Posts Tagged ‘Bucurestii de altadata’

Povestea zilei – „Petreceri ale vechiului Bucureşti”

iunie 19, 2014

Din „Bucureştii de altădată (vol. II). 1878–1884” de Constantin Bacalbaşa

 

Anul 1882

Prin anii aceştia, grădina Bordeiului, care era lipită de Herăstrăul vechi, pe aceeaşi şosea care duce astăzi la grădina Fronescu, erea în toiul ei.

Obiceiul erea ca la Paşte, la Sf. Gheorghe şi la 1 Mai poporul să petreacă în această vastă grădină. Lumea putea să vie cu proviziunile de afară, precum şi cu vesela, fiindcă aci nu era servit nimeni. Iată care erea procedura.

Lumea venea în grupuri de prieteni sau pe familii, oamenii alegeau un loc pe iarbă printre tufişuri, unde erea mai mult adăpost şi umbră, întindeau pe iarbă şervete sau ziare, apoi bărbaţii plecau după merinde.

Aci se debita numai vinul, mititeii, caşcavalul, pâinea, ridichile, cât şi oale nouă de capacitatea unui litru.

Cumpărai mai întâi o oală nouă nesmălţuită – sau mai multe – pe preţ de 10 bani una, apoi te duceai la cumpăratul vinului. Într-un gârlici de pivniţă erea aşezat un butoi cu vin; un om sta în picioare şi împărţea. Fiecare muşteriu întindea oala sub canà, vinarul o deschidea şi lăsa să curgă vinul, după ce primea anticipat suma de 80 bani, plata litrului. O coadă nesfârşită aştepta ca să vie rândul fiecăruia.

Apoi ereau mititeii. Câteva grătare în plin aer frigeau mititeii, pe care alături îi fabricau mereu bucătarii. Zecimi [zeci] de mii de mititei treceau astfel din mâinile bucătarilor în mâinile grataragiilor şi de pe grătare pe hârtiuţele pe care le întindeau clienţii grăbiţi şi înfometaţi.

În timpul acesta strigăte, împinsături, înghesuială, miros de cârnaţi, înăduşeală.

În sfârşit, încărcaţi cu oalele cu vin, cu mititeii purtaţi în hârtii, cu pâinea, cu ridichile, cu caşcavalul, oamenii îşi regăseau culcuşurile, se trânteau pe iarbă şi începeau petrecerea.

Erea pitoresc.

Bărbaţii dezbrăcaţi la jiletcă or la cămaşă, femeile cu tistimelele desfăcute, cu coadele resfirate, toţi învioraţi de băutură, vorbeau deodată ori cântau; câteodată, aceste petreceri se sfârşeau şi cu straşnice păruieli.

Lăutarii, nelipsiţii lăutari, cântau la ureche de inimă albastră, din când în când auzeai câte un oftat prelung, chiote, glasuri răguşite.

Când soarele începea să apună, grupurile se sculau şi începeau să plece, lăutarii se mai ţineau după câte unii mai „damblagii“, iar pocnetele oalelor sparte răsunau neîncetat până ce grădina se deşerta.

Fiindcă obiceiul tradiţional erea ca, după ce au petrecut bine, oamenii să dea cu oalele de pământ şi să le audă pocnind ca un pistol. Această tradiţie nu avea la origină decât un interes igienic. Căci, dacă oalele ar fi rămas pe loc, negustorul le-ar fi curăţat şi le-ar fi revândut ca noi, la viitoarea petrecere.

Îmi amintesc de o scenă comico-tragică petrecută în 1886, a doua sau a treia zi de Paşte.

Soarele începuse să scoboare şi grupurile – mai multe mii de oameni – se îndreptau către poartă. Deodată, o mare mişcare se produce, strigăte, înjurături şi ropote de oameni venind către ieşire. Eu eream lângă poartă. Ca fulgerul trec prin faţa mea vreo 20 de macedoneni pietrari, toţi oameni înalţi, bine legaţi, voinici în toată puterea cuvântului. Macedonenii fugeau de mâncau pământul, iar după ei câteva mii de oameni din popor îi goneau de foc.

Goana s-a sfârşit tocmai în şoseaua Kiseleff, unde lumea s-a risipit.

Conflictul izbucnise de la o femeie. Unul din macedoneni „s-a legat“ de nevasta unui cizmar, şi de aci iuruşul.

 

978-973-50-3925-7

Povestea zilei – „Mai 1877, în București”

mai 9, 2014

Din „Bucureștii de altădată” de Constantin Bacalbașa

 

 

Bucureştiul este în fierbere. Se fac rechiziţiuni de cai pe picior mare, se rechiziţionează alimente, în mai toate casele femeile fac scamă şi o predă Crucii Roşii.

Ziarele anunţă că turcii trecând cu vasele pe Dunăre, trag asupra soldaţilor români; în urma acestor provocaţiuni, guvernul dă ordin soldaţilor de pe linia Dunării ca să răspundă cu gloanţe.

La 26 aprilie, ziarele anunţă cu litere groase că turcii bombardează din Vidin Calafatul. Ghiulele cad în Dunăre. Tunurile româneşti au început a răspunde.

Ediţiile ziarelor sunt smulse de trecători, stradele sunt pline de public, emoţia este fără putinţă de a fi descrisă.

La 26 aprilie cele dintâi trupe ruseşti ajung în gara Târgoviştei (azi Gara de Nord) şi încep să se îndrepte în grabă către Giurgiu.

Se telegrafiază din Olteniţa că turcii au început bombardarea oraşului. Tunurile româneşti au răspuns şi lupta de artilerie a durat până la 7 ore seara. Bineînţeles că la Bucureşti faptul capătă cu totul alte proporţii, se vorbeşte de o debarcare turcească, de omoruri, de jafuri şi incendieri operate de bandele de cerchezi şi başbuzuci.

Domnitorul, însoţit de comandantul Corpului 2 de armată, general Radovici, pleacă la Olteniţa spre a vizita oraşul bombardat de turci şi trupele române cantonate în apropiere. Domnitorul felicită cu deosebire pe oamenii bateriei de artilerie care s-a distins în lupta contra Turtucaiei.

În Bucureşti, însufleţirea creşte şi opinia publică cere, cu glas tare, ca România să declare război Turciei.

La 29 aprilie, o mare zi istorică.

Anastase Stolojan, deputat liberal din Craiova, interpelează guvernul asupra provocărilor repetate ale turcilor şi întreabă ce măsuri va lua România spre a-şi apăra libertatea şi teritoriul. Bineînţeles, interpelarea era făcută din iniţiativa guvernului.

La Cameră, în vechiul local din dealul Mitropoliei, lumea umplea până la ultimul loc. După o discuţiune caldă, cu care prilej au rostit mari discursuri Mihail Kogălniceanu şi Ion Brălianu , Camera a votat cu 58 voturi contra 29 următoarea Moţiune care însemna, de fapt – dacă nu şi în formă – proclamarea independenţei României.

„MOŢIUNE

Adunarea, pe deplin satisfăcută de explicările d-lui ministru de Externe:

Considerând că Turcia, prin declaraţiunile şi actele sale de agresiune în contra României, a rupt singură vechile legături ce ne uneau cu dânsa şi s-a pus în stare de rezbel [faţă] cu statul român”

Luând act de declaraţiunea guvernului că tunul român[esc] a răspuns deja la declararea de rezbel făcută de Turcia;

Adunarea Naţională recunoaşte starea de rezbel [ce este] creată României prin însuşi guvernul otoman;

Aprobă atitudinea guvernului faţă cu agresiunea străină, se razimă pe sentimentul de dreptate al Marilor Puteri garante, care de la Tratatul de Paris au luat sub scutul lor dezvoltarea individualităţii politice a României.

Având plină încredere în energia şi patriotismul guvernului, îi dă autorizarea ca, cu toate greutăţile, să puie toată stăruinţa şi să ia toate măsurile spre a apăra şi a asigura existenţa statului român, astfel ca la viitoarea pace România să iasă cu o poziţiune politică bine definită şi naţiunea, de sine stătătoare, să poată împlini misiunea sa istorică.“

Independenţa României era apropiată.

A doua zi, Senatul a votat aceeaşi Moţiune cu 36 voturi contra 7 şi 1 abţinere.

În Cameră au combătut Moţiunea Nicolae Ionescu, fostul ministru de Externe, pină în ajun, şi Dimitrie Ghica, fiul lui Ion Ghica.  În Senat a combătut-o Manolachi Costachi.

Faptul important la Senat a fost acela că Moţiunea a fost prezentată de Beizade Mitică Ghica şi susţinută atât de d-sa cât şi de Vasile

Boerescu şi Alexandru Orăscu, toţi membri ai dizidenţei conservatoare.

Peste puţin, cu toţii vor intra în partidul liberal. Beizadea va deveni preşedintele Senatului, iar, după rezbel, Vasile Boerescu ministru de Externe.

Acum starea de rezbel este declarată oficial între Turcia şi România.

La 4 mai soseşte în Bucureşti marele duce Nicolae; la gară este primit de către domnitor, doamna şi primul ministru. Lumea în număr foarte mare este pe stradă.

Ziarele sunt smulse din mâinile vânzătorilor fiindcă anunţă lupte violente între Olteniţa şi Turtucaia.

Aceste ziare mai anunţă că oamenii regimentului 16 dorobanţi sosit la Turtucaia , văzând lupta şi mirosind praful de puşcă, au ieşit pe străzi şi au cerut să treacă Dunărea; unii au declarat că dacă nu li se dă voie să treacă cu luntrile, vor trece înot. Cu mare greutate ofiţerii i-au oprit.

Această ştire provoacă în toată Capitala o adevărată frenezie de entuziasm.

Ziarele anunţă a doua zi că la Dunăre, între Olteniţa şi Turtucaia a fost şi luptă de infanterie. Cu acest prilej s-a distins bateria comandată de căpitanul Lupaşcu.  În general, trupele din divizia colonelului Manu s-au distins prin bravura lor.

Cu intrarea ruşilor în ţară, a venit şi invazia rublelor ruseşti. Camerele votează o lege care statorniceşte astfel cursul acestor monede: rubla de argint 4 lei, o jumătate rublă 2 lei; sfertul 1 leu; bucata de 40 capeici, 80 bani; de 20 capeici, 40 bani; de 10 capeici, 20 bani.

Gheorghe Mârzescu, deputatul de Iaşi, este numit comisar al guvernului pe lângă armatele ruseşti.

Proclamarea Independenţei

La 29 aprilie Camera şi la 30 aprilie Senatul votează o Moţiune prin care România declara că Turcia rupsese vechile legături ce o unea de România. La 9 mai independenţa este proclamată şi în acte.

La 9 mai, în urma unei interpelări a lui Nicolae Fleva , Camera votează cu unanimitate de 79 voturi şi cu apel nominal şi 3 abţineri următoarea moţiune:

„Camera, mulţumită de explicările guvernului asupra urmărilor ce a dat votului ei de la 29 aprilie anul curent,

Ia act că rezbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi că Independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială.

Şi, comptând pe dreptatea Puterilor garante, trece la ordinea zilei.“

Senatul a votat imediat aceeaşi moţiune.

Acum independenţa României era definitiv hotărâtă.

Marea mulţime care asistase la Cameră, atât în tribunele publice cit şi în curte şi pe dealul Mitropoliei la săvârşirea marelui act, se revarsă spre centrul Capitalei. Drapelele sunt arborate, valurile mulţimii străbat oraşul, studenţii manifestează cu cântece patriotice, se aude răsunând Deşteaptă-te române. Şi până târziu în noapte poporul Capitalei, fericit, petrece.

 

978-973-50-4400-4

Povestea zilei – „Două povești din București”

aprilie 7, 2014

Din „”Bucureştii de altădată (vol. I) 1871–1877” de Constantin Bacalbaşa

 

Atentatul lui Petraru

În ziua de 2 decembrie se întâmplă la ieşirea din Cameră atentatul îndreptat de profesorul Ioan Petraru împotriva lui Ion Brătianu.

Ioan Petraru, fost profesor la Bucureşti şi la Târgovişte, era atunci funcţionar la Ministerul de Finanţe. Când Ion Brătianu a ieşit singur din Cameră, Petraru s-a repezit asupra-i cu un cuţit şi a voit să îl lovească; Brătianu a oprit lovitura, dar cuţitul a pătruns paltonul, cămaşa, şi a zgâriat pielea în partea pieptului. Alergând, deputatul Goga, care tocmai ieşea, a lovit pe atentator cu bastonul în cap şi apoi lumea ce a alergat l-a dezarmat. Brătianu s-a ales cu contuziuni uşoare la cap şi la obraz.

A doua zi la Cameră a fost semnată şi votată cu aclamaţiuni o moţiune de veştejire a atentatului, moţiunea erea semnată şi de P. Carp şi T. Maiorescu. La Senat, cel dintâi care a luat cuvântul spre a dezaproba atentatul a fost generalul I. Em. Florescu.

Aceste protestări ereauimpuse de împrejurări, fiindcă ziarele liberale, în explozia indignării lor, acuzau partidele de opoziţie că, prin violenţele scrisului lor, au înarmat braţul asasinului.

Atentatul avu darul de a face să dispară ziarul Democraţia naţională al lui Beizade Grigore Sturdza.Beizadeaua a trimis o telegramă unui domn Hrisoscoleu la Bucureşti, care-i era partizan şi om de încredere, anunţându-l că desfiinţează ziarul, întâi fiindcă a insultat pe generalii cari au combătut peste Dunăre, al doilea, fiindcă zilnic insultă nu numai pe Rosetti şi pe Brătianu, dar pe întregul partid liberal de care Partidul democrat-naţional este mai aproape decât de toate celelalte. Şi, fiindcă rusofilismul lui Beizade Grigore erea cunoscut, adăuga că se află mai aproape de partidul liberal deoarece liberalii au luptat alături de ruşi.

După desfiinţarea ziarului se desfiinţează şi partidul. De altfel poliţia pretindea că atentatul a fost pregătit de către partidul lui Beizade Grigore.

Beizade Grigore scrie, însă, o scrisoare în care spune că reprobă cu indignare atentatul, că e convins că toţi membrii partidului său arestaţi în urma atentatului sunt inocenţi, iar dacă se va găsi vreun vinovat, să sufere toată rigoarea legilor.

Acest atentat a provocat numeroase manifestaţiuni de simpatie pentru Ion Brătianu şi a silit ziarele opoziţiei din dreapta să scoboare tonul care, atunci, erea foarte violent.

 

Legea Grădişteanu

În sesiunea de toamnă a Camerelor, senatorul Petre Grădişteanu a prezentat o „propunere“ care a devenit proiect de lege, prin care pensiunile de retragere, recompensele naţionale şi remuneraţiunile mensuale sau zilnice ale ecleziasticilor, militarilor, impiegaţilor în genere şi tuturor celor plătiţi cu luna sau cu ziua din tezaurul public sau din casele altor stabilimente publice sau persoane juridice, fie chiar în virtutea titlurilor anterioare sau puse în execuţiune, nu se pot ceda, nici urmări decât până la o treime, pentru datorii către stat provenind din exerciţiul funcţiunii ori în caz de penalitate prevăzută de lege şi până la jumătate pentru întreţinerea legiuitei soţii şi creşterea copiilor.

O asemenea lege erea cerută de faptul că întreaga funcţionărime şi toţi pensionarii ereau prada unor cămătari cari, întocmai ca paraziţii, roiau în jurul ministerelor şi a celorlalte autorităţi şi sugeau sângele bieţilor slujbaşi şi pensionari.

Toţi funcţionarii şi toţi pensionarii ereau datori vânduţi cămătarilor, bietul slujbaş şi bietul pensionar nu mai avea ce mânca literalmente. Pentru nevoile războiului, Camera votase o reţinere de 5 la sută asupra salariilor şi pensiunilor. Cămătarii luau 2 lei la 20 pe lună, iar salariile începeau de la sume ridicule, e destul să spun că un copist – după toate reţinerile – primea în mână 87 lei. Legea Grădişteanu – cum i-a rămas numele – venea la timp.

 

978-973-50-4400-4

Povestea zilei – „Bucurestii pe vremea rusilor”

februarie 13, 2014

Din „BUCURESTII DE ALTADATA. 1871-1877” de Constantin Bacalbasa

„Bucureştii pe vremea ruşilor

Ruşii, oameni de petrecere, foarte dedaţi la băutură, mulţi din ei plini de parale, umplu toate localurile de petrecere şi aruncă banii cu amândouă mâinile.

Localul de petrecere la modă era atunci grădina Union-Suisse, unde s-a înălţat de câţiva ani marele Hotel Simplon. Pe vremea aceea era numai un şir de prăvălii mărunte, fără etaj, în cea din mijlocul, care ţinea colţul între stradele Câmpineanu şi Sf. Ionică era instalată băcănia Sălcianu, iar în celelalte, de obicei, un mic birt ieftin.

Prin strada Câmpineanu se intra direct în ceea ce se numea Grădina Union, o curte cu câţiva copaci, apoi o căsuţă unde se afla instalat clubul Coloniei elveţiene şi o instalaţie de popice. Acolo veneau să joace popice elveţienii şi câţiva invitaţi ai lor. Pentru vară, grădina era închiriată la trupe de cafeu-concert.

Anul acesta, şi în prevederea deverului mare ce trebuia să aducă afluenţa ruşilor, luase grădina în exploatare cântăreţul comic I. D. Ionescu şi dăduse direcţia nominală unei artiste franceze, cântăreaţa Fanelly.

Câteva cuvinte despre acest cântăreţ care, un număr de 19 ani, a fost copilul răsfăţat al Bucureştilor. Încă de pe la 1873 s-a ivit în Bucureşti I. D. Ionescu, român transilvănean, comic, cântăreţ după modelul comicilor austriaci. Înaintea lui Ionescu fusese cântăreţ la modă prin cafeurile concerte un oarecare Fillkovsky, care a dispărut repede. Ionescu a cultivat cupletul de actualitate, politic şi social, iar autorii acestor cuplete erau Pantazi Ghica, Ion Moşoiu, N. T. Orăşanu etc.

În 1877, I. D. Ionescu era în apogeul carierei sale. Grădina Union-Suisse era prea mică spre a putea cuprinde pe toţi cei cari veneau să asiste la reprezentaţie. Mesele erau aşezate până aproape de trotuarul străzii, iar în fiecare seară erau refuzate, din cauza lipsei de spaţiu, între 200 şi 300 persoane. Ionescu avea canţonetele lui de mare succes.

Ionescu câştiga ce voia la Union-Suisse. În fiecare săptămână se ducea la Galaţi şi-şi depunea economiile la o bancă, iar în fiecare seară, după reprezentaţie, un şir de 5–6 trăsuri lua drumul Herăstrăului vechi: era I. D. Ionescu cu amanta lui şi cu un număr de prieteni – întotdeauna aceiaşi – cari în toate nopţile petreceau pe socoteala artistului.

I. D. Ionescu putea face avere, căci rareori un actor român a avut un prilej mai prielnic, dar a fost mână spartă; i-a plăcut prea mult petrecerile şi a avut prea mulţi prieteni dintre aceia pe cari francezii îi numesc pique-assiette.

Dar Ionescu nu era singur la Union-Suisse, avea o trupă. Steaua acestei trupe era o cântăreaţă franceză cu numele Fanelly. Fanelly era o veche cunoştinţă a Bucureştilor, era o artistă de talent şi foarte inteligentă, de aceea succesele ei nu erau mediocre.

Odată, Gorciakof, cancelarul rusesc, care însoţea pe împăratul Alexandru al Il-lea în România, dădu un prânz, sau fu invitat la un prânz. La această masă erau invitaţi, pe lângă un număr de generali şi alţi funcţionari ruşi, şi câţiva români; printre aceştia Mihail Kogălniceanu, ministrul nostru de Externe şi Dimitrie Sturdza, ministru de Finanţe.  La şampanie, uşile se deschid zgomotos şi un număr de femei de cafeu-concert intră sărind şi cântând. Şi una din ele sare pe genunchii lui Dimitrie Sturdza, pe care îl prinde de gât şi-l sărută.

Sturdza, care era pudicitatea pe picioare, s-a roşit, s-a zăpăcit, a pus ochii în pământ şi a rămas mut de groază. Iar toţi ceilalţi se prăpădeau de râs. Aceasta fusese o bună farsă urzită de Mihail Kogălniceanu.

În scurt timp Bucureştiul se umple de parale. În fiecare zi vedem o nouă frumuseţe răsturnată într-o birjă luxoasă sau chiar într-o trăsură de casă. Fete, de la modiste şi croitorese, servitoare frumuşele, cocote foarte modeste se înalţă deodată, au parale şi au lux.

Altele, femei cunoscute, văduve, femei măritate, lucrătoare sau cocote dispar deodată. Toate acestea urmează pe câte un ofiţer rus peste Dunăre, în Bulgaria, sau în vreun oraş de pe marginea Dunării. Ruşii plătesc bine, polii imperiali se văd în toate mâinile.”

978-973-50-4400-4