceva mult mai subtil. Cât de ciudată trebuie să fie condiţia umană pentru ca un fapt atât de înspăimântător să se dovedească a fi adevărat! Chiar acum, îşi spunea, în Vietnam mor copii nevinovaţi, arşi de bombe cu napalm: nu este oare o frivolitate infamă să scrii despre câteva fiinţe dintr-un colţ de lume?

Descurajat, a privit iar spre pescăruşii de pe cer. Dar nu, nu este aşa. Orice poveste despre speranţele şi nenorocirile unui singur om, ale unui simplu băiat necunoscut, putea cuprinde omenirea întreagă şi putea da un sens existenţei, reuşind chiar să o consoleze în vreun fel pe mama aceea vietnameză care urlă văzându-şi copilul în flăcări. Desigur, era îndeajuns de cinstit pentru a şti (pentru a se teme) că orice ar fi scris el nu putea căpăta o astfel de valoare. Însă miracolul acela era posibil, iar alţii puteau realiza ceea ce el nu se simţea în stare să înfăptuiască. Sau poate că da, nu se ştie niciodată. Să scrie despre adolescenţi, fiinţele care suferă cel mai mult în lumea asta implacabilă şi care merită din plin să le fie descrise drama şi sensul chinurilor lor, dacă există vreunul. Nacho, Agustina, Marcelo. Dar ce ştia oare despre ei? Abia dacă desluşea în mijlocul umbrelor câteva episoade semnificative din vieţile lor, amintirile lor din copilărie şi adolescenţă, drumul melancolic al sentimentelor pe care le-au încercat.

Fiindcă ce ştia în realitate, nu despre Marcelo Carranza sau despre Nacho Izaguirre, ci despre Sabato însuşi, una dintre fiinţele care i-au fost dintotdeauna cel mai aproape? Infinit de mult, dar şi infinit de puţin. La răstimpuri, îl simţea făcând parte din propriul său spirit, putea să-şi imagineze aproape în amănunt ce ar fi simţit în faţa unor anumite evenimente. Dar dintr-odată i se părea de nedesluşit şi numai dintr-o fugară sclipire a ochilor îi era dat să bănuiască atunci ce se petrecea în străfundul sufletului său; însă erau doar ipoteze, ca acele presupuneri riscante pe care le facem cu atâta suficienţă despre tainicul univers al celorlalţi. Ce ştia, de pildă, despre legătura sa reală cu violentul Nacho Izaguirre, şi mai ales cu enigmatica lui soră? Cât despre relaţiile lui cu Marcelo, ştia într-adevăr cum apăruse în viaţa lui, printr-un şir de episoade care par întâmplătoare, dar care, cum spunea mereu Sabato însuşi, erau astfel doar în aparenţă. Până într-atât încât îşi putea imagina, în cele din urmă, că moartea acestui băiat, ca urmare a torturilor îndurate, izbucnirea feroce, plină de ură, a lui Nacho faţă de sora lui, şi acea cădere a lui Sabato erau nu doar legate, ci unite prin ceva atât de puternic încât constituia în sine motivul secret al uneia dintre tragediile care rezumă sau reprezintă metafora a ceea ce se poate întâmpla cu întreaga omenire în vremuri precum cele pe care le trăim.

Un roman despre această căutare a absolutului, această nebunie adolescentină, ce îi macină şi pe oamenii care nu vor sau nu pot înceta să fie adolescenţi: fiinţe care, înglodate în noroi şi în bălegar, scot strigăte de disperare sau mor detonând bombe în cine ştie ce colţ de univers. O poveste despre băieţi ca Marcelo şi Nacho şi despre un artist care, în tainicele redute ale spiritului său, simte cum se zbat aceste creaturi (în parte proiectate în afara propriei lui făpturi, în parte agitate în străfundurile inimii lui) care cer eternitate şi absolut. Pentru ca martiriul unora să nu se piardă în tumult şi în haos, ci să poată ajunge la sufletul altor oameni, pentru a-i emoţiona şi a-i izbăvi. Poate că Sabato însuşi, faţă în faţă cu aceşti adolescenţi necruţători, pradă nu numai propriei aspiraţii spre absolut, ci şi demonilor care, din cavernele lor, continuă să-l hăituiască, alături de personaje care au apărut uneori în cărţile lui, dar care se simt trădate de stângăciile sau laşitatea mijlocitorului lor; poate că şi el însuşi, Sabato, se ruşinează deoarece le supravieţuieşte acestor fiinţe în stare să moară sau să ucidă din ură, din dragoste ori din pricina îndârjirii de a pătrunde misterul existenţei. Şi se ruşinaează nu doar pentru că le supravieţuieşte, ci şi pentru că o face cu răutate, cu neînsemnate compensaţii. Cu scârba şi amărăciunea succesului.

Da, dacă prietenul lui ar muri, şi dacă el, Bruno, ar scrie povestea asta. Dacă n-ar fi aşa cum era, din nefericire: un om slab, lipsit de voinţă, cu intenţii bune care dau greş.

Şi-a îndreptat iar privirea spre pescăruşii care se roteau pe cerul întunecat. Spre siluetele tainice ale zgârie-norilor, proiectându-se printre izbucniri roşietice şi catedrale de fum şi, încetul cu încetul, printre nuanţele melancolice de violet ce vestesc cortegiul funebru al nopţii. Întregul oraş agoniza, aidoma cuiva care în timpul vieţii a fost vulgar de zgomotos, dar care acum murea într-o linişte dramatică, singur, închis în sine, căzut pe gânduri. Liniştea devenea tot mai gravă pe măsură ce se înnopta, acompaniind, ca întotdeauna, heralzii întunericului.

Şi astfel s-a sfârşit încă o zi în Buenos Aires, ceva ce nu mai putea fi recuperat niciodată, ceva care îl apropia încă puţin de propria-i moarte.

 

978-973-689-748-1

Povestea zilei – „Korova Milk Bar”

mai 20, 2014

Din „Portocala mecanică” de Anthony Brugess

„Ei, şi care va fi să fie mişcarea?“

Eram eu, adică Alex, şi ai mei trei găşkari Pete, Georgie şi Moho, care era chiar mohorât, şi stăteam noi în Lactobarul Korova, zdrobindu‑ne răzdoacele cum să ne umplem acea seară de iarnă, puiankă de lele sălbatică, rece şi neagră, dar în acelaşi timp uscată. Lactobarul Korova era un mesto în care se servea lapte plus încă ceva şi poate că voi, Fra, aţi uitat cum erau mestourile alea, lucrurile schimbându‑se de speriat zilele astea, toată lumea grăbindu‑se să uite şi nici măcar ziarele nemaicitindu‑se prea mult. Deci, ce vindeau ei acolo era lapte şi încă ceva. N‑aveau licenţă pentru băuturi, dar încă nu era nici o lege împotriva noilor chekstii tari pe care obişnuiau să le pună în bătrânul moloko, încât să poţi să‑l sorbăi cu vellocet sau synthemesc sau drencrom sau una sau două alte chekstii care ţi‑ar fi asigurat cincisprezece minute liniştite de horrorshow, timp în care puteai să‑i admiri pe Marele Bog şi Sfânta lui Ceată de Îngeri şi Sfinţi în pantoful tău stâng, iar din mozgul tău să iasă scântei. Sau puteai trage la măsea lapte cu tăişuri, cum ne plăcea nouă să spunem, şi asta te ascuţea şi te pregătea pentru o partidă murdară de unu‑contra‑douăzeci, şi chiar asta trăgeam noi în seara cu care am început povestea.

Aveam buzunarele pline de denghi, deci nu era chiar nevoie, pentru un plus de ceva poli la teşcherea, să tolkaftim vreun babalâc de celavek în vreo alee, băltind în sânge, în timp ce noi ne număram prada şi o împărţeam la patru, şi nici să ultraviolentăm vreo puiankă albă în cap, bătrână şi tremurândă, încremenită în vreo prăvălie, în timp ce noi o ştergeam cu banii din casă. Dar, cum se zice, banii nu sunt totul.

Toţi patru eram la ţol ultramodern, ceea ce în zilele alea însemna o pereche de pantaloni negri foarte strâmţi, cu o apărătoare pentru bătrâna piftioasă, cum îi ziceam noi, chiar între craci, făcută să te protejeze, dar şi cu un soi de model care se putea vedea destul de clar într‑o anumită lumină, aşa că eu aveam unul în formă de păianjen, Pete avea o ruka (mână, care va să zică), Georgie avea o floare foarte fantezistă, şi dragul de Moho avea unul foarte excitant, o liţofaţă (faţă, care va să zică) de clovn, Moho neştiind prea multe şi având, pe lângă toată tristeţea unui Toma Necredinciosul, de departe cea mai multă mohoreală. Apoi purtam jachete pe talie, fără revere, dar cu umerii umflaţi (pleciumeroi, le ziceam), la mişto faţă de ăia cu umeri de‑adevăratelea. Apoi, Fra, aveam cravatele alea alb murdar care semănau cu piureul de cartofi pe care ai lăsat urme cu furculiţa. Purtam părul nu prea lung şi aveam cizme horrorshow cu vârful ascuţit, durere, pentru tras şuturi.

— Ei, şi care va fi să fie mişcarea?

Trei dievuşte erau împreună la bar, dar din păcate noi eram patru malciki şi de obicei eram toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Ascuţitele erau îmbrăcate tot la patru ace, cu peruci una roşie, una verde şi una portocalie pe golovane, fiecare costând nu mai puţin decât câştigul lor pe trei sau patru săptămâni, cred, plus un machiaj asortat (curcubee în jurul ocilor şi botul bine vopsit). Mai aveau rochii negre, lungi, foarte strâmte, pline cu broşe mici ca de argint cu diverse nume de malciki – Joe şi Mike şi tot aşa. Pesemne că erau numele malcikilor pe care i‑au avut înainte să împlinească paisprezece ani. Se tot zgâiau la noi şi mai că îmi venea să zic (cu juma’ de gură) ca noi trei să ne cărăm pentru un pic de jumul şi să‑l lăsăm singur pe dragul de Moho, ceea ce ar fi însemnat doar să‑i kupetim o juma de alb, da’ de data asta cu ceva synthemesc în el, numai că nu se făcea. Moho era foarte, foarte urât şi chiar aşa cum îl arăta numele, dar era un luptător horrorshow spurcat şi expert la tras şuturi.

— Ei, şi care va fi să fie mişcarea?

Celavekul de lângă mine, dintr‑unul din fotoliile mari, pluşate, înşirate de‑a lungul a trei pereţi, era deja dus bine, cu ocii înceţoşaţi, mormăind tot felul de slove ca „Aristotel a tras din greu să facă ciclame inteligente“. Aterizase departe, pe orbită, şi ştiam cum e, pentru că şi eu, ca toată lumea, o încercasem, dar acum gândeam că e un fel de chekstie laşă, Fra. Zaci acolo după ce ţi‑ai băut bătrânul moloko şi ai impresia de rahat că tot ce e în jurul tău ţine de trecut. Vidvezi totul ok, foarte clar – mesele, staţia, luminile, ascuţitele şi malcikii –, dar e ca şi cum o chekstie pe care‑o ştiai acolo a dispărut. Şi stai acolo hipnotizat de cizma sau pantoful sau unghia sau ce‑o fi fost, şi în acelaşi timp te trezeşti luat de guler şi scuturat ca şi cum ai fi un pui de mâţă. Te scutură şi te scutură până nu mai rămâne nimic. Îţi pierzi numele şi corpul şi sinele şi nici că îţi pasă şi aştepţi până când cizma sau unghia se îngălbenesc tot mai tare şi mai tare. Apoi luminile încep să explodeze ca bombele atomice şi cizma sau unghia sau ce‑o fi fost, un pic de murdărie pe turul pantalonilor, se transformă într‑un mesto mare, mare, mare, mai mare decât lumea întreagă, şi tu tocmai eşti pe cale să îi fii prezentat bătrânului Bog sau Dumnezeu, când deodată totul se sfârşeşte. Te întorci din nou aici, de data asta smiorcăindu‑te şi bălmăjind din bot un buhuhu. Ei bine, e foarte frumos, dar foarte jalnic. Nu ai fost pus pe acest pământ ca să iei legătura cu Dumnezeu. Genul ăsta de lucruri poate stoarce toată puterea şi bunătatea unui celavek.

Ei, şi care va fi să fie mişcarea?

Staţia mergea şi îţi intrase în cap ideea că golosul solistului mergea dintr‑o parte în alta a barului, zburând în tavan şi apoi prăbuşindu‑se din nou, izbindu‑se din perete în perete. Era Berti Laski, chinuind un oldie chiar adevărat, You Blister My Paint. Una din cele trei puiance de la bar, cea cu perucă verde, împingea şi trăgea din şale în ritmul a ceea ce ei ziceau că e muzică. Simţeam cum tăişurile din bătrânul moloko începeau să mă străpungă, şi acum eram gata pentru unu‑contra‑douăzeci. Aşa că strig: „Afară, afară, afară“ ca un câine, şi‑i trag una celavekului de lângă mine, lângă mine aiurea, că era clăbucit şi dus departe, una de horrorshow drept în a lui uha, gaura urechii va să zică, da’ nici c‑a simţit‑o şi‑i dădea înainte cu „Sistemul telefonic şi ce se întâmplă când farfarculele devin rubadubdube“. Da’ avea s‑o simtă el, nu glumă, la întoarcerea pe pământ.

— Unde afară? zise Georgie.

— Taci şi umblă, zic, şi‑om vedea ce‑o să iasă, Fra.

Aşa că ne‑am prelins în măreaţa noce de iarnă, am coborât pe bulevardul Marghanita, am cotit pe Boothby Avenue, şi acolo am găsit exact ce căutam, o malenkaia arătare numai bună să‑ţi începi seara cu ea.

ISBN 978-973-689-724-5

Povestea zilei – „Poveste din Turnul Sinucigașilor”

aprilie 16, 2014

Din “Adio, dar mai stau puţin“ de Nick Hornby.

Martin

Dacă pot explica de ce-am vrut să mă arunc de pe acoperișul blocului? Bineînțeles că pot explica de ce-am vrut să mă arunc de pe acoperișul blocului. Doar nu sunt cretin, ce naiba! Pot explica de ce, fiindcă nu a fost ceva inexplicabil: a fost o decizie logică, produsul unui raționament adecvat. Nici măcar n-a fost un raționament prea profund. Asta nu înseamnă însă că a fost numai o toană. Nu, am vrut doar să spun că n-a fost ceva teribil de complicat sau chinuit. Uite, să zicem că ai fi – știu eu? – director-adjunct la o bancă din Guildford. Și că te gândeai să emigrezi, când, tocmai ți se propune să preiei conducerea unei bănci din Sydney. Ei bine, chiar dacă decizia e destul de evidentă, tot ar trebui să reflectezi un pic, așa-i? Ar trebui măcar să te dumirești dacă ai suporta să te muți, dacă te-ai încumeta să te desparți de prieteni și colegi, dacă ai putea să-ți dezrădăcinezi nevasta și copiii. Poate că te-ai așeza frumos jos, cu o foaie de hârtie în față, și ai face o listă cu argumente pro și contra. De genul:

CONTRA: părinți bătrâni, prieteni, clubul de golf.
PRO: mai mulți bani, viață mai bună (casă cu piscină, grătar în curte etc.), mare, soare, fără consilii de stânga care să interzică Baa-Baa Black Sheep, fără directive CEE care să interzică vânzarea cârnaților britanici etc.

Aiurea, mai încape discuție? Clubul de golf! Lasă, hai, scutește-mă! Evident, treaba cu părinții bătrâni te pune un pic pe gânduri, dar atâta tot – un pic, adică puțin de tot. Păi, îți spun eu că în zece minute ai fi pe telefon cu agențiile de voiaj.

Uite-așa a fost și cu mine. Pur și simplu, n-aveam suficiente păreri de rău, dar în schimb găsisem motive cu duiumul să mă arunc de sus. Pe lista mea de argumente contra nu figurau decât copiii, deși oricum n-o prea vedeam eu pe Cindy lăsându-mă să-i mai văd vreodată. Părinți bătrâni n-am și nici golf nu joc. Suicidul era ca Sydney-ul, pentru mine. Și spun asta fără nici cea mai mică intenție de a jigni lumea cumsecade din Sydney. […]

Timp de vreo două luni înainte, am tot căutat pe internet anchete despre sinucideri, doar așa, din curiozitate. Și, aproape în fiecare caz, procurorul spune același lucru: „Și-a pus capăt zilelor, într-un moment de dezechilibru mintal“. Ca apoi să citești ce pățise amărâtul ăla: ba nevastă-sa se culcase cu prietenul lui cel mai bun, ba omul rămăsese fără serviciu, ba fie-sa decedase într-un accident de mașină cu câteva luni în urmă… Hei, domnu’ procuror? Se-aude? Îmi pare rău, amice, dar n-a fost nici un dezechilibru psihic aici. Ba aș zice chiar că tipu’ a avut o reacție normală. Se tot adună nasoleală peste nasoleală, până când simți că nu mai poți suporta, și-atunci înșfaci un furtun de cauciuc și-o ștergi cu automobilul familiei spre cea mai apropiată parcare supra-etajată. Mie mi se pare corect, nu? Și n-ar trebui atunci ca în concluziile anchetei să scrie: „Și-a pus capăt zilelor, după ce a reflectat naibii lucid și profund la marea vraiște din viața lui?“

O dată nu mi s-a întâmplat să citesc vreo relatare în ziar, care să mă convingă într-adevăr că răposatul era sărit de pe fix. Cam așa, adică: „Înaintașul de la Manchester United, care era logodit cu actuala Miss Suedia, a reușit de curând o dublă performanță unică: este singurul bărbat care a câștigat vreodată în același an Cupa Asociației Engleze de Fotbal și Oscarul pentru cel mai bun actor. Drepturile pentru primul lui roman tocmai au fost achiziționate de către Steven Spielberg, contra unei sume rămase confidențiale. Un membru al personalului l-a găsit spânzurat de o grindă, în grajdurile proprii“. Ei bine, n-am văzut niciodată vreun raport de anchetă care să sune astfel, dar dacă ar exista cazuri în care oameni fericiți, celebri, talentați și-au pus capăt zilelor, logic ar fi să conchizi că mult invocatul echilibru mintal era într-adevăr cam șubred. Nu spun că a fi logodit cu Miss Suedia, a juca la Manchester United și a câștiga Oscaruri te-ar inocula cumva împotriva depresiei – asta nicidecum, sunt sigur. Spun doar că lucrurile de genul ăsta îți priesc. Uitați-vă la statistici. Probabilitatea de a-ți face singur seama e mult mai mare dacă tocmai ai trecut printr-un divorț. Ori dacă ești anorexic. Sau dacă ești șomer. Sau dacă te prostituezi. Ori dacă ai luptat în război, ori ai fost violat, ori ți-a murit cineva… Există o puzderie de factori care îi împing pe oameni peste parapet; nici unul dintre acești factori nu are cum să te facă să te simți altfel decât înfiorător de nenorocit.

Acum doi ani, nu s-ar fi întâmplat ca Martin Sharp s-ajungă să șadă pe o cornișă îngustă, în toiul nopții, holbându-se în jos de la vreo treizeci de metri înălțime, spre aleea de beton și întrebându-se dacă va auzi zgomotul pe care îl vor face oasele lui când se vor sfărâma bucățele. Dar acum doi ani Martin Sharp era alt om. Încă aveam serviciu. Încă aveam nevastă. Nu mă culcasem cu una de cincisprezece ani. Nu făcusem pușcărie. Nu trebuise să stau de vorbă cu alea mici ale mele despre articolul de pe prima pagină a unui ziar de scandal, un articol cu titlul „SPURCĂCIUNEA!“ și ilustrat cu o poză de-a mea zăcând lat pe trotuar în fața unui faimos local de noap te londonez. (Cum ar fi sunat titlul dacă m-aș fi aruncat de-acolo? „A CRĂPAT SPURCATUL!“, eventual. Sau poate „SFÂRȘITUL LUI SHARP!“) Nu existau, se cuvine spus, atâtea motive de stat-pe-cornișă, până să nu se fi întâmplat toate astea. Așa că să nu mi se zică mie că echilibrul meu psihic era deranjat, pentru că eu nu aveam deloc senzația asta. (Apropo, ce-nseamnă de fapt chestia asta cu „echilibrul mintal“? E ceva strict științific? Chiar se-ntâmplă ca mintea să ți se clatine în sus și-n jos prin cap, ca un solz de pește, după cât ești de țicnit?) Dorința de a mă omorî a fost o reacție rezonabilă și adecvată la o întreagă serie de întâmplări nefericite, din cauza cărora viața pentru mine ajunsese de netrăit.

Oh, da, știu și eu că doctorii de nebuni ar spune că m-ar fi putut ajuta, dar ăsta-i și necazul, ce naiba, cu pe puțin jumate din țara asta, nu? Nimeni nu e dispus să își asume responsabilitățile. Întotdeauna, altul e de vină. Bu-hu-hu. Ei bine, întâmplarea face să mă număr printre rarii indivizi care nu cred că cele întâmplate între mami și tati ar avea cumva vreo legătură cu faptul că eu m-am regulat cu una de cincisprezece ani. Întâmplarea face să cred că oricum m-aș fi culcat cu ea, indiferent dacă am fost sau nu alăptat, așa că venise momentul să îmi asum ceea ce făcusem. […]

Dar simțeam că îmi băgasem picioarele în ea de viață, la fel cum îți poți băga picioarele în ei de bani. Viața mea fusese plină – copii, neveste, funcții și toate chestiile de rigoare, dar ajunsesem cumva să nu mai știu ce făcusem cu ea. Nu, stați, nu-i așa. Știam ce făcusem cu viața mea, așa cum știi ce-ai făcut cu banii când ți-ai băgat picioarele în ei. O irosisem. Îmi irosisem dragostea copiilor, slujba și nevasta pe puștoaice și baruri de noapte: toate lucrurile astea costă scump, or eu plătisem fără să-mi pese, și dintr-odată viața mea n-a mai existat. Ce-avea să rămână după mine?

În seara de Anul Nou, am avut senzația că mi-aș lua rămas-bun de la o vagă formă de luciditate și de la un sistem digestiv semifuncțional – toate indicii ale vieții, desigur, dar nici unul al conținutului. Nici măcar nu eram cine știe ce trist. Mă simțeam doar foarte tâmp și foarte furios.

Nu sunt acum aici fiindcă brusc aș fi descoperit vreun sens. Sunt acum aici fiindcă și noaptea aia a fost o porcărie, ca de obicei. N-am fost în stare nici măcar să mă arunc dracului pe bune de pe mizeria aia de bloc-turn!

 

978-973-689-726-9

Povestea zilei – „Natura umană”

aprilie 8, 2014

Din „Copilăria lui Iisus” de J.M. Coetzee

 

„Lucrurile ating punctul culminant vineri la prânz, când sunt plătiţi. Când Daga se apropie de scândura de lemn ce servește drept masă, Álvaro se apleacă și susură ceva în urechea casierului. Casierul dă din cap. Pune banii lui Daga pe scândură, în faţa lui.

— Ce-i asta? întreabă Daga.

— Plata pentru zilele muncite, zice Álvaro.

Daga ia monedele și, cu o mișcare rapidă, dispreţuitoare, i le aruncă în faţă casierului.

— Ce-ai? se miră Álvaro.

— Salariu de șobolan.

— Ăsta-i tariful. Asta ai câștigat. Asta câștigăm toţi. Vrei să spui că suntem șobolani cu toţii?

Oamenii se strâng în jurul lor. Prudent, casierul își strânge hârtiile, închide capacul casetei.

Simón îl simte pe băiat că-l strânge de picior.

— Ce fac? scâncește el. Chipul îi e palid, îngrijorat. O să se bată?

— Nu, bineînţeles că nu. […]

Dinspre mulţime se aude un ţipăt ascuţit ce produce agitaţie.

— Se bat! scâncește băiatul. Nu vreau să se bată!

Un semicerc s-a format în jurul lui Daga, care s-a lăsat pe vine, cu un zâmbet stins pe buze și un braţ întins în faţă. În mâna lui lucește lama unui cuţit.

— Hai! zice, și face un semn de chemare cu arma. Cine urmează?

Álvaro stă jos, aplecat. Pare să-și strângă braţele peste piept. Pe cămașă se vede o dungă de sânge.

— Care mai vrea? repetă Daga.

Nimeni nu se clintește. El se ridică, îndoaie lama, vâră cuţitul în buzunar, apucă caseta cu bani, o răstoarnă pe scân dură. Monedele se revarsă peste tot.

— Pămpălăi! zice el. Numără cât îi trebuie, bate în butoiul de tablă a derâdere. Serviţi-vă, zice, și le întoarce bărbaţilor spatele. Nonșalant, încalecă bicicleta casierului și pleacă. […]

— Senor Daga o să aducă înapoi bicicleta? întreabă el. De ce i se spune senor Daga?

— Nu, n-o să se întoarcă, răspunde el. Nu-i place de noi, nu-i place munca pe care o facem, n-are de ce să se întoarcă. Nu știu dacă Daga e numele lui adevărat. Nu contează. Numele n-are importanţă. Dacă el vrea să-și spună Daga, n-are decât.

— Dar de ce a furat banii?

— Nu a furat banii. Nu a furat bicicleta. A fura înseamnă a lua ceea ce nu-ți aparţine, atunci când nimeni nu se uită. Noi ne-am uitat cu toţii când a luat banii. Am fi putut să-l oprim, dar n-am făcut-o. Am preferat să nu ne batem cu el. Am preferat să-l lăsăm să plece. Sunt convins că ești de acord cu asta. Tu ești cel care spune că n-ar trebui să ne batem.

— Omul ar fi trebuit să-i dea mai mulţi bani.

— Casierul? Casierul ar fi trebuit să-i dea cât ar fi vrut?

Băiatul dă din cap.

— Nu putea face asta. Dacă ne-ar plăti cât vrem, n-ar mai avea bani.

— De ce?

— De ce? Pentru că toţi vrem mai mult decât ni se cuvine. Așa e natura umană. Pentru că toţi vrem mai mult decât merităm.

— Ce e natura umană?

— E felul în care sunt alcătuite fiinţele omenești, tu, eu, Álvaro și senor Daga, și oricine altcineva. E felul în care suntem când venim pe lume. Toţi o avem în comun. Ne place să credem că suntem deosebiţi. Dar, strict vorbind, nu poate fi așa. Dacă am fi cu toţii speciali, n-ar mai exista nimic deosebit. Însă continuăm să credem în noi înșine. Coborâm în cala vaporului, în căldură și praf, aburcăm saci pe spinare și îi cărăm în sus, la lumină, ne vedem prietenii trudind ca noi, făcând exact același lucru ca noi, nimic deosebit în asta, și ne simţim mândri de ei și de noi înșine, suntem tovarăși care muncim împreună cu un scop comun; totuși, într-un ungher mic al inimilor noastre, pe care îl ţinem ascuns, șoptim: Și totuși, și totuși, tu ești deosebit, o să vezi! Într-o bună zi, când o să ne așteptăm cel mai puţin, fluierul lui Álvaro va bubui, vom fi cu toţii chemaţi pe chei, unde vor aștepta o mulţime numeroasă și un bărbat cu un costum negru și o pălărie înaltă; iar bărbatul în costum negru te va striga să faci un pas în faţă, spunând: Priviţi-l pe acest muncitor anume, de care suntem foarte mulţumiţi!, și îţi va strânge mâna și îţi va prinde o medalie de piept. Pentru servicii deosebite, va spune medalia – și toată lumea va ovaţiona și va aplauda. E în natura omenească să viseze astfel, chiar dacă ar fi înţelept să păstrăm asemenea visuri pentru noi. La fel ca oricare dintre noi, senor Daga s-a gândit că este deosebit; dar nu și-a ţinut gândul pentru sine. A vrut să iasă în evidenţă. A vrut să fie recunoscut.

Se oprește din vorbit. Pe chipul copilului nu se vede nici un semn că a priceput vreun cuvânt. E una din zilele în care nu-i merge mintea, sau e pur și simplu îndărătnic?

— Senor Daga a dorit să fie lăudat și să primească o medalie, zice el. Când noi nu i-am dat medalia la care a visat, el a luat în schimb bani. A luat ceea ce a considerat că merită. Asta e tot.

— De ce nu a primit o medalie? întreabă băiatul.

— Pentru că dacă am primi cu toţii medalii, atunci medaliile n-ar mai avea nici o valoare. Pentru că medaliile trebuie să fie câștigate. La fel ca banii. Nu primești o medalie doar pentru că vrei una.

— Eu i-aș da lui senor Daga o medalie.

— Ei bine, poate că ar trebui să te facem casierul nostru. Atunci cu toţii am primi medalii și oricâţi bani vrem, iar săptămâna viitoare nu va mai rămâne nimic în caseta cu bani.

— În caseta cu bani vor fi mereu bani, zice băiatul. De aceea se numește caseta cu bani.”

 

978-973-689-717-7

Povestea zilei – „Mă născusem in vremuri grele.”

martie 26, 2014

Din „Fiica lui Hokusai” de Katherine Govier.

Mă născusem in vremuri grele.

Viaţa noastră, a orăşenilor, se scurgea neştiută. Nu eram indreptăţiţi la nimic, doar să fim martori ai grandioasei parade puse la cale de shogun, intocmai ca un condamnat care mergea pe jos spre Locul de Pedeapsă, cărand pe umăr o pancartă pe care erau pic tate momente ale crimei de care se făcuse vinovat. Ne hrăneam cu orez brun şi barfe despre amanţi care işi puseseră capăt zilelor din dragoste. Gurile actorilor noştri erau ca nişte despicături roşii. Noi, cei numiţi chonin, purtam un singur nume şi nu aveam faţă. Inainte să mă nasc eu, a trăit un artist pe nume Sharaku. Desena feţe uriaşe, albe, fără nasuri, doar cu cateva linii groase, negre, in chip de ochi şi guri lăţite intr-o expresie de furie, teamă sau lăcomie. Puţini erau cei care ii cumpărau desenele – pesemne că prea adesea se recunoşteau in ele –, aşa că, in scurtă vreme, Sharaku şi lucrările lui au dispărut. Unii au zis că era actor de teatru Nō şi că murise otrăvit din cauza prafului alb de plumb cu care se machia.

Alţii spuneau că Sharaku era tatăl meu. Că după această primă neimplinire işi luase alt nume şi mersese mai departe, iar dovada că el fusese Sharaku era că n-a mai pictat niciodată o faţă uriaşă. Nu ştiu dacă era adevărat. Tata imi spunea multe, dar de asta n-a pomenit niciodată.

In ceea ce priveşte feţele insă, lucrurile se dovedeau a sta intr-adevăr aşa. Tatăl meu putea desena orice mişcă şi multe din cele care nu mişcă – dansatori, elefanţi, vaslaşi, munţi, zei şi diavoli. Cascadele şi valurile ingheţau anume pentru ca el să le poată picta. Fuji ii arăta cele o sută de ipostaze. In schimb, tata nu desena niciodată feţe omeneşti. Ochii, nasul şi gura erau pentru el doar cateva linii scurte, precise, şi atat. Poate că ceea ce vorbea lumea era adevărat şi el era incredinţat că feţele desenate nu se vand. Poate că dorea să se desprindă de trecutul lui. Ori poate de noi toţi. De atunci incolo, in ochii lui noi n-am mai avut feţe, ci doar spinări incovoiate de poveri, fese musculoase, coapse subţiri, degete zbarcite la picioare şi trunchiuri in mişcare.

Ei, dar ce trupuri aveam! Cată frumuseţe sălăşluia in ele! Erau bunurile noastre cele mai de preţ. Datorită trupurilor deveneam şi noi oameni. Inainte să mă nasc eu, nu prea semănam a oameni, dacă e să ne luăm după stăpanii noştri. Bakufu – guvernul militar instaurat pe campul de bătaie cu două sute de ani in urmă – il ţinea pe shogunul Tokugawa la putere. Epocile treceau una după alta, dar bakufu rămanea. Nu mai erau războaie; nu ne luptam cu arme, ci cu imagini şi cuvinte. Desenele şi cărticelele noastre de istorioare costau caţiva bănuţi, in schimb aveau o putere de necrezut. In ele găseam veşti, barfe, lucruri de care să ne aducem aminte. Ele lăudau singurele plăceri care ne erau ingăduite – teatrul kabuki, legăturile amoroase şi micile răsfăţuri ale simţurilor.

Shogunatul Tokugawa nu ne putea ataca direct – eram prea nume roşi. Drept urmare, oamenii regimului tăbărau asupra solilor noştri – imaginile. Le numeau deşănţate şi căutau să le nimicească. Ia gandiţi-vă la puterea zăngănitoare a samurailor indreptată asupra unor plăpande foi de hartie! Te apucă rasul. Imaginile şi cuvintele nu fac rău nimănui, afară de cei cărora le e teamă de istorie.

Legile shogunatului işi luaseră drept ţintă lumea noastră imaterială. Orice imagini cu membrii clanului Tokugawa erau interzise. Orice aluzie la felul cum ajunseseră la putere se pedepsea cu moartea. Ţara era pustiită de foamete şi de furia apelor revărsate, dar oricine ar fi vorbit despre aceste nenorociri ar fi insemnat că il vorbeşte de rău pe shogun, care oranduia mersul vremii la fel cum cum hotăra soarta celor mărunţi. Aşadar, nu era ingăduit să fie pomenite. Ne prefăceam că ne supunem. Spuneam poveşti cu stafii, repetam legende din vremuri trecute, mergeam la piese despre amoru rile marilor curtezane. Ne puneam credinţa in creaturi inchipuite – demoni, zei şi fantome. Vorbele umblau fie şoptite la ureche, fie scrise in cărţuliile galbene cu istorioare de duzină. Cantam, dansam şi ne imbrăcam in haine fistichii. Oamenii negri ai regimului zbierau ordine şi ne făceau viaţa din ce in ce mai grea. Nu ne puteau opri, dar tot nu conteneau. Au fost dintotdeauna prezenţi in viaţa mea, de cand am scos primul ţipăt pană am ajuns la varsta de mijloc şi eram indeajuns de bătrană ca să nu-mi mai pese. Apoi au dis părut peste noapte. Dar asta s-a intamplat la sfarşitul poveştii.

Acum suntem la inceput. Intr-o căsuţă luată cu chirie. Stăm intinşi pe rogojină, unul langă celălalt. Soarele portocaliu răsare din neguri.

Naşterea mea a fost cu noroc, dar şi cu ghinion. Am avut noroc fiindcă m-am născut in mijlocul acestei lumi vrăjite. Talcul vieţi mele au fost mai intai vorbele tatei, apoi picturile lui. Nenorocul meu a fost că am trăit sub apăsarea unei alte puteri, mult mai năpăstuitoare. Şi că eram fată, in vremurile acelea de restrişte. Noroc şi nenoroc.

[…]

Se făcuse ziuă. Totul in jur era acoperit de o pătură de zăpadă. Era foarte frumos. Făceam bulgăraşi şi ii băgam in gură. Ne aflam in faţa scandurii pe care erau ţintuite edictele şi tata citea cu glas tare, oprindu-se adesea ca să dea mai multă greutate cuvintelor.

In jurul nostru se stranseseră o mulţime de femei care nu ştiau să citească.

Luaţi aminte la noul edict al seniorului consilier. Prin gura lui glăsuieşte shogunul.

De multă vreme sunt cărţi pe lume şi nu mai este nevoie de altele.

An după an, oamenii s-au ţinut de treburi nefolositoare, precum tipărirea de cărţi ilustrate, pentru care au cerut preţuri uriaşe. Este o risipă de neingăduit.

Cărţile nou tipărite vor fi socotite cu desăvarşire nedorite dacă sunt deşănţate sau cuprind o serie de idei necuviincioase.

Cărţile de amor nu sunt bune pentru morala publică.

Cărţile care caută să strice mintea copiilor, cu rea-credinţă aşezate in timpuri străvechi, vor fi socotite nelalocul lor.

Toate cărţile care urmează a fi tipărite – cărţi cu imagini, cărţi de citire şi romane – vor fi revăzute şi cenzurate. După inspecţie, semnul cenzorului – un sigiliu rotund, avand in mijloc caracterul kiwame – va fi pus pe desen inainte ca acesta să meargă la tipar şi apoi gravat in placa de lemn.

Imaginile pe care cenzorii nu le vor găsi mulţumitoare vor fi confiscate şi arse. Plăcile vor fi sparte. Cei care vor nesocoti acest ordin vor fi trimişi in faţa judecătorului.

Dacă se dovedeşte a fi nevoie să se tipărească o carte nouă, trebuie intrebat la cancelaria comisarului orăşenesc.

Se interzice răspandirea veştilor. Vă amintiţi că a fost oprită mai demult. Opreliştea este incă in vigoare. Nu mai sunt ingăduite „cronici adevărate“, precum cele care pot fi imprumutate de la biblioteci. Ele răspandesc zvonuri neintemeiate şi vor fi confiscate. Bibliotecile care le dau cu imprumut vor fi inchise.

Seniorul consilier este hotărat să impună Vechile Obiceiuri ca fiind cele drepte. Deosebirea dintre cei vrednici de preţuire şi cei care merită doar dispreţ incepe să se şteargă. Prostimea vrea să-i imite pe cei mai buni decat ea şi pierde măsura. Lucrurile nu mai pot merge astfel. Vom starpi de la rădăcină corupţia şi delăsarea, vom impune cum pătarea şi virtutea. Vom scăpa Japonia de cei care se gandesc doar la ei şi de puterea distructivă a patimii şi dorinţelor.

 

978-973-689-675-0

Povestea zilei – „Spiritul povestirii”

martie 19, 2014

Din „Alesul” de Thomas Mann

[…]

Cine eşti tu, cel ce spunând „Eu“, şezi la pupitrul lui Notker, întruchipând spiritul povestirii?

— Eu sunt Clemens irlandezul, ordinis divi Benedicti, în vizită aici ca oaspete şi având parte de o primire frăţească. Sunt trimis al abatelui meu Kilian de la mănăstirea Clonmacnois, casa mea din Irlanda, ca să cultiv vechile legături, dăinuind încă din vremea lui Columbanus şi Gallus, dintre patria mea şi această trainică cetate a lui Cristos.

În călătoria mea, am vizitat un mare număr de lăcaşuri ale învăţăturii pioase şi focare ale muzelor, precum Fulda, Reichenau şi Gandersheim, Sankt Emmeram din Regensburg, Lorsch, Echternach şi Corvey. Aici însă, unde ochiul se desfată în evangheliarele şi psaltirile cu anluminuri atât de preţioase, cu aur şi argint pe fond purpuriu, cu înflorituri de cinabru, de verde şi de albastru, unde fraţii psalmodiază atât de dulce sub conducerea maestrului de cânt, cum n- am mai pomenit nicăieri, unde revigorarea trupului este straşnică, blândul vinişor servit alături, de neuitat, iar după masă poţi face o bine-venită plimbare în jurul fântânii săritoare din curte, tocmai aici am poposit, pentru ceva mai multă vreme, locuind într- una din chiliile de oaspeţi, întotdeauna pregătită, unde Preasfinţia Sa abatele, Gozbert pe numele lui, a avut delicata atenţie de a-mi pune o cruce irlandeză pe care se văd zugrăvite un miel cu şerpi încolăcindu- l, un arbor vitae, un cap de balaur cu crucea în bot şi Ecclesia strângând într- un potir sângele lui Cristos, în timp ce diavolul se străduieşte să apuce o îmbucătură şi-un gâlgâit. Piesa dovedeşte nivelul atins, încă de timpuriu, de arta noastră artizanală irlandeză.

Mă simt foarte legat de patria mea, insula plină de golfuri a Sfântului Patrick, de pajiştile, tufărişurile şi smârcurile ei. Acolo adierile sunt umede şi blânde şi la fel de blândă este atmosfera mănăstirii noastre Clonmancnois, adică: prielnică unei educaţii strunite de o asceză moderată.

Mă asociez părerii verificate a abatelui nostru Kilian că religia lui Isus şi cultivarea studiului Antichităţii trebuie să meargă mână în mână spre a înfrunta barbaria care nu ştie nimic nici de una, nici de cealaltă şi care s-a răspândit acolo unde oricare din ele a prins rădăcini. Într-adevăr, nivelul de educaţie al confreriei noastre este considerabil şi, după experienţa mea, chiar superior celui din clerul roman, adesea prea puţin interesat de înţelepciunea Antichităţii şi printre ai cărui membri sunt unii care scriu într-o latină de-a dreptul deplorabilă – chiar dacă nu atât de proastă ca la călugării germani, dintre care unul, desigur un augustin, îmi scria recent: „Habeo tibi aliqua secreta dicere. Robustissimus in corpore sum et saepe propterea temptationibus Diaboli succumbo“. Aşa ceva este greu de îndurat, atât stilistic cât şi altminteri, şi niciodată un lucru atât de necioplit n- ar fi putut apărea dintr-o pană romană.

Ar fi întru totul greşit să se creadă că aş dori să ponegresc Roma şi supremaţia ei, al căror adeptcredincios mărturisesc a fi. Pesemne că noi, călugării irlandezi, am ţinut totdeauna la independenţă în fapte şi am propovăduit primii Învăţătura Creştină pe multe meleaguri de pe continent şi ne-am cucerit merite deosebite ridicând pretutindeni mănăstiri, în Burgundia şi Frigia, Turingia şi Alemania, ca bastioane ale credinţei şi ale misiunii. Asta nu a împiedicat ca, încă din vechime, să-l recunoaştem drept cap al Bisericii pe episcopul din Lateran şi să vedem în el o făptură aproape divină, socotind cel mult locul Învierii Domnului mai sfânt decât biserica Sfântu Petru. Se poate spune fără a minţi, că bisericile din Ierusalim, Efes şi Antiohia sunt mai vechi decât cele romane şi, dacă Petru, al cărui renume de nezdruncinat se asociază în mod neplăcut cu un anume cântat de cocoş, a întemeiat Episcopatul Romei (el l-a întemeiat), atunci la fel se poate spune şi despre comunitatea Antiohia. Dar aceste lucruri pot juca numai rol de observaţii fugitive pe marginea adevărului, căci, în primul rând, Domnul şi Mântuitorul nostru, aşa cum se poate citi la Matei, de altfel numai la el, l-a numit pe Petru vasal al său aici, pe pământ, acesta însă şi- a transmis vicariatul episcopului roman, iar supremaţia sa peste toate episcopatele lumii. În scrisorile papale şi în protocoalele din vremuri vechi putem citi chiar cuvântarea pe care apostolul însuşi a ţinut-o la hirotonirea succesorului său, a Papei Linus, ceea ce socotesc că este un adevărat examen al credinţei şi o provocare a spiritului de a- şi dovedi puterea şi de a arăta tot ce- i în stare să creadă.

În calitatea mea, mult mai modestă, de încarnare a spi ritului povestirii, am tot interesul ca numirea în Sella gestatoria să fie considerată odată cu mine drept cea mai înaltă şi mai plină de har dintre alegeri. Iar un semn al devotamentului meu faţă de Roma este deja faptul că port numele Clemens. De fapt, acasă mă cheamă Morhold. Nu mi- a plăcut însă niciodată acest nume, pentru că mă arăta sălbatic şi păgân şi, odată cu rasa, l-am îmbrăcat pe cel al succesorului al treilea al lui Petru, astfel că în tunica încinsă şi scapular nu se mai află un Morhold de rând, ci un mai rafinat Clemens s- a preschimbat şi s-a împlinit aici, şi s-a întâmplat ceea ce Sfântul Paul ad Ephesus numeşte, cu o vorbă aşa de fericită, „înveşmântarea unui om nou“. […]

Întrebat în glumă ori răutăcios dacă eu însumi ştiu în fond unde sunt, dar nu şi cand, răspund prieteneşte: aici nu este absolut nimic de ştiut, deoarece, ca personificare a spiritului povestirii, mă bucur de acea abstracţie despre care dau acum a doua indicaţie. Căci iată că scriu aici şi sunt gata să istorisesc o po veste groaznică şi totodată înălţătoare. Dar este cu totul incert în ce limbă scriu, dacă în latină, franceză, germană, sau anglo-saxonă şi de altfel este totuna, căci dacă scriu de pildă în  tedescă, cum grăiesc alemanii ce sălăşluiesc în Helvetia, mâine apare pe hârtie în brită şi deci am scris o carte bretonă. Nu susţin nicidecum că aş stăpâni toate limbile acestea, însă ele curg una-ntr- alta în scrisul meu şi devin un singur tot, şi anume Limba. Căci aşa stau lucru rile cu spiritul povestirii, care este un spirit independent până la abstracţie, al cărui instrument este Limba ca atare

şi în sine, Limba însăşi, ce se impune în mod absolut şi nu prea întreabă de dialecte şi de divinităţi lingvistice provinciale. Ar fi şi politeism, şi păgânism. Dumnezeu este spirit, iar peste limbi este Limba.
Un lucru este sigur şi anume: scriu proză, şi nu versuleţe, faţă de care, îndeobşte, nu nutresc un respect exagerat. În această privinţă mă situez mai degrabă în tradiţia Împăratului Carol, care n-a fost numai un mare legiuitor şi judecător al popoarelor, ci şi protectorul gramaticii şi un zelos binefăcător al prozei corecte şi pure. Aud, ce-i drept, spunându-se că abia metrica şi rima dau o formă riguroasă, dar aş dori să ştiu, mă rog, de ce ţopăiala pe trei, patru picioare iambice, pe lângă care se ajunge în orice clipă la tot felul de poticneli dactilice şi anapestice şi un fel de asonanţă caraghioasă a cuvintelor finale, ar reprezenta o formă mai exigentă faţă de proza bine potrivită, cu constrângerile ei ritmice mult mai fine şi mai tainice, şi dacă aş vrea să încep:

Un prinţ nomme Grimald a fost odat’,

Damblaua îl lovi şi rece fu pe dat’.

Lăsă în urmă-i doi copii frumoşi,

Ehei! ce mai pereche fu de păcătoşi!

sau cam aşa ceva – ar fi asta o formă mai exigentă decât proza temeinic tocmită gramatical, în care voi prezenta de îndată legenda mea plină de îndurare şi pe care o s-o înfăţişez atât de pilduitor şi de veridic, încât mai târziu mulţi francezi, briţi şi germani vor putea s-o modeleze şi să- şi facă micile lor rime pe seama ei. Acestea fiind zise, încep precum urmează.

978-973-689-695-8