Posts Tagged ‘Casele vietilor noastre’

Povestea zilei – „Casa de pe Caimatei”

iulie 1, 2014

Din “Casele vieților noastre” — O antologie cu texte de Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghiţescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiţă.

 

Acasă, pe Caimatei

Adriana Bittel

E o stradă bună de plimbat câini, de aceea e bine să fii atent pe unde calci. De zeci de ani mă duc şi vin pe trotuarele ei, pe lângă grilaje de fier forjat şi tencuieli măcinate, peste paşii unor oameni dragi care nu mai sunt. Uneori mi se năzare în contre-jour silueta câte unuia dintre ei, cred că le recunosc mersul îndreptându-se către colţul cu Sfinţilor, şi simt o dulceagă tristeţe, ca atunci când se porneşte ploaia, duminică după-amiaza, şi la radio se transmite muzică din anii ’60.

De zeci de ani acasă înseamnă strada Caimatei numărul 14, un imobil cu trei etaje, construit pe la 1930, în stilul modernist care privilegia „aspectul sănătos al liniei simple“. Tot în anii aceia a fost construită şi clădirea de la numărul 18, proiectată de Marcel  Iancu pentru mama lui, „după cerinţele de confort, economie şi igienă nouă“. De atunci nu s-a schimbat mai nimic pe strada mea, doar aspectul sănătos s-a tot degradat prin intemperii, cutremure, nepăsarea sau neputinţa chiriaşilor ICRAL-ului, ajunşi, cei care am mai apucat, proprietari pensionari.

Când îmi dau adresa, lumea mă întreabă ce înseamnă „o caimată“. Mult timp nu am ştiut ce să răspund, îmi suna a cuvânt turcesc sau grecesc. Apoi am aflat că era numele propriu al mahalalei apărute în secolul 18 în jurul bisericii Caimata, ctitorită la 1732 de un Mavrocordat şi demolată de primarul Pache Protopescu în 1892, când a tăiat Bulevardul Carol. Faptul este consemnat şi de Caragiale, în Articolul 214: „Bonjur. Mă recomand Tarsiţa Popeasca, văduva lu priotu Sava de la Caimata, pe care a demolat-o Pache, când a făcut bulivardu ăl nou.“ O explicaţie neplăcut mirositoare am citit (ah, mania bibliografiilor!)  în cartea lui Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureştiul de azi, care, la rândul lui, îl citează pe Ionnescu-Gion, cel cu Istoria Bucureştilor de la 1899: „Pârâul Bucureştioara, care trecea prin apropierea străzii de azi, era numit de mahalagii  Căcăina (Caimata) din cauza apei pline de dejecţii şi resturi rămase de la tăierea vitelor. „ Fonetic, nu înţeleg cum se putea transforma Căcăina în Caimata şi stărui în bănuiala că e ceva grecesc sau turcesc la mijloc. Trebuie să mai cercetez.

Din istoria literară a străzii face parte şi faptul că Eminescu, la venirea în Bucureşti, a locuit în chiliile bisericii Caimata, sau că vecinul nostru de cartier, Mircea Eliade, o cunoştea la pas. Dovadă că o povestire (nu prea reuşită), Întâlnire, din volumul Şarpele (1937), e plasată într-o casă de aici: „Apropiindu-se de strada Caimata, Barbu Cernat simţi aceeaşi bine-cunoscută nelinişte. Se însera şi platanii din curţile boiereşti începeau să se plece peste trotuare, adunând o umbră nouă, tainică, de noapte […]. Se vedea bine casa. O intrare principală cu câteva trepte de piatră şi un evantaliu de cristal mat deasupra.“

Casa am depistat-o, există şi azi, dar nu se mai vede nimic din ea: cel care a luat-o în anii ’90 a ascuns-o după un zid sumbru în care a montat o uşă metalică şi camere de supraveghere. Pe misteriosul proprietar nu l-am zărit niciodată. O fi vreun mafiot. Dincolo de zidul înalt şi etanş e mereu linişte, ca şi pe restul străzii, de altfel.

Deşi la câţiva paşi de circulaţia ameţitoare din Piaţa Rosetti, Caimatei are un aer tihnit-provincial, cu soare aurind dimineaţa faţadele bătrâne de pe trotuarul drept, şi clipocind orbitor, spre amurg, în geamurile de pe cel stâng. Primăvara, când înfloresc teiul şi caprifoiul din curţi, nimic nu mai aminteşte de Căcănia. Aerul parfumat te duce cu doar un secol înapoi, când locuitorii caselor boiereşti se întorceau din oraş cu trăsura şi pe ferestrele deschise ale saloanelor se auzeau copile exersând la pian.

Când ne-am mutat noi aici, la începutul anilor ’70, priveliştea, verdeaţa şi vecinii civilizaţi ni s-au părut un vis. Veneam de pe strada Academiei, din blocul Dragomir, rebotezat Romarta, unde stătuserăm cinci persoane în două camere care dădeau spre Comitetul Central. Vedeam doar geamuri opace de birouri, iar jos, caldarâmul era ticsit de maşini negre şi „băieţi“ în civil. Odată, în adolescenţă, când părinţii erau la serviciu, m-am uitat afară cu un binoclu de teatru. În câteva minute s-a auzit imperativ soneria şi au năvălit nişte tipi încruntaţi care m-au luat la întrebări, au scotocit camerele şi mi-au confiscat binoclul. Îmi pare şi acum rău după el, era placat cu sidef şi aparţinuse unei străbunici amatoare de operete vieneze.

Acolo, în Academiei, aveam şi ghinionul ca deasupra noastră să locuiască un bădăran instruit la Moscova, de unde se întorsese cu o soţie sovietică. Făceau frecvent petreceri cu chiote, coruri de beţivi, cazacioc şi sârbe tropăite în capul nostru. Odată, la ore mici, tata urcase la el şi îndrăznise să-i atragă politicos atenţia că ne deranjează. Bădăranul zbierase mai întâi cunoscuta propoziţie „În casa mea fac ce vreau!“, apoi dăduse expresie, cu o avalanşă de înjurături, urii de clasă, rasă şi ochelarişti, iar la sfârşit  îl ameninţase  cu un bătător de şniţele.

După ce m-am măritat, am avut posibilitatea ca, prin schimb, să oferim locuinţa din Academiei şi garsoniera soţului meu, pentru apartamentul din  Caimatei, locuit „la comun“ de două familii foarte dornice să se despartă. Având termen de comparaţie, ni s-a părut că l-am apucat pe Dumnezeu de picior, tocmai când venise pe lume şi copilul nostru. Toate cele 8 familii din Caimatei 14 erau liniştite şi cumsecade, iar de pe balcon vedeam, deasupra copacilor şi acoperişurilor, cerul, până-n zare, şi Intercontinentalul. Dimineaţa ne trezea ciripit de păsări, trompeta unui cocoş din curtea vilei alăturate, noaptea se auzeau greieri, iar duminica aerul vibra în unda clopotelor de la Armenească, Sfinţilor, Colţei…

Un singur personaj tulbura calmul provincial: nebunul cartierului (şi în sens de bufon), Gheorghiţă, un hăndrălău alcoolic cu o voce răsunătoare şi cu o pasiune bizară pentru C.A. Rosetti cel din mijlocul pieţei. Uneori, iarna, când era ger, se căţăra cu agilitate pe soclul statuii şi îi punea o căciuliţă cu moţ pe creştetul de bronz sau o pătură pe spate. Alteori i se aşeza în poală, îl lua de gât şi îi cânta, între două sorbituri din nelipsita sticlă, Noi suntem români. Îl cunoşteau toţi miliţienii, dar îl tratau cu îngăduinţa populară pentru beţivi şi nebunii cu acte. Doar când se anunţa trecerea vreunui convoi oficial îl ţineau ascuns, ei ştiau unde.

În majoritatea apartamentelor din blocul nostru trăiau mai multe generaţii ale aceloraşi familii, căci pe atunci exista o lege care stabilise că o persoană are dreptul la maximum 8 metri pătraţi, aşa că oamenii preferau să stea cu ai lor decât să „li se vâre în spaţiu“, cu dependinţele comune, nişte necunoscuţi. Nu ştiu cât de riguros se mai aplica legea asta, dar teama rămăsese, mai ales în rândul celor păţiţi, cum fuseseră ai mei. Locuitul de nevoie cu părinţii, chiar după căsătorie, avea avantaje şi dezavantaje, menajul comun crea inevitabil animozităţi, ne stânjeneam reciproc în spaţiul strâmt. Singurul loc unde te puteai izola, pe termen scurt, era baia, restul uşilor stăteau mereu deschise, iar musafiri personali, cu care să stai de vorbă în tihnă, nu aveai unde primi. Prietenii care ne vizitau (şi atunci aveam destui) stăteau mai mult de vorbă cu mama şi cu tata, dornici de conversaţie, după ce ai lor se răriseră în mod natural.

[…]

Fosta generaţie de mijloc, rămasă prin apartamente după ce copiii care se jucau împreună prin curţi s-au rispit, ca adulţi, care-ncotro, se uzează treptat. De curând, un vecin de vârsta mea a murit. Sunt peste tot senectometre care nu lasă loc de amăgire. Timp de mulţi ani, a venit la bloc o femeie din comuna Berceni, cu brânză şi smântână. Ne striga de la poartă, să coborâm cu recipientele: „Coniţaaa!“.  Acum vine nora ei şi ne strigă: „Coană mareee!“.

Ca şi mama, nu prea mai am chef să ies din casă. Iau aer pe balcon şi îmi fac de lucru cu florile din jardiniere, privind la cei care-şi plimbă câinii, la lumina dimineţii care aureşte faţadele bătrâne sau clipoceşte  orbitor în  gemuri, spre amurg. Ascult, cum făcea şi mama, muzică, în timp ce stau cu ochii închişi, şi am timp berechet pentru bibliografii. E bine. Doar în toiul nopţii mă trezeşte uneori din somn vocea răsunătoare a lui Gheorghiţă, care străbate cu paşi solemni strada, de la un capăt la altul, ca un paznic medieval, şi strigă: „Să se facă linişteee! Ceauşescu se odihneşte!“

 

978-973-50-4471-8

Reclame

Povestea zilei – „Casa”

iunie 10, 2014

Din „Casele vieților noastre” – O antologie cu texte de Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghiţescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiţă.

Andrei Pleșu:
[…] Cât priveşte blocurile, putem face trei lucruri. Întâi să conştientizăm faptul că nu e în regulă să trăieşti în aşa ceva, chiar dacă eşti obligat să o faci. Dacă, obligat fiind să trăieşti în aşa ceva, începe să-ţi şi placă, atunci e şi mai grav decât faptul însuşi că trăieşti acolo. Şi Constantin Noica a trăit în ultimii ani de viaţă într-un bloc, până s-a dus la Păltiniş. Îmi aduc aminte că pe Alexandru Paleologu l-am cunoscut pe Aleea Romancierilor, într-un cartier de blocuri din Drumul Taberei. Dar omul ştia unde este.

Grav e când eşti într-un loc nefast şi nu ştii că e nefast, ci ţi se pare normalitatea însăşi. Sigur că nu vreau să creăm schizofrenici sau maniaco-depresivi, care stau în apartamentul lor şi plâng pentru faptul că stau în acest apartament. Dar o minimă conştiinţă a faptului că nu ăsta este modul sănătos de a locui ar fi un început de vindecare. Asta o dată! Al doilea, ar trebui să-i facem pe oameni să iasă cât mai mult din aceste blocuri. Adică să creăm alternative, spaţii publice, modalităţi de viaţă urbană care să aducă lumea într-un tip de existenţă comunitar, citadin, scurtând astfel timpul de locuire seacă al apartamentului de bloc. În felul acesta, faptul de a locui ar fi redus la mecanica lui inevitabilă, dar ar lăsa insului posibilitatea să iasă de acolo de câte ori vrea şi poate, în condiţii care să-l împrospăteze, să-l frăge zească, să-l recalibreze. Mărturisesc că am porniri asasine pentru inventatorul „maşinii de locuit“, dl Le Corbusier. Succesul lui pe această linie mă scoate din minţi.

Al treilea lucru este cum gândim spaţiul in terior. Mai departe: un apartament de bloc poate fi făcut respirabil dacă interiorul e respirabil, dacă ceea ce este aşezat în acest spaţiu se apropie de normalitate. Şi aici intervine creati vitatea fiecăruia, sensibilitatea fiecăruia, mijloacele fiecăruia şi oferta pieţei. Trebuie să ne gândim ce ofertă avem de mobilier inte rior, ce ofertă avem de reviste sau de instituţii care să se ocupe conştient şi ofen siv de această problemă. Deci trebuie mult mai multă educaţie, mai mult interes public pentru cum trebuie să arate un in terior; trebuie mult mai multă participare a fiecăruia la mode larea spaţiu lui în care locuieşte, chiar dacă el este amplasat într-un ansamblu nefast. Cu aceste trei eforturi la orizont, cred că putem spera ca locuirea, chiar şi într-un bloc, să devină suportabilă.

În ceea priveşte relaţia mea cu casa în care locuiesc, trebuie să mărturisesc, pe de o parte, că nu sunt printre cei care fac din organizarea mediului lor intim o problemă prioritară, care tot timpul aranjează carpete, ciucuri şi aparate, în aşa fel ca totul „să dea bine“. Sunt sensibil, fireşte, la acurateţea şi la farmecul unui interior. N-aş spune că sunt un maniac. Mă acomodez. Casa în care stau este casa în care m-am mutat după căsătorie şi care aparţine bunicilor soţiei mele. E o casă construită în anii ’20, în stilul eclectic, cvasi-românesc, care se practica atunci. Şi e o casă plină de haz, cu spaţii extrem de generoase, cu un tip de decor plasat între solemn şi cordial, pe scurt, o casă pe care – şi acesta este unul dintre semnele calităţii unei case – o resimţi ca pe un mediu benefic, care te protejează şi te stimulează, în care nu trăieşti strict funcţional, ci dialoghezi… Îmi plac, într-o casă, lu crurile vechi, cele care fac din trecut o prezenţă.

Apartamentul „modern“ e un apartament în care totul e imediat, actual, fără relaţie cu timpul. Ce să mai spun? Sunt pentru confort. Pun mare preţ pe spaţiile sanitare şi judec, adesea, o locuinţă după dependinţe. M-au exasperat, în unele case din Franţa, closetele şi băile meschine, în care am dificultăţi să intru, să stau şi să ies. O casă cu o baie proastă e, pentru mine, inutilizabilă, chiar dacă e plină de memorie şi de mister. E importantă şi lumina unei case.

Eu ţin foarte mult la casa în care lucrez acum, la Colegiul Noua Europă, şi la biroul meu, pentru că are o lumină excelentă. Lumina e prezenţa lumii din afară în mediul tău interior şi atmosfera în care te reclădeşti. Casa aceasta (partea de la stradă) este construită în 1910. E declarată monument istoric. Din cauza asta, când am refăcut-o a trebuit să respectăm toate datele ei (structurale şi decorative) aşa cum erau. Situată pe strada Plantelor, în cartierul Mântuleasa, clădirea a aparţinut Comunităţii Elveţiene din Bucureşti, şi este, în continuare, proprietatea statului elveţian. Dar, în mod ciudat, după 1950, a fost pur şi simplu uitată, adică Ambasada Elveţiei din Bucureşti a uitat că are această casă. Din 1950 până în 1998, deci vreme de 48 de ani, ea a fost abandonată şi a devenit o ruină.

Când am descoperit-o, avea doar partea din faţă, cu zidurile grav avariate, cu bucăţi de acoperiş lipsă şi cu mult gunoi de jur împrejur. În mijlocul gunoiului stătea înfipt un petic de hârtie pe care scria „Proprietatea statului elveţian“. Mi-a făcut plăcere să-l aduc aici pe ambasadorul Elveţiei de-atunci (nu eram încă ministru, am făcut-o cu titlu privat şi cu ajutorul unor prieteni elveţieni). Omul a venit, a văzut totul, a fost, fireşte, stingherit de ce a văzut şi a decis să facem o fundaţie româno-elveţiană, care să găsească banii necesari pentru refacerea casei. Drept recompensă, noi am primit dreptul de folosinţă pentru 25 de ani, cu obligaţia să lăsăm Comunitatea Elveţiană care mai este în Bucureşti să-şi instaleze şi ea sediul aici. Casa arată acum foarte bine, e refăcută cu o importantă firmă bucureşteană, Edificia. Cei care trec pe aici, români sau străini, constată că Europa e pe-aproape.

 

 

978-973-50-4471-8