Posts Tagged ‘Douazeci de ani in Romania’

Povestea zilei – „Românii și teatrul”

iunie 25, 2014

Din Douăzeci de ani în România. 1889–1911 de Maude Rea Parkinson.

Românii, ca orice naţie răsăriteană, au o dragoste orientală pentru spectacol, strălucire şi plăceri. Teatrele, concertele şi cinematografele sunt mereu pline. Din păcate, acestea au loc la ore foarte târzii, nici un spectacol nu începe înainte de ora 9 seara şi, cum românii au şi o antipatie orientală faţă de punctualitate, se întâmplă adeseori să înceapă chiar mai târziu. După spectacolul de teatru, care se termină abia între miezul nopţii şi ora 1 noaptea, este musai să mergi la Capşa să bei ceai sau să mănânci o îngheţată, în funcţie de anotimp. Nu-i de mirare că Bucureştiul este numit Micul Paris: seamănă foarte mult cu oraşul acela vesel, mai ales în ceea ce priveşte viaţa de noapte. Indiferent cât de târziu ar fi ceasul la care ai trece pe Calea Victoriei, strada este mereu luminată ca ziua, cafenelele şi restaurantele sunt deschise şi oa  menii se plimbă în număr mare.

Românilor nu le place foarte tare teatrul lor, dar când se anunţă reprezentaţia unei companii din străinătate (mai ales una franceză) este bătaie pe bilete. Preţurile cresc mult în asemenea ocazii, ajungând până la 300 de franci pentru o lojă. În Bucureşti există două teatre relativ decente – Teatrul Naţional şi Teatrul Liric. Primul a fost scena unor mari tulburări într-o seară, acum câţiva ani ( martie 1906). Nişte doamne din înalta societate doreau să joace într-o piesă, încasările urmând să fie donate săracilor. Era un scop lăudabil, dar maniera de punere în practică a întâmpinat opoziţia unei părţi a publicului. Piesa, se anunţase, avea să fie jucată la Teatrul Naţional în limba franceză. Cei care au locuit vreodată la Bucureşti ştiu foarte bine aversiunea doamnelor din înalta societate pentru tot ceea ce este românesc – fie că este vorba de limbă, obiceiuri sau orice altceva. Pe de altă parte, oamenii obişnuiţi, şi mai ales studenţii, nu vedeau nici un motiv pentru care limba lor maternă să fie atât de neglijată şi s-au hotărât să protesteze. Teatrul Naţional, susţineau ei, era pentru piese de teatru naţionale, jucate în limba naţională. Persoanele responsabile cu acel proiect n-au acordat atenţie nemulţumirii generale şi au continuat repetiţiile.

A sosit seara evenimentului, dar, cu mult înainte de ora fixată pentru începerea spectacolului, platforma din faţa teatrului se umpluse de o mulţime de protestatari, cei mai numeroşi fiind studenţi, care n-  au putut fi împrăştiaţi cu toate eforturile poliţiei. Au reuşit chiar să pătrundă în clădire şi să reziste acolo. Se cântau cântece patriotice şi mulţimea a devenit treptat atât de agitată, încât se putea întâmpla orice nenorocire.

Vai şi amar de cei care au încercat să intre în Teatrul Naţional în seara aceea. Cum sosea o trăsură, era numaidecât înconjurată, i se luau caii şi i se spărgeau geamurile, iar cei din trăsuri se puteau socoti norocoşi dacă scăpaseră numai cu rochia sfâşiată sau cu jobenul terfelit. Pagubele produse în zonă au fost considerabile, s-au spart multe ferestre şi o casă a fost aproape distrusă.

Umbla zvonul că un student a fost ucis şi ascuns în clădirea teatrului, dar, deşi acest lucru a aprins mulţi  mea, el n-a fost niciodată confirmat. În final, studenţii şi-au impus punctul de vedere şi piesa nu s-a mai jucat.

La scurtă vreme după acest eveniment, a fost fondată o societate ai cărei membri se angajau să protejeze limba română, să o vorbească în public şi în particular şi să nu permită să- i fie răpit statutul de limbă naţională. Din momentul acela, Teatrul Naţional a fost rezervat pieselor româneşti. Teatrul Liric, care este mult mai mic, a fost cedat în folosul companiilor străine.

 

978-973-50-4441-1

Reclame

Povestea zilei – „Fete, mode și secrete”

iunie 20, 2014

Din Douăzeci de ani în România. 1889–1911 de Maude Rea Parkinson.

Româncele sunt, în general, frumoase, iar unele chiar foarte frumoase. Au păr şi dinţi frumoşi şi picioare mici. Au şi siluetă, iar, de se întâmplă ca una să nu aibă, problema se rezolvă cu o corsetière. Singurul aspect unde nu stau prea bine este tenul, pricină pentru care este o cerere atât de mare de pudră şi farduri. Şi vopsitul părului este foarte la modă, chiar şi la fetele tinere, şi este foarte amuzant să observi schimbarea în înfăţişarea cuiva atunci când se vopseşte pentru prima oară.

Cunoşteam două surori, fiicele unei prinţese (care făcea mare caz de titlul ei), două fete foarte frumoase, cu păr castaniu-închis. Evident, erau nemulţumite, căci întâlnindu-mă cu ele într-o zi am observat, cu mare mirare, că aveau părul blond. Am fost atât de surprinsă, că n-am reuşit să le felicit pe loc pentru noua înfăţişare, cu toate că era limpede că se aşteptau s-o fac. Văzându-mi zăpăceala, s-au dat peste cap să-mi explice că nu se vopsiseră, ci doar se oxigenaseră. Cum rezultatul era acelaşi, nu mi s-a părut că ar conta denumirea procedurii.

Românii, mai ales doamnele, ştiu să se îmbrace, iar cum fiecare articol vestimentar este adus de la Paris, gustul lor este, cu siguranţă, pe drumul cel bun. Nu-i interesează cât cheltuiesc pe haine – cel mai simplu costum de zi în perioada antebelică ajungea la 8 lire şi 10 penny, o pălărie simplă – de la 4 lire în sus, aşa că vă puteţi imagina cât se cheltuia pe ţinute mai elaborate. Preţurile acestea nu sunt deloc apanajul claselor avute – chiar şi oamenii cu posibilităţi modeste cheltuiesc sume enorme pe îmbrăcăminte. De multe ori îmi păreau nişte copii mari – dacă aveau bani de cheltuit, era musai să-I cheltuiască.

Îmi amintesc o asemenea întâmplare. Un tânăr din Bucureşti moştenise o sumă considerabilă. Numaidecât, şi-a cumpărat o caleaşcă elegantă şi o pereche extraordinară de cai de rasă. Era văzut plimbându-se elegant la Şosea în fiecare după-amiază şi mi s-a spus că garderoba lui era o adevărată expoziţie, cu costume de ultimă modă şi, pentru fiecare, avea o pereche asortată de ghete sau pantofi.

A dus viaţa aceasta fericită o vreme, până când banii au început să se împuţineze (au banii obiceiul acesta ciudat), iar tânărul a fost obligat să-şi vândă caleaşca şi caii de rasă. A început curând să fie văzut făcându-şi plimbarea zilnică într-o birjă, adică o trăsură de piaţă (nici un român nu merge pe jos dacă nu trebuie s-o facă), iar după câteva luni a ajuns să meargă cu tramvaiul! Decăderea lui a fost treptată, dar în cele din urmă a ajuns pe treapta cea mai de jos.

Bărbaţii din România nu-s, în general, prea arătoşi. Sunt, de regulă, mici de statură, cu ten închis şi teribil de mustăcioşi. Înainte, mustăţile se purtau cu vârfurile întoarse, asemenea kaiserului, dar, cum acesta nu mai este bine privit, au renunţat la această modă. Bărbaţii îndeajuns de înstăriţi îşi comandă hainele de la Londra sau Paris. Ca regulă generală, numai cei care nu-şi permit altfel îşi cumpără hainele din propria ţară. Ghetele pe care le poţi cumpăra în România sunt de obicei de piele moale, atât pentru iarnă, cât şi pentru vară. Doamnele poartă ghete negre, maro sau gri şi nu le-am văzut niciodată cu alte culori, cum am băgat de seamă că poartă bărbaţii. Am fost foarte uimită să văd într-o zi un bărbat încălţat cu o pereche de ghete albastre.

N-ai nevoie de cizme solide în România, pentru că iarna se poartă nişte cizme impermeabile peste celelalte şi se scot la intrarea în casă. Ghetele au fost dintotdeauna scumpe la Bucureşti, o pereche costând de la 25 de franci (1 liră) în sus, dar oamenii cu adevãrat eleganţi dau 75-80 de franci pe o pereche.

Doamnele îşi fac aproape întotdeauna corsetele, ghetele şi mănuşile la comandă. Se întâmplă foarte rar să-şi cumpere vreunul dintre aceste articole de-a gata. Nu trebuie să uităm nici o clipă, când vorbim despre poporul român, că mentalitatea lui aminteşte mai degrabă de Orient decât de Occident. Pentru noi, unele dintre obiceiurile lor sunt foarte ciudate, ca să nu spun mai rău. De pildă, chiar şi membrii claselor superioare sunt extrem de superstiţioşi. Nimănui nu-i dă prin cap să plece într-o călătorie sau să înceapă o activitate oare  care într-o zi de marţi. Este considerată aducătoare de ghinion. Visele sunt povestite cu seriozitate şi din ele se trag anumite concluzii bazate, bineînţeles, pe experienţele trecute ale povestitorului sau ale vreunui prieten. Copilaşii poartă funde colorate să-i ferească de „deochi“. Băieţeii poartă roşu şi fetiţele albastru. Este un obicei destul de convenabil, pentru că-ţi dai imediat seama de sexul copilului şi nu mai eşti nevoit să te referi la acesta la modul impersonal.

Sub nici o formă nu trebuie să admiri sau să lauzi un copil în prezenţa părinţilor săi. Asemenea purtare este socotită direct răspunzătoare pentru atragerea „deochiului“. N-am să uit niciodată un incident petrecut cu ani în urmă. Eram în vizită la Madame…  şi luam liniştite ceaiul, după moda englezească (un omagiu adus mie), când soţul ei s-a năpustit înăuntru cu băieţelul lor, într-o stare de mare agitaţie. Ne-a explicat că se plimbau pe Calea Victoriei când s-au întâlnit cu un prieten comun, un englez care nu era în Bucureşti de mult timp. Din nefericire, acest gentleman îşi exprimase admiraţia pentru băiatul cel frumuşel – de aici beleaua. Doamna a sunat violent din clopoţel şi a dat poruncă servitoarei, care, fără întârziere, a adus pe o tavă o cană cu apă rece, în timp ce în cealaltă mână avea o lopăţică cu trei tăciuni încinşi din soba de la bucătărie. Cu mare nerăbdare şi atenţie, părintele tulburat a cufundat în cană cele trei bucăţele de cărbune: au sfârâit un pic şi au plutit. Dacă s-ar fi scufundat, asta ar fi prevestit cele mai groaznice nenorociri. Copilului i s-a dat o linguriţă de apă, fruntea, palmele şi tălpile i-au fost înmuiate în această apă, I s-  au spus trei Tatăl nostru şi totul a revenit la normal. Uşurat, tatăl s-a întors spre mine cerându-  şi mii de scuze pentru intrarea sa intempestivă, „dar înţelegeţi“, mi-a spus, „problema era de cea mai mare importanţă, este singurul nostru copil“.

În România e obiceiul ca femeile să poarte mărţişor în luna martie. Acesta este mai cu seamă o podoabă pentru fete şi se găsesc tot felul de modele, de la cele simple, de sticlă sau lemn vopsit, până la bijuterii scumpe de aur şi argint decorate cu pietre preţioase. Aşadar se pot găsi la orice preţ. Dar, indiferent de preţ, mărţişoarele se leagă cu un şnur fantezist, alb cu roşu, simbolizând culorile ideale ale tenului unui fete. Podoabele se poartă, de obicei, la încheietură, cu ciucuraşii albi şi roşii mişcându-se la fiecare pas. La sfârşitul lunii, mărţişorul se dă jos, podoaba se păstrează cu grijă, iar şnurul se agaţă de un tufiş, ca să-l stropească roua cerului. Mărţişorul ar da, pare-se, mult râvnita culoare obrajilor mai trecuţi.

Obiceiul de a oferi mărţişoare în luna martie este atât de răspândit, încât de el nu se bucură doar bărbaţii mai tineri, care se grăbesc să le ofere dragei lor un cadou ce, în altă împrejurare, ar fi considerat o impertinenţă. Şi cei mai în vârstă profită de ocazia de a oferi daruri pe care altminteri nu s-ar cuveni să le facă.

Un exemplu foarte amuzant de asemenea imprudenţă s-a petrecut acum câţiva ani în Bucureşti, ajungând, fără exagerare, pe buzele tuturor. Madame M., o frumuseţe vestită din înalta societate, avea un soţ nici bogat, nici generos. Un mărţişor expus în vitrina giuvaergiului Resch i-a atras atenţia şi şi-a dorit cu ardoare să-l aibă. Era o frumoasă bijuterie de aur, bătută cu safire. Madame M. i-a arătat-o soţului, care însă a refuzat fie şi să întrebe preţul, încredinţat fiind că trebuie să fie foarte piperat. Acum, doamna avea un bon ami, un bărbat foarte bogat, care, auzind problema, a implorat-o să accepte mărţişorul ca dar din partea lui. Ea a susţinut că nu este posibil, pentru că ar stârni pe dată suspiciunile soţului. Cu toate acestea, perechea a discutat chestiunea, punând la cale un plan foarte ingenios. Prietenul dnei M. i-a făcut o vizită lui Resch şi s-a înţeles cu acesta. Preţul bijuteriei era de 2000 de franci, aşa că i-a plătit jumătate din sumă lui Resch, stabilind că, dacă dl M. venea să se intereseze de ea, să i-o vândă cu 1000 de franci. Înarmată cu această informaţie, Madame M. şi-a reluat asalturile şi, în cele din urmă, şi-a făcut bărbatul să-i promită că, dacă mărţişorul putea fi achiziţionat pentru 1 200 de franci, avea să i-l cumpere. Soţul era un cunoscător al pietrelor preţioase şi s-a gândit că putea face liniştit oferta, căci era imposibil să fie acceptată. Cred că negocierile au fost deosebit de interesante. Se spune că Resch s-a purtat cu mare discreţie şi, după ce a cerut un preţ stabilit aşa încât să nu stârnească suspiciuni, s-a dat bătut la 1000 de franci.

În după-amiaza aceea de martie, nu exista în tot Bucureştiul un bărbat mai victorios decât dl M. Pe drumul spre casă, unde urma să-şi încânte soţia, nu s-a putut abţine să nu se oprească la club, să se laude cu iste  ţimea lui. A avut un public alcătuit dintr-o jumătate de duzină de bărbaţi, care nu s-au plictisit nici o clipă, pentru că era un chilipir adevărat şi surprinzător. Cu toţii au admirat îndelung mărţişorul. Câţiva îşi doreau foarte mult să-l aibă şi de aici au pornit complicaţiile. Dl M. a ţinut seama, la început, de soţia lui şi de plăcerea pe care putea să i-o facă, dar, când cineva i-a oferit cu 500 de franci mai mult decât plătise, s-a lăcomit şi mărţişorul şi- a schimbat proprietarul. Aşa că dl M. s-a îndreptat spre casă fără rele presimţiri. Soţia lui era o femeie raţională, iar un câştig net de 500 de franci avea cu siguranţă s-o consoleze pentru mica dezamăgire legată de bijuterie. I-a spus plin de încântare povestea cea minunată, iar doamna a căzut pe dată pradă istericalelor. Bietul bărbat a putut doar să sune din clopoţel şi, în timp ce era readusă în simţiri, să reflecteze neajutorat că nu ai nici o şansă să înţelegi cum gândesc femeile.

Dacă este cineva curios cum a ajuns publică această poveste, pot să vă spun numai că lunga mea rezidenţă în România m-a învăţat, printre altele, că în Bucureşti nu există secrete.

 

978-973-50-4441-1

Povestea zilei – „Alegeri și parade”

iunie 17, 2014

Din Douăzeci de ani în România. 1889–1911 de Maude Rea Parkinson.

 

România este o monarhie constituţională, actualul rege, Ferdinand, fiind nepotul răposatului rege Carol. Este în uz legea salică, aşa că femeile nu pot accede la tron. În lipsa unui moştenitor de parte bărbătească, regele poate fi ales dintre reprezentanţii familiilor regale din vestul Europei.

Parlamentul este alcătuit din Senat şi Camera De  putaţilor, cea din urmă fiind echivalenta Camerei Comunelor din Marea Britanie. Salariul unui ministru înainte de război era de aproximativ 30000 de franci (1200 de lire), iar deputaţii erau remuneraţi pentru serviciile lor cu până la 20 de franci pe zi pe durata activităţii parlamentare. Votanţii sunt împărţiţi în patru grupuri, numite „colegii“. (…)

Întotdeauna este foarte amuzant când au loc alegeri generale. Conservatorii şi liberalii sunt ocupaţi până peste cap cu campania şi pretutindeni se ţin întruniri. Când începe ziua alegerilor, începe şi distracţia. Secţiile de votare sunt organizate în diferite părţi ale oraşului, fiind deschise încă de la 7 dimineaţa. Cine se duce să voteze devreme este mai înţelept. Înăuntrul secţiei de votare se află, pe lângă oficiali, câte un reprezentant al fie  cărui partid, conservator sau liberal, care studiază atent fiecare votant şi are grijă să voteze corect. Se practică foarte frecvent înşelătoria, aşa că amândoi trebuie să fie atenţi. Într- un fel sau altul, numele unor persoane de mult decedate sunt introduse pe listele electorale; am auzit pe cineva spunând la una dintre alegeri: „Pe vremea lui, tata nu avea drept de vot, bine că-i dau dreptul acum, când a murit“.

După cum spuneam, este preferabil să votezi devreme – asta dacă vrei să-i eviţi pe bătăuşi. Agenţii electorali nu se bazează întotdeauna pe principiul suaviter in modo, ci mai degrabă îl adoptă pe fortiter in re. Aceştia angajează găşti de bărbaţi (cunoscuţi sub numele de bătăuşi) care, înarmaţi cu ghioage, sunt plasaţi la intrările în secţiile de votare, evident pentru a-i intimida pe cei care refuză să voteze aşa cum doreşte partidul. Nu-i deloc de mirare că spiritele se înfierbântă uneori şi trebuie solicitat ajutorul armatei. În asemenea cazuri, soldaţii se aliniază în faţa secţiei de votare şi fiecărui alegător care are vreun băţ, oricât de mic sau nevinovat ar părea, îi este confiscat înainte de a intra în secţie. Dacă lucrurile par să ia o turnură ameninţă  toare şi soldaţii nu se pot întoarce la cazarmă pentru masa de prânz, li se aduc cazane mari cu ciorbă, care li se serveşte cu bucăţi mari de pâine. Soldaţii par să se bucure de această variaţie a monotonei lor activităţi, însă numai dacă nu se lasă cu capete sparte.

După alegeri, imediat ce noua putere s-a instalat, are loc înlocuirea generală a foştilor funcţionari. Sunt schimbaţi cu toţii, până şi cel care aduce cafeaua de amiază de la cafeneaua alăturată. Noii miniştri şi membri ai parlamentului au armate întregi de protejaţi, care vor şi ei partea leului pe durata mandatului. E foarte ciudat să vezi intrând la Poştă, la Vamă sau în alte instituţii publice numai feţe noi. Îţi aduce aminte de jocul „General Post“.

Fiecare schimbare de guvern este un semnal de reformă. Uneori este pur şi simplu reformă în sensul literal al termenului, cum ar fi, de exemplu, cazul când guvernul recent instalat atacă stilul caligrafic predat în şcoli. Dacă liberalii au adoptat caligrafia înclinată, conservatorii, când ajung la putere, vor ţine morţiş să se „reformeze“ literele şi să fie scrise în poziţie dreaptă. Este ideea partidului in excelsis, ceea ce-ţi aminteşte imediat de diferendele de opinie dintre Capetele Turtite şi Capetele Ascuţite din Călătoriile lui Gulliver, cu privire la care-i capătul la care trebuie spart oul.

………………………………………………………………………

                Cât a trăit regele Carol, în fiecare an, de 10 Mai (pe stil vechi) – data urcării lui la tron –, se organiza o paradă. Când defilau trupele prin faţa lojei regale, aveai im  presia că, dacă un soldat ar face un pas greşit, s-ar produce o catastrofă – întreg rândul s-ar prăbuşi, ca nişte soldăţei de jucărie.

Că veni vorba, Bucureştiul este foarte vesel de 10 Mai, iar drapelul României, roşu, albastru şi galben, poate fi văzut peste tot. Arcuri de triumf se ridică de-a lungul şo selei principale şi se înalţă pavilioane pentru familia regală, membrii corpurilor diplomatice şi principalele oficialităţi ale statului.

Pe vremea regelui Carol, la începutul acelei zile se ţinea un Te Deum la Mitropolie. Apoi regele Carol şi principele Ferdinand călăreau cu suitele de la biserică înspre bulevardul pe care avea loc parada. Într-o zi, calul principelui s-a cabrat şi l-a aruncat din şa tocmai când trecea în fruntea regimentului prin faţa lojei regale. Accidentul a provocat mare senzaţie, dar, din fericire, principele n-a fost grav rănit.

După încheierea defilării, începea distracţia, şi seara oraşul era luminat ca ziua. Sistemul de iluminat era cu adevărat grozav şi făcea cinste celor care se ocupaseră de el. Dar nu-i toată lumea uşor de mulţumit la aceste ocazii, căci de multe ori opoziţia îşi alegea taman această dată ca să organizeze manifestaţii. Se vindeau în stradă ziare cu chenar negru, simbolizând nemulţumirea că România e condusă de un rege german. Dacă reuşeau să scoată populaţia la demonstraţie împotriva regelui şi a guvernului, opozanţii se bucurau şi plecau la culcare cu moralul ridicat.

Manevrele opoziţiei sunt, în general, o sursă de amuzament. Dacă se întâmplă în Parlament ceva ce-i deranjează, organizează numaidecât un miting de protest, iar după manifestaţie, coloana merge la Palat şi îşi strigă nemulţumirile în faţa regelui. Cum însă românii nu ştiu să-şi ţină gura, planurile sunt cunoscute dinainte, aşa că sunt întâmpinaţi, la o oarecare distanţă de Palat, de cordoane de poliţişti care le barează trecerea. Are loc o negociere, agitaţia ţine cinci minute, după care se împrăştie în linişte cu toţii.

Dacă se consideră că poliţia nu poate face faţă tulburărilor, e chemată armata, iar soldaţii sunt aliniaţi pe străzile principale, cu armele pregătite (te întrebi dacă sunt încărcate). Ofiţeri călare dau ordine şi este o mare agitaţie peste tot. Circulă zvonuri fel de fel şi te aştepţi să vezi ce o să se întâmple. Totul pare foarte grav, dar, pe măsură ce trece timpul, se află că demonstranţii au luat-o prin altă parte şi, cumva, rămâi cu senzaţia că soldaţii n-au fost trataţi cum se cuvine. După ce au stat de pază pe străzi ore în şir, trebuie să fie dezamăgitor să nu se în tâmple nimic şi să se întoarcă în linişte la cazarmă.

 

978-973-50-4441-1