Posts Tagged ‘Beau deci exist’

Povestea zilei – „La un pahar de Merlot fructat”

iulie 22, 2014

Din “Beau, deci exist. O călătorie filozofică în lumea vinurilor” de Roger Scruton.

Fără îndoială că Horaţiu ar fi rămas să bea vinul Apuliei dacă pământurile strămoşilor săi nu i-ar fi fost confiscate după ce a luptat pentru Brutus împotriva lui Antoniu. De la Horaţiu încoace, podgoriile au trecut prin vremuri de paragină, dar acum şi-au recăpătat gloria de altădată, după ce firma veche de un secol D’Angelo a preluat frâiele producerii unui vin care, fără discuţie, se numără printre cele mai seducătoare vinuri roşii ce s-au făcut în sudul Italiei. Aglianico del Vulture al firmei D’Angelo este un vin corpolent, bine echilibrat, cu taninurile în fundal şi cu mireasma răspândindu-se ca tămâia în faţa lungii procesiuni a fructului. S-a dovedit a fi acompaniamentul perfect la cinele pe care le luam cu două fete care studiau în Edinburgh şi care erau protejatele mele. Îmi era teamă ca tutorialele mele să nu fi fost cumva anihilate de universitate, al cărei scop este să predea Facebook-ul, The Prodigy şi David Beckham. Dar nu – când puneam sticla pe masă şi umpleam paharele, „Nunc est bibendum“, spuneau ele la unison, şi cam aici s-a oprit interesul lor pentru Horaţiu.

Protejatele mele sunt fiice ale unor refugiaţi din România, iar prezenţa lor în viaţa mea este un straniu efect colateral al unei perioade de intensă revoltă: revoltă împotriva comunismului şi a tuturor celor care îl justificau; revoltă împotriva sistemului socialist, a consensului postbelic şi a culturii bunăstării – revoltă, s-ar putea spune, împotriva naturii umane înseşi. Nu ştiu exact când mi-am dat prima oară seama că instituţiile britanice dedicate studiilor superioare o luaseră într-o în direcţiae nihilistă pe care o dezaprobam şi că, în această ţară, ştiinţa de carte ar trebui de aici înainte să fie predată în afara instituţiilor de învăţământ, dacă ar avea ca scop să slujească adevărul mai degrabă decât ortodoxia. Dar, cu siguranţă, au fost două episoade care au avut un impact profund asupra mea. Primul a fost o ceremonie la care s-a întâmplat să asist la Universitatea din Glasgow, într-o zi când propria mea prelegere în calitate de invitat a fost supusă unui boicot semioficial, ca parte a politicii „nici o platformă de exprimare pentru fascişti“. O adunare de nulităţi fosilizate în robe academice îi oferea titlul de Doctor Honoris Causa lui Robert Mugabe. „Pe baza cărei contribuţii intelectuale?“ am întrebat. Nimeni nu a ştiut să-mi spună. Al doilea episod a avut legătură cu vestea altui titlu de Doctor Honoris Causa – cel conferit soţiei lui Ceauşescu de către Politehnica Londrei centrale, la vremea aceea, în semn de recunoaştere a reputaţiei sale de chimistă (reputaţie care nu a fusese contestată de nici un chimist din România, cu excepţia câtorva excentrici închişi pentru propria lor protecţie.)

Nu toată lumea a acceptat felul în care instituţiile noastre îi linguşeau pe soţii Ceauşescu. Jessica Douglas-Home a condus un grup de disidenţi întreprinzători care i-au vizitat pe cei aflaţi în nevoie, au deschis ochii oamenilor asupra realităţii şi, asumându-şi anumite riscuri, au apărat satele româneşti de planul nebun al lui Ceauşescu de a le face una cu pământul, aşa cum făcuse şi cu o mare parte din Bucureşti. Dacă regiunea rurală a României încă este în picioare, acest lucru se datorează în parte şi doamnei Douglas-Home şi fundaţiei „Mihai Eminescu Trust“, denumită astfel după poetul naţional al României.

Mihai Eminescu Trust este singurul exemplu pe care îl cunosc de patriotism românesc eficient – şi de ce ar trebui să conteze că fundaţia a fost înfiinţată de o englezoaică? După căderea lui Ceauşescu, fundaţia şi-a asumat sarcina de a reînvia satele săseşti din Transilvania. Cei care au vizitat regiunea îi cunosc frumuseţea răpitoare, care l-a provocat pe Ceauşescu aşa cum Paradisul l-a provocat pe Satan. Dar nu ştiu dacă vizitatorii au descoperit că aici se produce un vin delicios şi că acest vin este disponibil în Marea Britanie. Ce-i drept, vinul este produs de germani, din struguri franţuzeşti şi maturat în butoaie de stejar importate din Ungaria. Însă dacă ar fi să scazi Franţa, Germania şi Ungaria din România, nu mai rămâne aproape nimic: nici măcar Eminescu, Enescu şi Ionescu, sau mulţi alţi -escu, cu excepţia lui Ceauşescu şi a păiuşului cu care spera să acopere movilele funerare a 20.000 de sate.

La Cetate este un Merlot fructat produs în comuna Oprişor de firma Carl Reh Winery. Vinul din 2000 are o notă de vanilie pe care aproape că o poţi sorbi din pahar şi este mai profund şi mai fructat decât orice alt vin pe care îl poţi găsi la acelaşi preţ. Cultivarea unor asemenea soiuri constituie un aspect al încercării României de a-şi recupera identitatea ca parte a Europei, o identitate ce include legăturile istorice cu Franţa şi propria cultură francofonă.

 

978-973-50-4454-4

Povestea zilei – „Istorie cu aromă de Chardonnay şi Cabernet Sauvignon”

iunie 16, 2014

Din „Beau, deci exist. O călătorie filozofică în lumea vinurilor” de Roger Scruton

Strugurii de vin, Vitis vinifera, au fost cultivaţi în Lumea Veche cel puţin din anul 6000 î.Hr., când au început să se planteze în Asia Minor. Cultivarea a început la sud de Marea Neagră sau chiar (conform unui arheolog) sub aceasta, înainte ca digul natural al Bosforului să se rupă şi bazinul Mării Negre să fie inundat, înecându-i pe acei martiri cărora le datorăm atât de multă fericire. S-ar putea spune că vinul este, probabil, la fel de vechi ca şi civilizaţia; prefer să spun că el este civilizaţia şi că distincţia dintre ţările civilizate şi cele necivilizate e tocmai distincţia dintre locuri unde se bea vin şi locurile unde nu se bea.

Nu ar trebui să ne surprindă, deci, că viţa-de-vie este plantată şi astăzi de-a lungul Orientului Mijlociu, aproape în fiecare loc unde soarele nu ofileşte codiţele strugurilor sau unde wahhabiţii nu ofilesc bărbăţia nimănui. În Turcia, Liban, Siria, Israel şi Africa de Nord, întâlnim vestigiile unui negoţ care odinioară s-a răspândit în Asiria, Mesopotamia şi Palestina şi care a adus la curtea faraonilor acea licoare magică pe care o cunoşteau ca lrp – o denumire ce nu spune prea multe despre felul în care o înghiţeau egiptenii. Ţinuturile biblice, atât înainte, cât şi după migraţiile israeliţilor, erau colonizate cu de viţă-de-vie, care slujea ca un soi de avangardă a hoardelor omeneşti, îmblânzind peisajul şi permiţând sărbătorirea victoriilor în stil mare.

Oraşele-cetăţi ale Greciei şi Persiei au preluat tradiţia şi, cu şovinismul caracteristic al grecilor, au născocit mitul lui Dionysos, atribuind inventarea vinului uneia dintre zeităţile lor târzii, deşi una născută, conform mitului, în Arabia. În pofida şovinismului lor, grecii ştiau că vinurile cele mai bune veneau din oraşul levantin Byblos, iar când transportau vin din Levant către coloniile lor din Siracuza şi Tracia, numeau produsul „vin de Byblos“ – primul exemplu al unui nume de marcă global în istoria comerţului cu vin, menţionat deja de Hesiod în secolul al VI-lea î.Hr.

Byblos era leagănul fenicienilor, care făceau negoţ cu vin peste tot în zona mediteraneană şi duceau viţa-de-vie în colonii – mai ales în Cartagina şi în sudul Spaniei. Via se cultivă şi astăzi în Byblos, dar şi în alte părţi din Liban, iar vinurile din Valea Beqa’a sunt elogiate pe bună dreptate datorită mărcii Château Musar, produsă aici de familia Hochar.

Romanii au distrus Cartagina, dar au păstrat viile, înfloritoare până la cucerirea musulmană. După aceea strugurii au fost cultivaţi pentru masă şi uscaţi pentru stafide. Producţia de vin s-a întors pe ţărmurile Cartaginei odată cu coloniştii francezi, care au înlocuit strugurii muscat autohtoni cu Chardonnay, Syrah şi Cabernet Sauvignon. Vinurile din Maroc şi Algeria au avut o anumită trecere în Franţa tinereţii mele, mai ales rosé-ul mănăstirii trapiste din apropiere de Alger. Din păcate, însă, mănăstirile care se îngrijeau de săracii din regiune au fost evacuate sau chiar distruse (este celebru cazul mănăstirii din Tibhirine) de către islamiştii fanatici, hotărâţi să demonstreze că recolonizarea Africii de Nord este irevocabilă. Cu toate acestea, vestigii ale civilizaţiei franceze se păstrează în Maroc, sub forma unui Chardonnay matur şi apetisant ce se poate procura la barul hotelurilor, dar care se dă pe sub mână şi în alte locuri – cereţi numai un finjân abyad, şi vinul vă va fi servit într-un pahar înalt, uneori cu un platou de legume murate alături.

Cultivarea viţei-de-vie nu a încetat odată cu Imperiul Roman. Marile podgorii burgunde erau deja vestite pe vremea lui Carol cel Mare, iar cele din Dalmaţia şi bazinul Dunării au continuat să fie cultivate sub domnie romană, mongolă, ungară, turcă şi austriacă, pierzându-şi reputaţia doar când comuniştii au pornit războiul lor necruţător împotriva agriculturii. Deşi romanii au adus viţa-de-vie în Britania, abia în epoca saxonă vinul a început să fie produs pe scară largă. În Domesday Book sunt menţionate 38 de podgorii, iar în jurul anului 1125 William de Malmesbury descrie dealurile din Gloucestershire ca fiind plantate cu vii dese, apreciind că vinul obţinut era superior celui din Franţa. Un vin spumos din Kent a fost considerat recent, într-o degustare oarbă, a fi mai mult decât un egal al şampaniei, şi, cine ştie, în curând turiştii englezi din Franţa ar putea duce dorul vinurilor de acasă, cum i s-a întâmplat poetului saxon Alcuin la curtea lui Carol cel Mare.

În perioada în care comerţul cu vin s-a mutat spre sud din Mesopotamia în Egipt, a început şi o călătorie spre nord, în Georgia şi Armenia. Aceste regiuni merită de asemenea atenţia pasionaţilor de vinuri, iar vinurile negre din Georgia – uşoare şi dulci în acelaşi timp, şi întrucâtva potrivite cu glumele spuse până nu de mult la chefuri de comeseni cu feţe ca luna plină – se numără printre cele mai fascinante curiozităţi pe care le are de oferit regiunea. Vinul roşu dulce era foarte răspândit în lumea antică, unde fermentaţia era oprită prin încălzire sau vinul era îndulcit cu sirop obţinut din suc de struguri fiert. Sub acoperirea prezenţei abundente a zahărului, acest vin a devenit acceptabil pentru conştiinţa islamică, fapt înregistrat în cuvântul islamic pe care turcii l-au împrumutat pentru a-şi descrie vinul şi pe care noi l-am preluat pentru a descrie sucul nostru din fructe – sharap, ca fiind opus cuvântului arab khmar. Vinurile georgiene, alături de dulcele Mavrodafni din Grecia, sunt ultimele reminiscenţe ale gustului antic în materie de vin şi ale compromisurilor nobile ce i-au făcut pe creştini şi musulmani să bea unii în cinstea altora, aşa cum ar trebui s-o facă şi astăzi.

Libanezii susţin că vinul a apărut pe lume odată cu strămoşii lor fenicieni. Punctul de vedere este controversat; poate s-a întâmplat ceva mai la nord, în bazinul neinundat pe atunci al Mării Negre. Poate a fost mai spre est, în Semiluna Fertilă, sau poate puţin mai la sud, pe dealurile Palestinei. Dar poate chiar a fost aşa cum susţin libanezii, iar strămoşii lor au fost primii care au făcut vin, aşa cum, în mod cert, au fost primii care au instituit o economie bazată pe producţia şi comercializarea vinului, exportându-şi marfa în toată zona mediteraneană şi ajutându-i pe egipteni să coboare de pe frescele lor unidimensionale şi să danseze puţin în 3D.

În pofida acestei istorii, de două milenii încoace, Libanul a cam dispărut de pe harta pasionaţilor de vinuri. În afară de Ch. Musar, vinurile sale aproape că nu se exportă; iar în ţară nu se beau mai mult de trei milioane de sticle în fiecare an. Primul centru vinicol comercial din Libanul modern a fost Château Ksara, întemeiat de călugării iezuiţi în 1857 lângă oraşul creştin Zahleh, în Beqa’a, fiind şi astăzi cel mai mare şi mai important producător de vinuri. Între fenicieni şi 1857, bineînţeles că s-a produs vin în Liban, din moment ce comunităţile creştine aveau dreptul sub sistemul milletului otoman să producă vinuri dulci pentru împărtăşanie, iar toate comunităţile (creştină, druză, sunnită şi şiită) aveau obiceiul fermentării strugurilor în vederea obţinerii de araq. Château Ksara a fost vândut în 1972, când Vaticanul a poruncit aşezămintelor sale să scape de orice întreprindere profitabilă, profitul fiind la acea vreme la fel de incorect politic ca şi cântarea liturgică gregoriană. După mai mulţi ani de management deficitar, intensificat de războiul civil şi de numeroase invazii, Ch. Ksara şi-a redobândit reputaţia. Vinul roşu şi cel rosé, obţinute din soiuri de pe Valea Rhônului, cum ar fi Carignan şi Cinsault, justifică o vizită la orice restaurant libanez care le serveşte.

 

978-973-50-4454-4