Posts Tagged ‘Copilăria lui Iisus’

Povestea zilei – „Natura umană”

aprilie 8, 2014

Din „Copilăria lui Iisus” de J.M. Coetzee

 

„Lucrurile ating punctul culminant vineri la prânz, când sunt plătiţi. Când Daga se apropie de scândura de lemn ce servește drept masă, Álvaro se apleacă și susură ceva în urechea casierului. Casierul dă din cap. Pune banii lui Daga pe scândură, în faţa lui.

— Ce-i asta? întreabă Daga.

— Plata pentru zilele muncite, zice Álvaro.

Daga ia monedele și, cu o mișcare rapidă, dispreţuitoare, i le aruncă în faţă casierului.

— Ce-ai? se miră Álvaro.

— Salariu de șobolan.

— Ăsta-i tariful. Asta ai câștigat. Asta câștigăm toţi. Vrei să spui că suntem șobolani cu toţii?

Oamenii se strâng în jurul lor. Prudent, casierul își strânge hârtiile, închide capacul casetei.

Simón îl simte pe băiat că-l strânge de picior.

— Ce fac? scâncește el. Chipul îi e palid, îngrijorat. O să se bată?

— Nu, bineînţeles că nu. […]

Dinspre mulţime se aude un ţipăt ascuţit ce produce agitaţie.

— Se bat! scâncește băiatul. Nu vreau să se bată!

Un semicerc s-a format în jurul lui Daga, care s-a lăsat pe vine, cu un zâmbet stins pe buze și un braţ întins în faţă. În mâna lui lucește lama unui cuţit.

— Hai! zice, și face un semn de chemare cu arma. Cine urmează?

Álvaro stă jos, aplecat. Pare să-și strângă braţele peste piept. Pe cămașă se vede o dungă de sânge.

— Care mai vrea? repetă Daga.

Nimeni nu se clintește. El se ridică, îndoaie lama, vâră cuţitul în buzunar, apucă caseta cu bani, o răstoarnă pe scân dură. Monedele se revarsă peste tot.

— Pămpălăi! zice el. Numără cât îi trebuie, bate în butoiul de tablă a derâdere. Serviţi-vă, zice, și le întoarce bărbaţilor spatele. Nonșalant, încalecă bicicleta casierului și pleacă. […]

— Senor Daga o să aducă înapoi bicicleta? întreabă el. De ce i se spune senor Daga?

— Nu, n-o să se întoarcă, răspunde el. Nu-i place de noi, nu-i place munca pe care o facem, n-are de ce să se întoarcă. Nu știu dacă Daga e numele lui adevărat. Nu contează. Numele n-are importanţă. Dacă el vrea să-și spună Daga, n-are decât.

— Dar de ce a furat banii?

— Nu a furat banii. Nu a furat bicicleta. A fura înseamnă a lua ceea ce nu-ți aparţine, atunci când nimeni nu se uită. Noi ne-am uitat cu toţii când a luat banii. Am fi putut să-l oprim, dar n-am făcut-o. Am preferat să nu ne batem cu el. Am preferat să-l lăsăm să plece. Sunt convins că ești de acord cu asta. Tu ești cel care spune că n-ar trebui să ne batem.

— Omul ar fi trebuit să-i dea mai mulţi bani.

— Casierul? Casierul ar fi trebuit să-i dea cât ar fi vrut?

Băiatul dă din cap.

— Nu putea face asta. Dacă ne-ar plăti cât vrem, n-ar mai avea bani.

— De ce?

— De ce? Pentru că toţi vrem mai mult decât ni se cuvine. Așa e natura umană. Pentru că toţi vrem mai mult decât merităm.

— Ce e natura umană?

— E felul în care sunt alcătuite fiinţele omenești, tu, eu, Álvaro și senor Daga, și oricine altcineva. E felul în care suntem când venim pe lume. Toţi o avem în comun. Ne place să credem că suntem deosebiţi. Dar, strict vorbind, nu poate fi așa. Dacă am fi cu toţii speciali, n-ar mai exista nimic deosebit. Însă continuăm să credem în noi înșine. Coborâm în cala vaporului, în căldură și praf, aburcăm saci pe spinare și îi cărăm în sus, la lumină, ne vedem prietenii trudind ca noi, făcând exact același lucru ca noi, nimic deosebit în asta, și ne simţim mândri de ei și de noi înșine, suntem tovarăși care muncim împreună cu un scop comun; totuși, într-un ungher mic al inimilor noastre, pe care îl ţinem ascuns, șoptim: Și totuși, și totuși, tu ești deosebit, o să vezi! Într-o bună zi, când o să ne așteptăm cel mai puţin, fluierul lui Álvaro va bubui, vom fi cu toţii chemaţi pe chei, unde vor aștepta o mulţime numeroasă și un bărbat cu un costum negru și o pălărie înaltă; iar bărbatul în costum negru te va striga să faci un pas în faţă, spunând: Priviţi-l pe acest muncitor anume, de care suntem foarte mulţumiţi!, și îţi va strânge mâna și îţi va prinde o medalie de piept. Pentru servicii deosebite, va spune medalia – și toată lumea va ovaţiona și va aplauda. E în natura omenească să viseze astfel, chiar dacă ar fi înţelept să păstrăm asemenea visuri pentru noi. La fel ca oricare dintre noi, senor Daga s-a gândit că este deosebit; dar nu și-a ţinut gândul pentru sine. A vrut să iasă în evidenţă. A vrut să fie recunoscut.

Se oprește din vorbit. Pe chipul copilului nu se vede nici un semn că a priceput vreun cuvânt. E una din zilele în care nu-i merge mintea, sau e pur și simplu îndărătnic?

— Senor Daga a dorit să fie lăudat și să primească o medalie, zice el. Când noi nu i-am dat medalia la care a visat, el a luat în schimb bani. A luat ceea ce a considerat că merită. Asta e tot.

— De ce nu a primit o medalie? întreabă băiatul.

— Pentru că dacă am primi cu toţii medalii, atunci medaliile n-ar mai avea nici o valoare. Pentru că medaliile trebuie să fie câștigate. La fel ca banii. Nu primești o medalie doar pentru că vrei una.

— Eu i-aș da lui senor Daga o medalie.

— Ei bine, poate că ar trebui să te facem casierul nostru. Atunci cu toţii am primi medalii și oricâţi bani vrem, iar săptămâna viitoare nu va mai rămâne nimic în caseta cu bani.

— În caseta cu bani vor fi mereu bani, zice băiatul. De aceea se numește caseta cu bani.”

 

978-973-689-717-7

Reclame