Povestea zilei – „Două mări”

iulie 2, 2014 by

Din “Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei” de David Abulafia.

 

Până în 1453, datorită unei administraţii bune şi a devotamentului faţă de cauza sfântă a jihad-ului, otomanii nimiciseră deja mici state ale rivalilor turci de-a lungul coastei Asiei Mici, mai ales fortăreaţa Aydin, stăpânită de piraţi. În ciuda unei înfrângeri uriaşe în faţa războinicului central-asiatic Timur (Tamerlan), în 1402, otomanii şi-au revenit repede.

Până în preajma anului 1420, ei deveniseră deja activi în Balcani, din nou. Împăratul bizantin a vândut cetatea Tesalonic Veneţiei, în 1423; dar, după ce tânjiseră atât de mult să o stăpânească, veneţienii nu au fost capabili să o păstreze decât şapte ani, înainte de a o pierde în faţa armatelor sultanului Murad II.

Succesiunea tânărului Mehmet II a rezolvat disputa dintre sfătuitorii destul de prevăzători care se opuneau unei expansiuni rapide, de teama unei lărgiri prea mari, şi grupul mai aventuros al celor care îl considerau pe Mehmet conducătorul unui Imperiu Roman renăscut, controlat de turcii musulmani, care ar fi combinat concepte de stăpânire romano-bizantine, turceşti şi islamice. Scopul lui era de a reface şi întregi Imperiul Roman, mai degrabă decât de a-l distruge. Secretarii lui greci emiteau documente care îl descriau drept Mehmet, Basileus şi Monarh Absolut al Romanilor, titlu pe care îl folosiseră împăraţii bizantini.  Dar visul său imperial nu a fost satisfăcut cu Noua Romă; el îşi dorea să devină şi stăpânul Vechii Rome. Intrigile politice au adus, de asemenea, problemele occidentale în atenţia sa.

mehmet

Revolta lui Skanderbeg, în Albania, l-a făcut pe sultan să realizeze că existau erori în tactica tradiţională de a permite unor vasali creştini independenţi să conducă teritoriile balcanice. Chiar şi cei care fuseseră educaţi ca musulmani, la curtea otomană, ca Skanderbeg, puteau deveni trădători. Astfel, autoritatea otomană trebuia impusă direct şi puterea otomană se strecura către ţărmurile Mării Adriatice. Skanderbeg a murit în 1468, după care revolta albanezilor s-a stins; până în anul 1478, Mehmet obţinuse controlul asupra oraşului Vlora (Vlorë), pe coasta albaneză, şi în decursul următoarelor luni a smuls de la veneţieni oraşul Shkodra (Shkodër), dominat de castelul Rozafa, ridicat pe un deal stâncos.  Durrës, vechea cetate Dyrrhachion, a rămas în mâinile veneţienilor până la începutul următorului secol, şi portul Kotor (Cattaro), aflat în fiordul din Muntenegru, se bucura de protecţie veneţiană ; dar restul stăpânirii veneţiene din acestă parte a Mării Adriatice a fost înghiţită.

Veneţienii fuseseră lipsiţi de entuziasm faţă de Skanderbeg, îngrijoraţi că susţinerea rebelilor le-ar fi compromis poziţia comercială la Constantinopol. Dar pierderea coastei Albaniei a fost un preţ mare, nu numai datorită importanţei sale ca sursă de sare, ci şi pentru că veneţienii aveu nevoie să navigheze pe lângă ţărmul albanez, când ieşeau din Marea Adriatică. Şi rutele pe uscat, departe de coastă, erau apeciate, întrucât le ofereau acces la argint, sclavi şi la alte produse din zona muntoasă a Balcanilor. Dificultăţile au fost accentuate de atacurile turcilor asupra bazelor navale veneţiene din Marea Egee: insulele Lemnos şi Negroponte au căzut în mâinile otomanilor. Fiind atentă la consecinţe, Sublima Poartă (aşa cum era numită adesea curtea otomană) le-a acordat în continuare veneţienilor privilegii comerciale. Mesajul său era clar: otomanii puteau tolera negustorii creştini veniţi de peste mări, la fel cum o făcuseră şi conducătorii musulmani din jurul Mediteranei, de-a lungul secolelor; dar considerau dominaţia teritorială a veneţienilor sau genovezilor în Akdeniz, sau Marea Albă, inacceptabilă.

Până la sfârşitul domniei sale, Mehmet era hotărât să înfrunte puterile creştine în Mediterana. Atenţia turcilor era îndreptată, evident, asupra cartierului general al Cavalerilor Ospitalieri, printre altele, pe Insula Rodos, pe care o ocupaseră din 1310, şi de unde lansaseră atacuri piratereşti asupra vaselor musulmane; ei obţinuseră, de asemenea, controlul asupra unor staţii de pe coasta Asiei Mici, în mod special oraşul Bodrum, în care se afla un castel al Cavalerilor Ospitalieri, construit din pietrele marelui Mausoleu din Halicarnas. Insula Rodos îl atrăgea, de asemenea, pe Mehmet, ca fiind unul din oraşele faimoase ale lumii antice.  Un constructor de tunuri saxon numit Meister Georg, care locuise în Istanbul, le-a oferit turcilor informaţii preţioase despre aşezarea forăreţei ; dar în 1480, apărarea insulei Rodos s-a dovedit prea puternică, chiar şi pentru tunurile mari turceşti, manevrate de cei mai mari specialişti. Nici una din părţi n-a arătat milă: Cavalerii Ospitalieri au organizat misiuni pe timpul nopţii şi au adus în cetate capetele turcilor pe care îi omorâseră, arătându-le într-o procesiune prin oraş, pentru a-şi încuraja apărătorii. Înfrânţi de rezistenţa dârză, turcii au făcut pace cu Cavalerii, care au promis să nu mai atace navele turceşti.  Sultanii nu au uitat acestă înfrângere, dar insula Rodos a rămas proprietatea Cavalerilor Sfântului Ioan pentru următorii patruzeci şi doi de ani. Şi nici europenii occidentali nu au uitat ce s-a întâmplat la Rodos, pentru că acest eveniment a adus o încurajare într-un moment în care ameninţarea turcilor era foarte mare. La scurt timp, o gravură în lemn care reda asediul a devenit un prim bestseller în Veneţia, Ulm, Salamanca, Paris, Bruges şi Londra.

meh2

În acelaşi timp, flotele turceşti ameninţau vestul Europei. Sudul Italiei era o ţintă evidentă, din cauza apropierii ei de Albania şi deoarece controlul otomanilor asupra ambelor părţi ale intrării în Marea Adriatică ar fi forţat Veneţia să se supună voinţei sultanului. Veneţia nu voia să pară că se opune turcilor. Când aceştia au atacat Otranto, în 1480, navele veneţiene au contribuit la transportul trupelor turceşti din Albania în Italia, deşi acest lucru a fost dezaprobat la nivel oficial, chiar în Veneţia. O sută patruzeci de nave otomane, transportând 18.000 de oameni, au traversat Strâmtoarea, inclusiv patruzeci de galere. După ce locuitorii din Otranto au refuzat să se predea, comandantul turc, Gedik Ahmet Pasha, a spus explicit ce se va întâmpla cu supravieţuitorii şi a intensificat atacul; oraşul avea o apărare slabă şi nu deţinea nici un tun, iar rezultatul era previzibil. Când a cucerit oraşul, Ahmet Pasha a omorât întreaga populaţie masculină, lăsând în viaţă 10 000 de oameni din aproape 22 000; 8.000 de sclavi au fost trimişi în Albania, prin Strâmtoare. Episcopul cel mai bătrân a fost omorât la marele altar al Catdralei din Otranto. Apoi, turcii s-au răspândit prin regiunea sudică Apulia, atacând oraşele vecine.

Regele de Napoli, fiul lui Alfonso V, Ferrante, îşi trimisese armata în Toscana, dar de îndată ce trupele şi vasele sale au fost gata, a putut să lanseze un contraatac cu succes. Chiar şi când s-au retras, turcii şi-au manifestat în mod explicit intenţia de a se întoarce şi de a cuceri porturile din Apulia, în timp ce zvonurile înfăţişau deja o armată mare, gata să atace atât Ialia, cât şi Sicilia, din Albania.

Atacul asupra oraşului Otranto a reprezenat un şoc uriaş pentru Europa occidentală. Toate puterile creştine din Mediterana şi-au oferit ajutorul împotriva turcilor, în special Ferdinand II, rege de Aragon şi văr al lui Ferrante de Napoli. Veneţia era excepţia izbitoare, pretinzând că e prea obosită după decenii de conflict cu armatele şi flotele sultanului. Detaşamentele turceşti de atac începuseră să pătrundă în Friuli, o zonă din nord-estul Italiei aflată parţial sub dominaţie veneţiană – şi pe uscat, şi pe mare, turcii erau ameninţător de aproape, iar veneţienii preferau împăcarea.  Consulul veneţian din Apulia a fost sfătuit că ar trebui să-şi exprime mulţumirea faţă de victoria creştinilor, câştigată de regele de Napoli, oral şi nu în scris; mesajele scrise erau, de multe ori, interceptate de spioni iar Serenissima Republică se temea că sultanul putea să vadă o scrisoare de felicitare furată şi să acuze Veneţia de atitudine ambivalentă.

Pericolul iminent al unui nou atac asupra sudului Italiei a dispăru când Mehmet a murit, în mai 1481. Avea doar patruzeci şi nouă de ani. În timpul anilor care au urmat, conducătorii vestici ca Charles VIII al Franţei şi Ferdinand de Aragon vor face din războiul împotriva turcilor o preocupare centrală a politicii lor. Aceşti monarhi considerau amândoi că, dacă ar fi controlat sudul Italiei, ar fi putut să pună mâna pe resursele de care aveau nevoie pentru o mare cruciadă şi să folosească Apulia ca pe o platformă avantajoasă de lansare a atacurilor asupra teritoriilor otomane, care acum se aflau atât de aproape; amândoi aveau, de asemenea, revendicări discutabile asupra tronului de Napoli, fără a ţine seama de prezenţa unei dinastii locale de origine aragoneză. Invazia lui Charles VIII asupra sudului Italiei, în 1494–1495, i-a adus stăpânirea regatului de Napoli, dar poziţia lui s-a dovedit de nesusţinut, şi a trebuit să se retragă la scurt timp.

Veneţia se simţea acum ameninţată din toate părţile. Cruciadele împotriva turcilor n-ar fi făcut decât să pună în pericol traficul pe apele din dreptul Albaniei otomane. Astfel, la sfârşitul secolului al XV-lea, Veneţia a preluat controlul unor porturi din Apulia pentru a-şi asigura libertatea de mişcare prin Strâmtoare.  În 1495, prin scene de masacru sângeros şi violuri sălbatice, veneţienii au capturat oraşul Monopoli de la francezi; apoi l-au convins pe regele de Napoli, Ferrante II, să le cedeze oraşele Trani, Brindisi şi Otranto fără vărsare de sânge, şi le-au păstrat până în 1509. Regele avea nevoie de aliaţi, iar ei aveau nevoie de produsele din Apulia: cereale, vin, sare, ulei, legume şi salpetru pentru tunurile lor.  Cu toate acestea, pierderea cetăţii Durazzo în faţa turcilor, în 1502, a lipsit Veneţia de cea mai importantă staţie de interceptare pe partea albaniană a Strâmtorii. Ei tocmai construiseră noi fortificaţii, care stau şi astăzi în picioare. Mediterana devenise împărţită în două: un est otoman şi un vest creştin. O întrebare evidentă era: ce parte urma să câştige competiţia; dar o altă întrebare era: ce putere creştină urma să domine apele Mediteranei de vest.

 

978-973-50-4413-8

Reclame

Povestea zilei – „Casa de pe Caimatei”

iulie 1, 2014 by

Din “Casele vieților noastre” — O antologie cu texte de Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghiţescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiţă.

 

Acasă, pe Caimatei

Adriana Bittel

E o stradă bună de plimbat câini, de aceea e bine să fii atent pe unde calci. De zeci de ani mă duc şi vin pe trotuarele ei, pe lângă grilaje de fier forjat şi tencuieli măcinate, peste paşii unor oameni dragi care nu mai sunt. Uneori mi se năzare în contre-jour silueta câte unuia dintre ei, cred că le recunosc mersul îndreptându-se către colţul cu Sfinţilor, şi simt o dulceagă tristeţe, ca atunci când se porneşte ploaia, duminică după-amiaza, şi la radio se transmite muzică din anii ’60.

De zeci de ani acasă înseamnă strada Caimatei numărul 14, un imobil cu trei etaje, construit pe la 1930, în stilul modernist care privilegia „aspectul sănătos al liniei simple“. Tot în anii aceia a fost construită şi clădirea de la numărul 18, proiectată de Marcel  Iancu pentru mama lui, „după cerinţele de confort, economie şi igienă nouă“. De atunci nu s-a schimbat mai nimic pe strada mea, doar aspectul sănătos s-a tot degradat prin intemperii, cutremure, nepăsarea sau neputinţa chiriaşilor ICRAL-ului, ajunşi, cei care am mai apucat, proprietari pensionari.

Când îmi dau adresa, lumea mă întreabă ce înseamnă „o caimată“. Mult timp nu am ştiut ce să răspund, îmi suna a cuvânt turcesc sau grecesc. Apoi am aflat că era numele propriu al mahalalei apărute în secolul 18 în jurul bisericii Caimata, ctitorită la 1732 de un Mavrocordat şi demolată de primarul Pache Protopescu în 1892, când a tăiat Bulevardul Carol. Faptul este consemnat şi de Caragiale, în Articolul 214: „Bonjur. Mă recomand Tarsiţa Popeasca, văduva lu priotu Sava de la Caimata, pe care a demolat-o Pache, când a făcut bulivardu ăl nou.“ O explicaţie neplăcut mirositoare am citit (ah, mania bibliografiilor!)  în cartea lui Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureştiul de azi, care, la rândul lui, îl citează pe Ionnescu-Gion, cel cu Istoria Bucureştilor de la 1899: „Pârâul Bucureştioara, care trecea prin apropierea străzii de azi, era numit de mahalagii  Căcăina (Caimata) din cauza apei pline de dejecţii şi resturi rămase de la tăierea vitelor. „ Fonetic, nu înţeleg cum se putea transforma Căcăina în Caimata şi stărui în bănuiala că e ceva grecesc sau turcesc la mijloc. Trebuie să mai cercetez.

Din istoria literară a străzii face parte şi faptul că Eminescu, la venirea în Bucureşti, a locuit în chiliile bisericii Caimata, sau că vecinul nostru de cartier, Mircea Eliade, o cunoştea la pas. Dovadă că o povestire (nu prea reuşită), Întâlnire, din volumul Şarpele (1937), e plasată într-o casă de aici: „Apropiindu-se de strada Caimata, Barbu Cernat simţi aceeaşi bine-cunoscută nelinişte. Se însera şi platanii din curţile boiereşti începeau să se plece peste trotuare, adunând o umbră nouă, tainică, de noapte […]. Se vedea bine casa. O intrare principală cu câteva trepte de piatră şi un evantaliu de cristal mat deasupra.“

Casa am depistat-o, există şi azi, dar nu se mai vede nimic din ea: cel care a luat-o în anii ’90 a ascuns-o după un zid sumbru în care a montat o uşă metalică şi camere de supraveghere. Pe misteriosul proprietar nu l-am zărit niciodată. O fi vreun mafiot. Dincolo de zidul înalt şi etanş e mereu linişte, ca şi pe restul străzii, de altfel.

Deşi la câţiva paşi de circulaţia ameţitoare din Piaţa Rosetti, Caimatei are un aer tihnit-provincial, cu soare aurind dimineaţa faţadele bătrâne de pe trotuarul drept, şi clipocind orbitor, spre amurg, în geamurile de pe cel stâng. Primăvara, când înfloresc teiul şi caprifoiul din curţi, nimic nu mai aminteşte de Căcănia. Aerul parfumat te duce cu doar un secol înapoi, când locuitorii caselor boiereşti se întorceau din oraş cu trăsura şi pe ferestrele deschise ale saloanelor se auzeau copile exersând la pian.

Când ne-am mutat noi aici, la începutul anilor ’70, priveliştea, verdeaţa şi vecinii civilizaţi ni s-au părut un vis. Veneam de pe strada Academiei, din blocul Dragomir, rebotezat Romarta, unde stătuserăm cinci persoane în două camere care dădeau spre Comitetul Central. Vedeam doar geamuri opace de birouri, iar jos, caldarâmul era ticsit de maşini negre şi „băieţi“ în civil. Odată, în adolescenţă, când părinţii erau la serviciu, m-am uitat afară cu un binoclu de teatru. În câteva minute s-a auzit imperativ soneria şi au năvălit nişte tipi încruntaţi care m-au luat la întrebări, au scotocit camerele şi mi-au confiscat binoclul. Îmi pare şi acum rău după el, era placat cu sidef şi aparţinuse unei străbunici amatoare de operete vieneze.

Acolo, în Academiei, aveam şi ghinionul ca deasupra noastră să locuiască un bădăran instruit la Moscova, de unde se întorsese cu o soţie sovietică. Făceau frecvent petreceri cu chiote, coruri de beţivi, cazacioc şi sârbe tropăite în capul nostru. Odată, la ore mici, tata urcase la el şi îndrăznise să-i atragă politicos atenţia că ne deranjează. Bădăranul zbierase mai întâi cunoscuta propoziţie „În casa mea fac ce vreau!“, apoi dăduse expresie, cu o avalanşă de înjurături, urii de clasă, rasă şi ochelarişti, iar la sfârşit  îl ameninţase  cu un bătător de şniţele.

După ce m-am măritat, am avut posibilitatea ca, prin schimb, să oferim locuinţa din Academiei şi garsoniera soţului meu, pentru apartamentul din  Caimatei, locuit „la comun“ de două familii foarte dornice să se despartă. Având termen de comparaţie, ni s-a părut că l-am apucat pe Dumnezeu de picior, tocmai când venise pe lume şi copilul nostru. Toate cele 8 familii din Caimatei 14 erau liniştite şi cumsecade, iar de pe balcon vedeam, deasupra copacilor şi acoperişurilor, cerul, până-n zare, şi Intercontinentalul. Dimineaţa ne trezea ciripit de păsări, trompeta unui cocoş din curtea vilei alăturate, noaptea se auzeau greieri, iar duminica aerul vibra în unda clopotelor de la Armenească, Sfinţilor, Colţei…

Un singur personaj tulbura calmul provincial: nebunul cartierului (şi în sens de bufon), Gheorghiţă, un hăndrălău alcoolic cu o voce răsunătoare şi cu o pasiune bizară pentru C.A. Rosetti cel din mijlocul pieţei. Uneori, iarna, când era ger, se căţăra cu agilitate pe soclul statuii şi îi punea o căciuliţă cu moţ pe creştetul de bronz sau o pătură pe spate. Alteori i se aşeza în poală, îl lua de gât şi îi cânta, între două sorbituri din nelipsita sticlă, Noi suntem români. Îl cunoşteau toţi miliţienii, dar îl tratau cu îngăduinţa populară pentru beţivi şi nebunii cu acte. Doar când se anunţa trecerea vreunui convoi oficial îl ţineau ascuns, ei ştiau unde.

În majoritatea apartamentelor din blocul nostru trăiau mai multe generaţii ale aceloraşi familii, căci pe atunci exista o lege care stabilise că o persoană are dreptul la maximum 8 metri pătraţi, aşa că oamenii preferau să stea cu ai lor decât să „li se vâre în spaţiu“, cu dependinţele comune, nişte necunoscuţi. Nu ştiu cât de riguros se mai aplica legea asta, dar teama rămăsese, mai ales în rândul celor păţiţi, cum fuseseră ai mei. Locuitul de nevoie cu părinţii, chiar după căsătorie, avea avantaje şi dezavantaje, menajul comun crea inevitabil animozităţi, ne stânjeneam reciproc în spaţiul strâmt. Singurul loc unde te puteai izola, pe termen scurt, era baia, restul uşilor stăteau mereu deschise, iar musafiri personali, cu care să stai de vorbă în tihnă, nu aveai unde primi. Prietenii care ne vizitau (şi atunci aveam destui) stăteau mai mult de vorbă cu mama şi cu tata, dornici de conversaţie, după ce ai lor se răriseră în mod natural.

[…]

Fosta generaţie de mijloc, rămasă prin apartamente după ce copiii care se jucau împreună prin curţi s-au rispit, ca adulţi, care-ncotro, se uzează treptat. De curând, un vecin de vârsta mea a murit. Sunt peste tot senectometre care nu lasă loc de amăgire. Timp de mulţi ani, a venit la bloc o femeie din comuna Berceni, cu brânză şi smântână. Ne striga de la poartă, să coborâm cu recipientele: „Coniţaaa!“.  Acum vine nora ei şi ne strigă: „Coană mareee!“.

Ca şi mama, nu prea mai am chef să ies din casă. Iau aer pe balcon şi îmi fac de lucru cu florile din jardiniere, privind la cei care-şi plimbă câinii, la lumina dimineţii care aureşte faţadele bătrâne sau clipoceşte  orbitor în  gemuri, spre amurg. Ascult, cum făcea şi mama, muzică, în timp ce stau cu ochii închişi, şi am timp berechet pentru bibliografii. E bine. Doar în toiul nopţii mă trezeşte uneori din somn vocea răsunătoare a lui Gheorghiţă, care străbate cu paşi solemni strada, de la un capăt la altul, ca un paznic medieval, şi strigă: „Să se facă linişteee! Ceauşescu se odihneşte!“

 

978-973-50-4471-8

Povestea zilei – „Încă o zi în Buenos Aires”

iunie 30, 2014 by

Din „Abaddon exterminatorul” de Ernesto Sabato.

ÎN DUPĂ-AMIAZA ZILEI DE 5 IANUARIE, stând în pragul cafenelei de pe strada Guido colţ cu Junín, Bruno îl văzu venind pe Sabato şi, când dădu să-i vorbească, simţi că avea să se întâmple ceva inexplicabil: deşi privea spre el, Sabato trecu mai departe, ca şi cum nu l-ar fi observat. Era prima dată când se petrecea aşa ceva şi, având în vedere legătura dintre ei, trebuia să excludă ideea unui act deliberat, consecinţă a vreunei neînţelegeri grave.

Îl urmări cu atenţie şi-l văzu traversând pe la colţul periculos, fără a se feri în nici un fel de maşini, fără privirile asiguratoare aruncate în dreapta şi-n stânga şi fără şovăirile unui un om lucid şi conştient în faţa primejdiilor.

…………………………………………………………………….

Rezemat de parapet, auzind zbaterea ritmică a râului în spatele lui, contemplă iar oraşul Buenos Aires prin ceaţă, siluetele zgârie-norilor decupându-se pe cerul crepuscular.

Pescăruşii zburau în depărtare, apoi reveneau, ca totdeauna, cu nepăsarea cumplită a forţelor naturii. Şi orice părea posibil, chiar şi ca acel copil care trecuse cu doica pe lângă ei, în timp ce Martín îi vorbea acolo despre dragostea lui pentru Alejandra, să fi fost chiar Marcelo. Iar acum, în timp ce trupul său de băiat neajutorat şi sfios, de fapt rămăşiţele acelui trup, zăceau într-un bloc de ciment sau deveniseră deja cenuşă în vreun cuptor electric, pescăruşi identici se roteau la fel ca atunci, pe un cer asemănător. Şi astfel, totul trecea şi totul era uitat, pe când apele izbeau mai departe ritmic malurile oraşului anonim.

Să scrie măcar pentru a eterniza ceva: o iubire, un act de eroism ca acela al lui Marcelo, un extaz. Să atingă absolutul. Sau poate (îşi zise cu îndoiala aceea care îl caracteriza atât de bine, cu acea cinste exagerată care-l făcea şovăielnic şi, în cele din urmă, ineficace), poate pentru că acest lucru le e necesar unor oameni ca el, incapabili de acte absolute de pasiune şi eroism. Fiindcă nici tânărul acela care într-o zi şi-a dat foc într-o piaţă din Praga, nici Ernesto Guevara, nici Marcelo Carranza nu simţiseră nevoia să scrie. O clipă s-a gândit că poate este doar o metodă la care recurg nevolnicii. N-aveau oare dreptate tinerii care acum repudiau literatura? Nu ştia, totul era foarte complicat, fiindcă altminteri ar fi trebuit repudiate, aşa cum spunea Sabato, şi muzica şi aproape toată poezia, întrucât nici ele nu veneau în ajutorul revoluţiei pe care tinerii o doreau cu atât de multă ardoare. De altfel, nici un personaj autentic nu era un simulacru modelat din cuvinte: aceste personaje erau plămădite din sânge, iluzii, speranţe şi frământări adevărate şi, într-un chip misterios, păreau să se comporte astfel pentru ca noi toţi, în mijlocul acestei vieţi confuze, să putem afla un sens al existenţei, sau cel puţin să-l zărim în depărtare.

Încă o dată în lunga lui viaţă simţea nevoia să scrie, deşi nu-i era cu putinţă să înţeleagă de ce tocmai acum, după întâlnirea cu Sabato la colţul străzilor Junín şi Guido. Dar, în acelaşi timp, era copleşit de veşnica lui neputinţă în faţa imensităţii. Universul este atât de vast. Catastrofe şi tragedii, iubiri şi neînţelegeri, speranţe şi moarte, toate îi dădeau dimensiunea incomensurabilului. Despre ce ar trebui să scrie? Dintre toate aceste întâmplări infinite, care erau esenţiale? Îi spusese odată lui Martín că în ţări îndepărtate puteau avea loc cataclisme, care nu însemnau nimic pentru unii: pentru băiatul acela, pentru Alejandra, pentru el însuşi. Şi, pe neaşteptate, un banal tril de pasăre, privirea unui trecător, primirea unei scrisori, toate sunt fapte care există cu adevărat, care pentru o anume fiinţă au o importanţă mai mare decât holera din India. Nu, nu era vorba de indiferenţă faţă de lume, nici de egoism, cel puţin nu din partea lui: era ceva mult mai subtil. Cât de ciudată trebuie să fie condiţia umană pentru ca un fapt atât de înspăimântător să se dovedească a fi adevărat! Chiar acum, îşi spunea, în Vietnam mor copii nevinovaţi, arşi de bombe cu napalm: nu este oare o frivolitate infamă să scrii despre câteva fiinţe dintr-un colţ de lume?

Descurajat, a privit iar spre pescăruşii de pe cer. Dar nu, nu este aşa. Orice poveste despre speranţele şi nenorocirile unui singur om, ale unui simplu băiat necunoscut, putea cuprinde omenirea întreagă şi putea da un sens existenţei, reuşind chiar să o consoleze în vreun fel pe mama aceea vietnameză care urlă văzându-şi copilul în flăcări. Desigur, era îndeajuns de cinstit pentru a şti (pentru a se teme) că orice ar fi scris el nu putea căpăta o astfel de valoare. Însă miracolul acela era posibil, iar alţii puteau realiza ceea ce el nu se simţea în stare să înfăptuiască. Sau poate că da, nu se ştie niciodată. Să scrie despre adolescenţi, fiinţele care suferă cel mai mult în lumea asta implacabilă şi care merită din plin să le fie descrise drama şi sensul chinurilor lor, dacă există vreunul. Nacho, Agustina, Marcelo. Dar ce ştia oare despre ei? Abia dacă desluşea în mijlocul umbrelor câteva episoade semnificative din vieţile lor, amintirile lor din copilărie şi adolescenţă, drumul melancolic al sentimentelor pe care le-au încercat.

Fiindcă ce ştia în realitate, nu despre Marcelo Carranza sau despre Nacho Izaguirre, ci despre Sabato însuşi, una dintre fiinţele care i-au fost dintotdeauna cel mai aproape? Infinit de mult, dar şi infinit de puţin. La răstimpuri, îl simţea făcând parte din propriul său spirit, putea să-şi imagineze aproape în amănunt ce ar fi simţit în faţa unor anumite evenimente. Dar dintr-odată i se părea de nedesluşit şi numai dintr-o fugară sclipire a ochilor îi era dat să bănuiască atunci ce se petrecea în străfundul sufletului său; însă erau doar ipoteze, ca acele presupuneri riscante pe care le facem cu atâta suficienţă despre tainicul univers al celorlalţi. Ce ştia, de pildă, despre legătura sa reală cu violentul Nacho Izaguirre, şi mai ales cu enigmatica lui soră? Cât despre relaţiile lui cu Marcelo, ştia într-adevăr cum apăruse în viaţa lui, printr-un şir de episoade care par întâmplătoare, dar care, cum spunea mereu Sabato însuşi, erau astfel doar în aparenţă. Până într-atât încât îşi putea imagina, în cele din urmă, că moartea acestui băiat, ca urmare a torturilor îndurate, izbucnirea feroce, plină de ură, a lui Nacho faţă de sora lui, şi acea cădere a lui Sabato erau nu doar legate, ci unite prin ceva atât de puternic încât constituia în sine motivul secret al uneia dintre tragediile care rezumă sau reprezintă metafora a ceea ce se poate întâmpla cu întreaga omenire în vremuri precum cele pe care le trăim.

Un roman despre această căutare a absolutului, această nebunie adolescentină, ce îi macină şi pe oamenii care nu vor sau nu pot înceta să fie adolescenţi: fiinţe care, înglodate în noroi şi în bălegar, scot strigăte de disperare sau mor detonând bombe în cine ştie ce colţ de univers. O poveste despre băieţi ca Marcelo şi Nacho şi despre un artist care, în tainicele redute ale spiritului său, simte cum se zbat aceste creaturi (în parte proiectate în afara propriei lui făpturi, în parte agitate în străfundurile inimii lui) care cer eternitate şi absolut. Pentru ca martiriul unora să nu se piardă în tumult şi în haos, ci să poată ajunge la sufletul altor oameni, pentru a-i emoţiona şi a-i izbăvi. Poate că Sabato însuşi, faţă în faţă cu aceşti adolescenţi necruţători, pradă nu numai propriei aspiraţii spre absolut, ci şi demonilor care, din cavernele lor, continuă să-l hăituiască, alături de personaje care au apărut uneori în cărţile lui, dar care se simt trădate de stângăciile sau laşitatea mijlocitorului lor; poate că şi el însuşi, Sabato, se ruşinează deoarece le supravieţuieşte acestor fiinţe în stare să moară sau să ucidă din ură, din dragoste ori din pricina îndârjirii de a pătrunde misterul existenţei. Şi se ruşinaează nu doar pentru că le supravieţuieşte, ci şi pentru că o face cu răutate, cu neînsemnate compensaţii. Cu scârba şi amărăciunea succesului.

Da, dacă prietenul lui ar muri, şi dacă el, Bruno, ar scrie povestea asta. Dacă n-ar fi aşa cum era, din nefericire: un om slab, lipsit de voinţă, cu intenţii bune care dau greş.

Şi-a îndreptat iar privirea spre pescăruşii care se roteau pe cerul întunecat. Spre siluetele tainice ale zgârie-norilor, proiectându-se printre izbucniri roşietice şi catedrale de fum şi, încetul cu încetul, printre nuanţele melancolice de violet ce vestesc cortegiul funebru al nopţii. Întregul oraş agoniza, aidoma cuiva care în timpul vieţii a fost vulgar de zgomotos, dar care acum murea într-o linişte dramatică, singur, închis în sine, căzut pe gânduri. Liniştea devenea tot mai gravă pe măsură ce se înnopta, acompaniind, ca întotdeauna, heralzii întunericului.

Şi astfel s-a sfârşit încă o zi în Buenos Aires, ceva ce nu mai putea fi recuperat niciodată, ceva care îl apropia încă puţin de propria-i moarte.

 

978-973-689-748-1

Povestea zilei – „Românii și teatrul”

iunie 25, 2014 by

Din Douăzeci de ani în România. 1889–1911 de Maude Rea Parkinson.

Românii, ca orice naţie răsăriteană, au o dragoste orientală pentru spectacol, strălucire şi plăceri. Teatrele, concertele şi cinematografele sunt mereu pline. Din păcate, acestea au loc la ore foarte târzii, nici un spectacol nu începe înainte de ora 9 seara şi, cum românii au şi o antipatie orientală faţă de punctualitate, se întâmplă adeseori să înceapă chiar mai târziu. După spectacolul de teatru, care se termină abia între miezul nopţii şi ora 1 noaptea, este musai să mergi la Capşa să bei ceai sau să mănânci o îngheţată, în funcţie de anotimp. Nu-i de mirare că Bucureştiul este numit Micul Paris: seamănă foarte mult cu oraşul acela vesel, mai ales în ceea ce priveşte viaţa de noapte. Indiferent cât de târziu ar fi ceasul la care ai trece pe Calea Victoriei, strada este mereu luminată ca ziua, cafenelele şi restaurantele sunt deschise şi oa  menii se plimbă în număr mare.

Românilor nu le place foarte tare teatrul lor, dar când se anunţă reprezentaţia unei companii din străinătate (mai ales una franceză) este bătaie pe bilete. Preţurile cresc mult în asemenea ocazii, ajungând până la 300 de franci pentru o lojă. În Bucureşti există două teatre relativ decente – Teatrul Naţional şi Teatrul Liric. Primul a fost scena unor mari tulburări într-o seară, acum câţiva ani ( martie 1906). Nişte doamne din înalta societate doreau să joace într-o piesă, încasările urmând să fie donate săracilor. Era un scop lăudabil, dar maniera de punere în practică a întâmpinat opoziţia unei părţi a publicului. Piesa, se anunţase, avea să fie jucată la Teatrul Naţional în limba franceză. Cei care au locuit vreodată la Bucureşti ştiu foarte bine aversiunea doamnelor din înalta societate pentru tot ceea ce este românesc – fie că este vorba de limbă, obiceiuri sau orice altceva. Pe de altă parte, oamenii obişnuiţi, şi mai ales studenţii, nu vedeau nici un motiv pentru care limba lor maternă să fie atât de neglijată şi s-au hotărât să protesteze. Teatrul Naţional, susţineau ei, era pentru piese de teatru naţionale, jucate în limba naţională. Persoanele responsabile cu acel proiect n-au acordat atenţie nemulţumirii generale şi au continuat repetiţiile.

A sosit seara evenimentului, dar, cu mult înainte de ora fixată pentru începerea spectacolului, platforma din faţa teatrului se umpluse de o mulţime de protestatari, cei mai numeroşi fiind studenţi, care n-  au putut fi împrăştiaţi cu toate eforturile poliţiei. Au reuşit chiar să pătrundă în clădire şi să reziste acolo. Se cântau cântece patriotice şi mulţimea a devenit treptat atât de agitată, încât se putea întâmpla orice nenorocire.

Vai şi amar de cei care au încercat să intre în Teatrul Naţional în seara aceea. Cum sosea o trăsură, era numaidecât înconjurată, i se luau caii şi i se spărgeau geamurile, iar cei din trăsuri se puteau socoti norocoşi dacă scăpaseră numai cu rochia sfâşiată sau cu jobenul terfelit. Pagubele produse în zonă au fost considerabile, s-au spart multe ferestre şi o casă a fost aproape distrusă.

Umbla zvonul că un student a fost ucis şi ascuns în clădirea teatrului, dar, deşi acest lucru a aprins mulţi  mea, el n-a fost niciodată confirmat. În final, studenţii şi-au impus punctul de vedere şi piesa nu s-a mai jucat.

La scurtă vreme după acest eveniment, a fost fondată o societate ai cărei membri se angajau să protejeze limba română, să o vorbească în public şi în particular şi să nu permită să- i fie răpit statutul de limbă naţională. Din momentul acela, Teatrul Naţional a fost rezervat pieselor româneşti. Teatrul Liric, care este mult mai mic, a fost cedat în folosul companiilor străine.

 

978-973-50-4441-1

Povestea zilei – „Lumea aceasta”

iunie 24, 2014 by

Din „Semnătura tuturor lucrurilor” de Elizabeth Gilbert.


— Ei, domnişoară Whittaker, nu sunteţi singură pe lume, chiar dacă aţi trăit mai mult decât alţii. Eu cred că suntem înconjuraţi de o mulţime de prieteni şi oameni iubiţi, nevăzuţi, trecuţi pe lumea cealaltă, care exercită o influenţă asupra vieţilor noastre şi care nu ne părăsesc niciodată.

— Ce idee frumoasă, murmură Alma şi îl bătu din nou pe mână.

— Aţi fost vreodată la o şedinţă de spiritism, domnişoară Whittaker? V-aş putea duce eu. Aţi putea vorbi cu soţul dumneavoastră peste prăpastia dintre lumi.

Alma cântări în minte propunerea. Îşi amintea noaptea din legătorie, cu Ambrose, când îşi vorbiseră prin palme: singurul ei contact cu misticul, cu inefabilul. Nici acum nu ştia ce se întâmplase. Nici acum nu era tocmai sigură că nu-şi imaginase totul, într-o criză de iubire şi dorinţă. Pe de altă parte, se întreba dacă nu cumva Ambrose chiar fusese o fiinţă magică – poate el însuşi o mutaţie în mersul evoluţiei, doar că născut în împrejurările nepotrivite, sau în perioada istorică nepotrivită. Poate n-avea să mai existe altul ca el. Poate fusese şi el un experiment eşuat. Dar, orice va fi fost, nu sfârşise bine.

— Sinceră să fiu, domnule Wallace, deși invitaţia dumneavoastră e foarte amabilă, cred că am să vă refuz. Am avut şi eu un pic de experienţă în ce priveşte comunicarea fără cuvinte şi ştiu că, doar fiindcă oamenii se pot auzi peste prăpastia aceea, nu înseamnă neapărat că se şi înţeleg.

El râse.

— În orice caz, dacă vă răzgândiţi, vă rog să-mi daţi de ştire.

— Fără îndoială. Dar, domnule Wallace, e mult mai probabil să-mi daţi de ştire dumneavoastră mie, după ce mor, într-una din şedinţele dumnea voastră de spiritism! Nu va trebui să aşteptaţi prea mult ocazia, fiindcă voi dispărea curând.

— Nu veţi dispărea niciodată. Spiritul nu face decât să locuiască trupul, domnişoară Whittaker. Iar moartea nu face decât să-l separe pe unul de celălalt.

— Vă mulţumesc, domnule Wallace. Sunteţi foarte amabil. Însă nu e nevoie să mă liniştiţi. Sunt prea bătrână ca să mă mai tem de marile schimbări ale vieţii.

— Vai, domnişoară Whittaker – v-am expus aici în toate detaliile teoriile mele şi nu m-am oprit deloc ca să vă întreb pe dumneavoastră, femeie înţeleaptă, ce credeţi.

— Poate că ce cred eu nu e la fel de interesant ca ceea ce credeţi dumneavoastră.

— Cu toate astea, mi-ar plăcea să aud.

Alma oftă. Grea întrebare. Ce credea?

— Cred că suntem cu toţii trecători, începu ea. Se mai gândi o vreme, apoi adăugă: Cred că suntem pe jumătate orbi şi plini de greşeli. Cred că înţelegem foarte puţin, iar din ce înţelegem mare parte e greşit. Cred că nu putem supravieţui vieţii – asta, cel puţin, e evident! –, dar că, dacă avem noroc, îi putem rezista foarte mult timp. Iar dacă avem şi noroc, şi încăpăţânare, putem chiar să ne bucurăm e viaţă.

— Credeţi într-o lume de dincolo? întrebă Wallace.

Alma îl bătu din nou pe mână.

— Vai, domnule Wallace, şi eu încerc atât de tare să nu spun lucruri care să supere oamenii…

El râse din nou.

— Nu sunt atât de delicat pe cât par, domnişoară Whittaker. Îmi puteţi spune ce credeţi.

— Ei bine, dacă vreţi să ştiţi, cred că cei mai mulţi oameni sunt foarte fragili. Cred că trebuie să fi fost o lovitură cruntă adusă părerii omului despre sine atunci când Galileo a anunţat că nu ne aflăm în centrul universului – la fel cum a fost o lovitură adusă lumii când Darwin a anunţat că nu suntem creați, în mod special, de Dumnezeu, într-o singură clipă miraculoasă. Cred că celor mai mulţi le e greu să audă astfel de lucruri. Cred că îi face să se simtă neînsemnaţi. Acestea fiind zise, mă întreb, domnule Wallace, dacă dorinţa dumneavoastră de a crede în existenţa lumii spiritelor şi a lumii de după moarte nu e doar un simptom al încercării continue a oamenilor de a se simţi… importanţi? Iertaţi-mă, n-aş vrea să vă jignesc. Omul pe care l-am iubit din toată inima avea aceeaşi nevoie ca dumneavoastră, încerca să atingă acelaşi ţel – uniunea cu o divinitate misterioasă, transcenderea trupului pământesc şi a lumii pământeşti, ocuparea unei poziţii de importanţă într-o lume mai bună. Mi s-a părut un om foarte singur, domnule Wallace. Minunat, dar foarte singur. Nu ştiu dacă şi dumneavoastră sunteţi singur, dar mă întreb.

Wallace nu răspunse.

După câteva clipe, întrebă doar:

— Şi dumneavoastră, domnişoară Whittaker, nu aveţi aceeaşi nevoie? Nevoia de a vă simţi importantă?

— Să vă spun ceva, domnule Wallace. Cred că am fost cea mai norocoasă femeie din câte au trăit vreodată. E drept, am avut inima frântă şi cele mai multe din dorinţele mele nu s-au îndeplinit.

M-am dezamăgit singură prin comportamentul meu şi m-au dezamăgit şi alţii. Am trăit mai mult decât aproape toţi oamenii pe care i-am iubit vreodată. Nu mi-a mai rămas pe lume decât o soră, pe care n-am văzut-o de peste treizeci de ani şi de care, în mare parte din viaţă, n-am fost apropiată. Nu am avut o carieră ilustră. În toată viaţa mea, am avut o singură idee originală – şi s-a întâmplat să fie o idee importantă, care mi-ar fi putut da ocazia să devin cunoscută –, dar am ezitat s-o fac publică şi, astfel, mi-am ratat şansa. Nu am soţ. Nu am copii. Pe vremuri am avut o avere, dar am dat-o. Ochii mă lasă, iar plămânii şi picioarele mă supără tare mult. Nu cred să mai apuc primăvara viitoare. Voi muri de cealaltă parte a oceanului faţă de locul naşterii mele şi voi fi îngropată aici, departe de părinţii şi sora mea. Pesemne că deja vă întrebaţi: de ce se consideră norocoasă femeia aceasta atât de bătută de soartă?

Wallace nu spuse nimic. Era prea amabil ca să răspundă la o asemenea întrebare.

— Nu vă faceţi griji, domnule Wallace. Nu apelez la prefăcătorii cu dumneavoastră. Chiar mă consider norocoasă. Sunt norocoasă fiindcă mi-am putut petrece viaţa studiind lumea. De aceea nu m-am simţit niciodată neînsemnată. Viaţa e un mister, într-adevăr, şi de multe ori e o încercare grea, dar dacă putem găsi în ea unele fapte reale, trebuie să le facem cunoscute – cunoaşterea e cel mai preţiosdin toate bunurile.

Văzând că el păstra tăcerea, Alma continuă:

— Vedeţi dumneavoastră, niciodată n-am simţit nevoia să inventez o lume dincolo de aceasta, fiindcă lumea aceasta mi s-a părut dintotdeauna îndeajuns de mare şi de frumoasă pentru mine. M-am tot întrebat de ce nu e îndeajuns de mare şi de frumoasă pentru alţii – de ce trebuie să inventeze sfere noi şi miraculoase, sau să-şi dorească cu aprindere să trăiască altundeva, dincolo de tărâmul nostru… dar asta nu e treaba mea. În fond, suntem toţi diferiţi. Eu n-am vrut altceva decât să cunosc lumea  aceasta. Acum, când mă apropii de sfârşit, pot spune că o cunosc mult mai bine decât atunci când am sosit în ea. Mai mult, fărâma mea de cunoaştere s-a adăugat restului de cunoaştere acumulată de-a lungul istoriei – s-a adăugat, cum s-ar zice, marii biblioteci. Nu e puţin lucru, domnule. Oricine poate spune asta a trăit o viaţă norocoasă.

978-973-50-4469-5

 

Povestea zilei – „Doamna Oscar Wilde”

iunie 23, 2014 by

Din „Constance. Tragica şi scandaloasa viaţă a doamnei Oscar Wilde” de Franny Moyle.

Răsfăţată a revistelor de femei, doamna Oscar Wilde era renumită pentru toaletele frumoase, complementare cu ale soţului ei. Constance, ca atâtea alte femei cu vederi progresiste de atunci, se folosea de modă pentru a transmite câte ceva din propriile înclinaţii politice feministe. Cu o sută de ani înainte ca femeile să-şi ardă sutienele, purta haine largi, în consens cu mişcarea de reformă a îmbrăcămintei feminine şi emanciparea femeilor din închisoarea corsetelor şi a cercurilor crinolinelor. Purta ostentativ fuste-pantalon, se afişa în şalvari turceşti şi vorbea despre virtuţile igienice ale ţesăturilor higroscopice.

Dar în aceeaşi măsură în care veşmintele sale puteau fi „propagandistice“, erau şi „estetice“, adoptate pentru frumu seţe şi pentru a exprima valoarea pe care purtătoarea lor o atribuia importanţei frumuseţii şi plăcerii. Deşi toaletele de zi erau practice şi novatoare, cele de seară puteau fi spectaculoase. Acel ianuarie nu făcuse excepţie. Ceea ce Constance purtase în seara premierei Soţului ideal devenise un subiect în sine pentru presa feminină. Rochia ei fusese „făcută din crep verde moarat, combinat cu şifon verde şi muselină de mătase neagră, cu bordură de trandafiri de catifea şi panglici asortate“, îşi informase cititoarele The Lady’s Pictorial.

Fusta este din crep moarat cu muselină de mătase neagră în jurul tivului, iar corsajul este din şifon verde presărat cu trandafiri şi cu pan glici lungi care coboară până aproape de bordura fustei. Mânecile sunt generos bufante, din muselină de mătase neagră, cu şifon verde moarat în partea de sus, iar pe umeri se poate vedea o ghirlandă detrandafiri de catifea.

Chiar în ziua următoare, Constance se întâlnea cu prietenele sale pentru a le împărtăşi încântarea în privinţa succesului soţului său. Neîntrecută în arta de a scrie scrisorile, avea în dormitor un secrétaire confecţionat la comandă, o piesă dintr-un ansamblu mai mare de dulapuri şi rafturi asortate, construite special şi considerate o noutate absolută. O vizitatoare în Tite Street povestea cum, la  intrarea pe uşa dormitorului lui Constance, te trezeai „că păşeşti printr- o deschidere în zid de aproape un metru grosime. Când ajungeai în cameră, vedeai că de-o parte a uşii, formând o latură a acelei intrări adânci, se afla un şifonier ideal, cu tot soiul de sertare şi compartimente pentru agăţat rochii“, iar „de partea cealaltă a uşii se aflau o bibliotecă şi o masă de scris“. Toate erau vopsite în alb.

„Piesa lui Oscar a fost un succes colosal“, îi scria Constance bunei sale prietene Georgina, lady Mount- Temple, „şi este, cred, cea mai frumoasă piesă pe care a scris- o până acum“. Ca multe dintre doamnele de pe vremea ei, aproba, evident, modul în care piesa aducea în discuţie problema moralităţii şic a căsătoriei. Soţul ideal a oferit rapid pretextul pentru o dezbatere la nivel naţional despre natura căsătoriei. Ce însemna un soţ ideal şi care era idealul de soţie? Titlul piesei a fost ca o capă roşie fluturată în faţa unui taur pentru cetele aşa- numitelor „femei noi“ sau „emancipate“, apărute pe la mijlocul dece niu lui 1890, mişcare protofeministă la a cărei dezvoltare au jucat un rol femei precum Constance şi reviste precum The Young Woman. Aceste femei, din care destule mergeau pe bicicletă în împrejurimile Londrei, ultimul strigăt al modei, aveau mai multe aşteptări de la bărbaţi decât mamele lor. Nu numai că puneau sub sem nul întrebării dominaţia bărbaţilor în societate, dar se împotriveau şi prejudecăţii cum că abaterile de la morală şi înşelătoria ar fi acceptabile dacă erau săvârşite de bărbaţi, dar nu şi dacă veneau din partea femeilor. Soţii, credeau ele, trebuiau să adere la aceleaşi reguli morale ca şi soţiile lor, iar căsătoriile să devină nişte tranzacţii transparente. Farsa lui Wilde n-ar fi putut pica într-un moment mai propice pentru ele, şi multe se folosiseră de actualitatea piesei ca să- şi publice scrisorile şi opiniile (…).

După premiera Soţului ideal, [Oscar] evadase în călduroasa şi însorita Africă de Nord pentru odihnă, la rugăminţile soţiei sale. Încă dinainte de Crăciun, Constance îşi făcea griji că soţul ei muncise prea mult şi sugera o vizită la bunul ei prieten şi naş al lui Cyril, călătorul explorator Walter Harris, în Tanger.  Oscar s-a îmbarcat pentru această călătorie pe 17 ianuarie, deşi, în loc să se ducă direct la Harris, în Maroc, a hotărât să treacă întâi prin Algeria, convins de tovarăşul său de călătorie, Lordul Alfred Douglas, sau Bosie, cum i se spunea. Constance rămăsese acasă, înfruntând stihia până când copiii se vor întoarce la şcolile lor, după care avea să închidă casa din Tite Street şi să plece în propria-i vacanţă(…).

…problema lui Constance din acel februarie 1895 era că nu mai ştia absolut nimic despre activităţile recente ale soţului ei. Cu vacanţele lor şi cu recenta nevoie a lui Oscar de a locui mai degrabă în West End decât acasă, cei doi abia dacă se mai văzuseră din seara premierei Soţului ideal. Să se trezească, prin urmare, cu Arthur că-i înmânează un bilet alarmant, chiar în clipa în care intra pe uşă, trebuie s-o fi făcut deodată conştientă de cât de izolată de evenimente devenise. Hotărârea de a se îndepărta de lume din acel februarie poate că nu fusese cea mai înţeleaptă ţinând cont de circumstanţe, mai ales că viaţa domnului şi a doamnei Oscar Wilde, acum doi oameni de succes şi omagiaţi, o luase într-adevăr razna în cursul anului precedent.

Oscar fusese întotdeauna ridiculizat. Ba adesea fusese mai mult decât ridiculizat de către cei invidioşi pe talentul său. În ultimul an însă, Constance ştia prea bine că existaseră acuzaţii îngrozitoare împotriva soţului ei, mai nocive decât orice altă tentativă de-a criticilor sau detractorilor de până atunci. Retrasă în coconul de la Babbacombe, sperase probabil că acele acuzaţii aveau să se stingă şi că valul succeselor recente ale soţului ei şi popularitatea publică vor înăbuşi vocile celor care încercaseră să-i facă rău. Însă acum, în biletul acela grăbit, scris cu creionul, trebuie să fi perceput avertismentul unui scandal iminent. Pe scenă la Haymarket, populara actriţă Julia Neilson, jucând-o pe lady Chiltern, amintea publicului său că „Noi, femeile, venerăm când iubim; iar când ne pierdem veneraţia, pierdem totul“. Vorbind cu omul pe care-l considerase până atunci soţul ei ideal, lady Chiltern îl imploră: „O! Nu-mi ucide dragostea pentru tine, n-o ucide… ştiu că există bărbaţi cu secrete îngrozitoare în viaţa lor – bărbaţi care au făcut cândva lucruri ruşinoase şi care, în anumite momente critice, trebuie să plătească pentru ele… Nu-mi spune că eşti şi tu ca ei!“

 

978-973-50-4307-0

Povestea zilei – „Fete, mode și secrete”

iunie 20, 2014 by

Din Douăzeci de ani în România. 1889–1911 de Maude Rea Parkinson.

Româncele sunt, în general, frumoase, iar unele chiar foarte frumoase. Au păr şi dinţi frumoşi şi picioare mici. Au şi siluetă, iar, de se întâmplă ca una să nu aibă, problema se rezolvă cu o corsetière. Singurul aspect unde nu stau prea bine este tenul, pricină pentru care este o cerere atât de mare de pudră şi farduri. Şi vopsitul părului este foarte la modă, chiar şi la fetele tinere, şi este foarte amuzant să observi schimbarea în înfăţişarea cuiva atunci când se vopseşte pentru prima oară.

Cunoşteam două surori, fiicele unei prinţese (care făcea mare caz de titlul ei), două fete foarte frumoase, cu păr castaniu-închis. Evident, erau nemulţumite, căci întâlnindu-mă cu ele într-o zi am observat, cu mare mirare, că aveau părul blond. Am fost atât de surprinsă, că n-am reuşit să le felicit pe loc pentru noua înfăţişare, cu toate că era limpede că se aşteptau s-o fac. Văzându-mi zăpăceala, s-au dat peste cap să-mi explice că nu se vopsiseră, ci doar se oxigenaseră. Cum rezultatul era acelaşi, nu mi s-a părut că ar conta denumirea procedurii.

Românii, mai ales doamnele, ştiu să se îmbrace, iar cum fiecare articol vestimentar este adus de la Paris, gustul lor este, cu siguranţă, pe drumul cel bun. Nu-i interesează cât cheltuiesc pe haine – cel mai simplu costum de zi în perioada antebelică ajungea la 8 lire şi 10 penny, o pălărie simplă – de la 4 lire în sus, aşa că vă puteţi imagina cât se cheltuia pe ţinute mai elaborate. Preţurile acestea nu sunt deloc apanajul claselor avute – chiar şi oamenii cu posibilităţi modeste cheltuiesc sume enorme pe îmbrăcăminte. De multe ori îmi păreau nişte copii mari – dacă aveau bani de cheltuit, era musai să-I cheltuiască.

Îmi amintesc o asemenea întâmplare. Un tânăr din Bucureşti moştenise o sumă considerabilă. Numaidecât, şi-a cumpărat o caleaşcă elegantă şi o pereche extraordinară de cai de rasă. Era văzut plimbându-se elegant la Şosea în fiecare după-amiază şi mi s-a spus că garderoba lui era o adevărată expoziţie, cu costume de ultimă modă şi, pentru fiecare, avea o pereche asortată de ghete sau pantofi.

A dus viaţa aceasta fericită o vreme, până când banii au început să se împuţineze (au banii obiceiul acesta ciudat), iar tânărul a fost obligat să-şi vândă caleaşca şi caii de rasă. A început curând să fie văzut făcându-şi plimbarea zilnică într-o birjă, adică o trăsură de piaţă (nici un român nu merge pe jos dacă nu trebuie s-o facă), iar după câteva luni a ajuns să meargă cu tramvaiul! Decăderea lui a fost treptată, dar în cele din urmă a ajuns pe treapta cea mai de jos.

Bărbaţii din România nu-s, în general, prea arătoşi. Sunt, de regulă, mici de statură, cu ten închis şi teribil de mustăcioşi. Înainte, mustăţile se purtau cu vârfurile întoarse, asemenea kaiserului, dar, cum acesta nu mai este bine privit, au renunţat la această modă. Bărbaţii îndeajuns de înstăriţi îşi comandă hainele de la Londra sau Paris. Ca regulă generală, numai cei care nu-şi permit altfel îşi cumpără hainele din propria ţară. Ghetele pe care le poţi cumpăra în România sunt de obicei de piele moale, atât pentru iarnă, cât şi pentru vară. Doamnele poartă ghete negre, maro sau gri şi nu le-am văzut niciodată cu alte culori, cum am băgat de seamă că poartă bărbaţii. Am fost foarte uimită să văd într-o zi un bărbat încălţat cu o pereche de ghete albastre.

N-ai nevoie de cizme solide în România, pentru că iarna se poartă nişte cizme impermeabile peste celelalte şi se scot la intrarea în casă. Ghetele au fost dintotdeauna scumpe la Bucureşti, o pereche costând de la 25 de franci (1 liră) în sus, dar oamenii cu adevãrat eleganţi dau 75-80 de franci pe o pereche.

Doamnele îşi fac aproape întotdeauna corsetele, ghetele şi mănuşile la comandă. Se întâmplă foarte rar să-şi cumpere vreunul dintre aceste articole de-a gata. Nu trebuie să uităm nici o clipă, când vorbim despre poporul român, că mentalitatea lui aminteşte mai degrabă de Orient decât de Occident. Pentru noi, unele dintre obiceiurile lor sunt foarte ciudate, ca să nu spun mai rău. De pildă, chiar şi membrii claselor superioare sunt extrem de superstiţioşi. Nimănui nu-i dă prin cap să plece într-o călătorie sau să înceapă o activitate oare  care într-o zi de marţi. Este considerată aducătoare de ghinion. Visele sunt povestite cu seriozitate şi din ele se trag anumite concluzii bazate, bineînţeles, pe experienţele trecute ale povestitorului sau ale vreunui prieten. Copilaşii poartă funde colorate să-i ferească de „deochi“. Băieţeii poartă roşu şi fetiţele albastru. Este un obicei destul de convenabil, pentru că-ţi dai imediat seama de sexul copilului şi nu mai eşti nevoit să te referi la acesta la modul impersonal.

Sub nici o formă nu trebuie să admiri sau să lauzi un copil în prezenţa părinţilor săi. Asemenea purtare este socotită direct răspunzătoare pentru atragerea „deochiului“. N-am să uit niciodată un incident petrecut cu ani în urmă. Eram în vizită la Madame…  şi luam liniştite ceaiul, după moda englezească (un omagiu adus mie), când soţul ei s-a năpustit înăuntru cu băieţelul lor, într-o stare de mare agitaţie. Ne-a explicat că se plimbau pe Calea Victoriei când s-au întâlnit cu un prieten comun, un englez care nu era în Bucureşti de mult timp. Din nefericire, acest gentleman îşi exprimase admiraţia pentru băiatul cel frumuşel – de aici beleaua. Doamna a sunat violent din clopoţel şi a dat poruncă servitoarei, care, fără întârziere, a adus pe o tavă o cană cu apă rece, în timp ce în cealaltă mână avea o lopăţică cu trei tăciuni încinşi din soba de la bucătărie. Cu mare nerăbdare şi atenţie, părintele tulburat a cufundat în cană cele trei bucăţele de cărbune: au sfârâit un pic şi au plutit. Dacă s-ar fi scufundat, asta ar fi prevestit cele mai groaznice nenorociri. Copilului i s-a dat o linguriţă de apă, fruntea, palmele şi tălpile i-au fost înmuiate în această apă, I s-  au spus trei Tatăl nostru şi totul a revenit la normal. Uşurat, tatăl s-a întors spre mine cerându-  şi mii de scuze pentru intrarea sa intempestivă, „dar înţelegeţi“, mi-a spus, „problema era de cea mai mare importanţă, este singurul nostru copil“.

În România e obiceiul ca femeile să poarte mărţişor în luna martie. Acesta este mai cu seamă o podoabă pentru fete şi se găsesc tot felul de modele, de la cele simple, de sticlă sau lemn vopsit, până la bijuterii scumpe de aur şi argint decorate cu pietre preţioase. Aşadar se pot găsi la orice preţ. Dar, indiferent de preţ, mărţişoarele se leagă cu un şnur fantezist, alb cu roşu, simbolizând culorile ideale ale tenului unui fete. Podoabele se poartă, de obicei, la încheietură, cu ciucuraşii albi şi roşii mişcându-se la fiecare pas. La sfârşitul lunii, mărţişorul se dă jos, podoaba se păstrează cu grijă, iar şnurul se agaţă de un tufiş, ca să-l stropească roua cerului. Mărţişorul ar da, pare-se, mult râvnita culoare obrajilor mai trecuţi.

Obiceiul de a oferi mărţişoare în luna martie este atât de răspândit, încât de el nu se bucură doar bărbaţii mai tineri, care se grăbesc să le ofere dragei lor un cadou ce, în altă împrejurare, ar fi considerat o impertinenţă. Şi cei mai în vârstă profită de ocazia de a oferi daruri pe care altminteri nu s-ar cuveni să le facă.

Un exemplu foarte amuzant de asemenea imprudenţă s-a petrecut acum câţiva ani în Bucureşti, ajungând, fără exagerare, pe buzele tuturor. Madame M., o frumuseţe vestită din înalta societate, avea un soţ nici bogat, nici generos. Un mărţişor expus în vitrina giuvaergiului Resch i-a atras atenţia şi şi-a dorit cu ardoare să-l aibă. Era o frumoasă bijuterie de aur, bătută cu safire. Madame M. i-a arătat-o soţului, care însă a refuzat fie şi să întrebe preţul, încredinţat fiind că trebuie să fie foarte piperat. Acum, doamna avea un bon ami, un bărbat foarte bogat, care, auzind problema, a implorat-o să accepte mărţişorul ca dar din partea lui. Ea a susţinut că nu este posibil, pentru că ar stârni pe dată suspiciunile soţului. Cu toate acestea, perechea a discutat chestiunea, punând la cale un plan foarte ingenios. Prietenul dnei M. i-a făcut o vizită lui Resch şi s-a înţeles cu acesta. Preţul bijuteriei era de 2000 de franci, aşa că i-a plătit jumătate din sumă lui Resch, stabilind că, dacă dl M. venea să se intereseze de ea, să i-o vândă cu 1000 de franci. Înarmată cu această informaţie, Madame M. şi-a reluat asalturile şi, în cele din urmă, şi-a făcut bărbatul să-i promită că, dacă mărţişorul putea fi achiziţionat pentru 1 200 de franci, avea să i-l cumpere. Soţul era un cunoscător al pietrelor preţioase şi s-a gândit că putea face liniştit oferta, căci era imposibil să fie acceptată. Cred că negocierile au fost deosebit de interesante. Se spune că Resch s-a purtat cu mare discreţie şi, după ce a cerut un preţ stabilit aşa încât să nu stârnească suspiciuni, s-a dat bătut la 1000 de franci.

În după-amiaza aceea de martie, nu exista în tot Bucureştiul un bărbat mai victorios decât dl M. Pe drumul spre casă, unde urma să-şi încânte soţia, nu s-a putut abţine să nu se oprească la club, să se laude cu iste  ţimea lui. A avut un public alcătuit dintr-o jumătate de duzină de bărbaţi, care nu s-au plictisit nici o clipă, pentru că era un chilipir adevărat şi surprinzător. Cu toţii au admirat îndelung mărţişorul. Câţiva îşi doreau foarte mult să-l aibă şi de aici au pornit complicaţiile. Dl M. a ţinut seama, la început, de soţia lui şi de plăcerea pe care putea să i-o facă, dar, când cineva i-a oferit cu 500 de franci mai mult decât plătise, s-a lăcomit şi mărţişorul şi- a schimbat proprietarul. Aşa că dl M. s-a îndreptat spre casă fără rele presimţiri. Soţia lui era o femeie raţională, iar un câştig net de 500 de franci avea cu siguranţă s-o consoleze pentru mica dezamăgire legată de bijuterie. I-a spus plin de încântare povestea cea minunată, iar doamna a căzut pe dată pradă istericalelor. Bietul bărbat a putut doar să sune din clopoţel şi, în timp ce era readusă în simţiri, să reflecteze neajutorat că nu ai nici o şansă să înţelegi cum gândesc femeile.

Dacă este cineva curios cum a ajuns publică această poveste, pot să vă spun numai că lunga mea rezidenţă în România m-a învăţat, printre altele, că în Bucureşti nu există secrete.

 

978-973-50-4441-1

Povestea zilei – „Petreceri ale vechiului Bucureşti”

iunie 19, 2014 by

Din „Bucureştii de altădată (vol. II). 1878–1884” de Constantin Bacalbaşa

 

Anul 1882

Prin anii aceştia, grădina Bordeiului, care era lipită de Herăstrăul vechi, pe aceeaşi şosea care duce astăzi la grădina Fronescu, erea în toiul ei.

Obiceiul erea ca la Paşte, la Sf. Gheorghe şi la 1 Mai poporul să petreacă în această vastă grădină. Lumea putea să vie cu proviziunile de afară, precum şi cu vesela, fiindcă aci nu era servit nimeni. Iată care erea procedura.

Lumea venea în grupuri de prieteni sau pe familii, oamenii alegeau un loc pe iarbă printre tufişuri, unde erea mai mult adăpost şi umbră, întindeau pe iarbă şervete sau ziare, apoi bărbaţii plecau după merinde.

Aci se debita numai vinul, mititeii, caşcavalul, pâinea, ridichile, cât şi oale nouă de capacitatea unui litru.

Cumpărai mai întâi o oală nouă nesmălţuită – sau mai multe – pe preţ de 10 bani una, apoi te duceai la cumpăratul vinului. Într-un gârlici de pivniţă erea aşezat un butoi cu vin; un om sta în picioare şi împărţea. Fiecare muşteriu întindea oala sub canà, vinarul o deschidea şi lăsa să curgă vinul, după ce primea anticipat suma de 80 bani, plata litrului. O coadă nesfârşită aştepta ca să vie rândul fiecăruia.

Apoi ereau mititeii. Câteva grătare în plin aer frigeau mititeii, pe care alături îi fabricau mereu bucătarii. Zecimi [zeci] de mii de mititei treceau astfel din mâinile bucătarilor în mâinile grataragiilor şi de pe grătare pe hârtiuţele pe care le întindeau clienţii grăbiţi şi înfometaţi.

În timpul acesta strigăte, împinsături, înghesuială, miros de cârnaţi, înăduşeală.

În sfârşit, încărcaţi cu oalele cu vin, cu mititeii purtaţi în hârtii, cu pâinea, cu ridichile, cu caşcavalul, oamenii îşi regăseau culcuşurile, se trânteau pe iarbă şi începeau petrecerea.

Erea pitoresc.

Bărbaţii dezbrăcaţi la jiletcă or la cămaşă, femeile cu tistimelele desfăcute, cu coadele resfirate, toţi învioraţi de băutură, vorbeau deodată ori cântau; câteodată, aceste petreceri se sfârşeau şi cu straşnice păruieli.

Lăutarii, nelipsiţii lăutari, cântau la ureche de inimă albastră, din când în când auzeai câte un oftat prelung, chiote, glasuri răguşite.

Când soarele începea să apună, grupurile se sculau şi începeau să plece, lăutarii se mai ţineau după câte unii mai „damblagii“, iar pocnetele oalelor sparte răsunau neîncetat până ce grădina se deşerta.

Fiindcă obiceiul tradiţional erea ca, după ce au petrecut bine, oamenii să dea cu oalele de pământ şi să le audă pocnind ca un pistol. Această tradiţie nu avea la origină decât un interes igienic. Căci, dacă oalele ar fi rămas pe loc, negustorul le-ar fi curăţat şi le-ar fi revândut ca noi, la viitoarea petrecere.

Îmi amintesc de o scenă comico-tragică petrecută în 1886, a doua sau a treia zi de Paşte.

Soarele începuse să scoboare şi grupurile – mai multe mii de oameni – se îndreptau către poartă. Deodată, o mare mişcare se produce, strigăte, înjurături şi ropote de oameni venind către ieşire. Eu eream lângă poartă. Ca fulgerul trec prin faţa mea vreo 20 de macedoneni pietrari, toţi oameni înalţi, bine legaţi, voinici în toată puterea cuvântului. Macedonenii fugeau de mâncau pământul, iar după ei câteva mii de oameni din popor îi goneau de foc.

Goana s-a sfârşit tocmai în şoseaua Kiseleff, unde lumea s-a risipit.

Conflictul izbucnise de la o femeie. Unul din macedoneni „s-a legat“ de nevasta unui cizmar, şi de aci iuruşul.

 

978-973-50-3925-7

Povestea zilei – „Alegeri și parade”

iunie 17, 2014 by

Din Douăzeci de ani în România. 1889–1911 de Maude Rea Parkinson.

 

România este o monarhie constituţională, actualul rege, Ferdinand, fiind nepotul răposatului rege Carol. Este în uz legea salică, aşa că femeile nu pot accede la tron. În lipsa unui moştenitor de parte bărbătească, regele poate fi ales dintre reprezentanţii familiilor regale din vestul Europei.

Parlamentul este alcătuit din Senat şi Camera De  putaţilor, cea din urmă fiind echivalenta Camerei Comunelor din Marea Britanie. Salariul unui ministru înainte de război era de aproximativ 30000 de franci (1200 de lire), iar deputaţii erau remuneraţi pentru serviciile lor cu până la 20 de franci pe zi pe durata activităţii parlamentare. Votanţii sunt împărţiţi în patru grupuri, numite „colegii“. (…)

Întotdeauna este foarte amuzant când au loc alegeri generale. Conservatorii şi liberalii sunt ocupaţi până peste cap cu campania şi pretutindeni se ţin întruniri. Când începe ziua alegerilor, începe şi distracţia. Secţiile de votare sunt organizate în diferite părţi ale oraşului, fiind deschise încă de la 7 dimineaţa. Cine se duce să voteze devreme este mai înţelept. Înăuntrul secţiei de votare se află, pe lângă oficiali, câte un reprezentant al fie  cărui partid, conservator sau liberal, care studiază atent fiecare votant şi are grijă să voteze corect. Se practică foarte frecvent înşelătoria, aşa că amândoi trebuie să fie atenţi. Într- un fel sau altul, numele unor persoane de mult decedate sunt introduse pe listele electorale; am auzit pe cineva spunând la una dintre alegeri: „Pe vremea lui, tata nu avea drept de vot, bine că-i dau dreptul acum, când a murit“.

După cum spuneam, este preferabil să votezi devreme – asta dacă vrei să-i eviţi pe bătăuşi. Agenţii electorali nu se bazează întotdeauna pe principiul suaviter in modo, ci mai degrabă îl adoptă pe fortiter in re. Aceştia angajează găşti de bărbaţi (cunoscuţi sub numele de bătăuşi) care, înarmaţi cu ghioage, sunt plasaţi la intrările în secţiile de votare, evident pentru a-i intimida pe cei care refuză să voteze aşa cum doreşte partidul. Nu-i deloc de mirare că spiritele se înfierbântă uneori şi trebuie solicitat ajutorul armatei. În asemenea cazuri, soldaţii se aliniază în faţa secţiei de votare şi fiecărui alegător care are vreun băţ, oricât de mic sau nevinovat ar părea, îi este confiscat înainte de a intra în secţie. Dacă lucrurile par să ia o turnură ameninţă  toare şi soldaţii nu se pot întoarce la cazarmă pentru masa de prânz, li se aduc cazane mari cu ciorbă, care li se serveşte cu bucăţi mari de pâine. Soldaţii par să se bucure de această variaţie a monotonei lor activităţi, însă numai dacă nu se lasă cu capete sparte.

După alegeri, imediat ce noua putere s-a instalat, are loc înlocuirea generală a foştilor funcţionari. Sunt schimbaţi cu toţii, până şi cel care aduce cafeaua de amiază de la cafeneaua alăturată. Noii miniştri şi membri ai parlamentului au armate întregi de protejaţi, care vor şi ei partea leului pe durata mandatului. E foarte ciudat să vezi intrând la Poştă, la Vamă sau în alte instituţii publice numai feţe noi. Îţi aduce aminte de jocul „General Post“.

Fiecare schimbare de guvern este un semnal de reformă. Uneori este pur şi simplu reformă în sensul literal al termenului, cum ar fi, de exemplu, cazul când guvernul recent instalat atacă stilul caligrafic predat în şcoli. Dacă liberalii au adoptat caligrafia înclinată, conservatorii, când ajung la putere, vor ţine morţiş să se „reformeze“ literele şi să fie scrise în poziţie dreaptă. Este ideea partidului in excelsis, ceea ce-ţi aminteşte imediat de diferendele de opinie dintre Capetele Turtite şi Capetele Ascuţite din Călătoriile lui Gulliver, cu privire la care-i capătul la care trebuie spart oul.

………………………………………………………………………

                Cât a trăit regele Carol, în fiecare an, de 10 Mai (pe stil vechi) – data urcării lui la tron –, se organiza o paradă. Când defilau trupele prin faţa lojei regale, aveai im  presia că, dacă un soldat ar face un pas greşit, s-ar produce o catastrofă – întreg rândul s-ar prăbuşi, ca nişte soldăţei de jucărie.

Că veni vorba, Bucureştiul este foarte vesel de 10 Mai, iar drapelul României, roşu, albastru şi galben, poate fi văzut peste tot. Arcuri de triumf se ridică de-a lungul şo selei principale şi se înalţă pavilioane pentru familia regală, membrii corpurilor diplomatice şi principalele oficialităţi ale statului.

Pe vremea regelui Carol, la începutul acelei zile se ţinea un Te Deum la Mitropolie. Apoi regele Carol şi principele Ferdinand călăreau cu suitele de la biserică înspre bulevardul pe care avea loc parada. Într-o zi, calul principelui s-a cabrat şi l-a aruncat din şa tocmai când trecea în fruntea regimentului prin faţa lojei regale. Accidentul a provocat mare senzaţie, dar, din fericire, principele n-a fost grav rănit.

După încheierea defilării, începea distracţia, şi seara oraşul era luminat ca ziua. Sistemul de iluminat era cu adevărat grozav şi făcea cinste celor care se ocupaseră de el. Dar nu-i toată lumea uşor de mulţumit la aceste ocazii, căci de multe ori opoziţia îşi alegea taman această dată ca să organizeze manifestaţii. Se vindeau în stradă ziare cu chenar negru, simbolizând nemulţumirea că România e condusă de un rege german. Dacă reuşeau să scoată populaţia la demonstraţie împotriva regelui şi a guvernului, opozanţii se bucurau şi plecau la culcare cu moralul ridicat.

Manevrele opoziţiei sunt, în general, o sursă de amuzament. Dacă se întâmplă în Parlament ceva ce-i deranjează, organizează numaidecât un miting de protest, iar după manifestaţie, coloana merge la Palat şi îşi strigă nemulţumirile în faţa regelui. Cum însă românii nu ştiu să-şi ţină gura, planurile sunt cunoscute dinainte, aşa că sunt întâmpinaţi, la o oarecare distanţă de Palat, de cordoane de poliţişti care le barează trecerea. Are loc o negociere, agitaţia ţine cinci minute, după care se împrăştie în linişte cu toţii.

Dacă se consideră că poliţia nu poate face faţă tulburărilor, e chemată armata, iar soldaţii sunt aliniaţi pe străzile principale, cu armele pregătite (te întrebi dacă sunt încărcate). Ofiţeri călare dau ordine şi este o mare agitaţie peste tot. Circulă zvonuri fel de fel şi te aştepţi să vezi ce o să se întâmple. Totul pare foarte grav, dar, pe măsură ce trece timpul, se află că demonstranţii au luat-o prin altă parte şi, cumva, rămâi cu senzaţia că soldaţii n-au fost trataţi cum se cuvine. După ce au stat de pază pe străzi ore în şir, trebuie să fie dezamăgitor să nu se în tâmple nimic şi să se întoarcă în linişte la cazarmă.

 

978-973-50-4441-1

Povestea zilei – „Istorie cu aromă de Chardonnay şi Cabernet Sauvignon”

iunie 16, 2014 by

Din „Beau, deci exist. O călătorie filozofică în lumea vinurilor” de Roger Scruton

Strugurii de vin, Vitis vinifera, au fost cultivaţi în Lumea Veche cel puţin din anul 6000 î.Hr., când au început să se planteze în Asia Minor. Cultivarea a început la sud de Marea Neagră sau chiar (conform unui arheolog) sub aceasta, înainte ca digul natural al Bosforului să se rupă şi bazinul Mării Negre să fie inundat, înecându-i pe acei martiri cărora le datorăm atât de multă fericire. S-ar putea spune că vinul este, probabil, la fel de vechi ca şi civilizaţia; prefer să spun că el este civilizaţia şi că distincţia dintre ţările civilizate şi cele necivilizate e tocmai distincţia dintre locuri unde se bea vin şi locurile unde nu se bea.

Nu ar trebui să ne surprindă, deci, că viţa-de-vie este plantată şi astăzi de-a lungul Orientului Mijlociu, aproape în fiecare loc unde soarele nu ofileşte codiţele strugurilor sau unde wahhabiţii nu ofilesc bărbăţia nimănui. În Turcia, Liban, Siria, Israel şi Africa de Nord, întâlnim vestigiile unui negoţ care odinioară s-a răspândit în Asiria, Mesopotamia şi Palestina şi care a adus la curtea faraonilor acea licoare magică pe care o cunoşteau ca lrp – o denumire ce nu spune prea multe despre felul în care o înghiţeau egiptenii. Ţinuturile biblice, atât înainte, cât şi după migraţiile israeliţilor, erau colonizate cu de viţă-de-vie, care slujea ca un soi de avangardă a hoardelor omeneşti, îmblânzind peisajul şi permiţând sărbătorirea victoriilor în stil mare.

Oraşele-cetăţi ale Greciei şi Persiei au preluat tradiţia şi, cu şovinismul caracteristic al grecilor, au născocit mitul lui Dionysos, atribuind inventarea vinului uneia dintre zeităţile lor târzii, deşi una născută, conform mitului, în Arabia. În pofida şovinismului lor, grecii ştiau că vinurile cele mai bune veneau din oraşul levantin Byblos, iar când transportau vin din Levant către coloniile lor din Siracuza şi Tracia, numeau produsul „vin de Byblos“ – primul exemplu al unui nume de marcă global în istoria comerţului cu vin, menţionat deja de Hesiod în secolul al VI-lea î.Hr.

Byblos era leagănul fenicienilor, care făceau negoţ cu vin peste tot în zona mediteraneană şi duceau viţa-de-vie în colonii – mai ales în Cartagina şi în sudul Spaniei. Via se cultivă şi astăzi în Byblos, dar şi în alte părţi din Liban, iar vinurile din Valea Beqa’a sunt elogiate pe bună dreptate datorită mărcii Château Musar, produsă aici de familia Hochar.

Romanii au distrus Cartagina, dar au păstrat viile, înfloritoare până la cucerirea musulmană. După aceea strugurii au fost cultivaţi pentru masă şi uscaţi pentru stafide. Producţia de vin s-a întors pe ţărmurile Cartaginei odată cu coloniştii francezi, care au înlocuit strugurii muscat autohtoni cu Chardonnay, Syrah şi Cabernet Sauvignon. Vinurile din Maroc şi Algeria au avut o anumită trecere în Franţa tinereţii mele, mai ales rosé-ul mănăstirii trapiste din apropiere de Alger. Din păcate, însă, mănăstirile care se îngrijeau de săracii din regiune au fost evacuate sau chiar distruse (este celebru cazul mănăstirii din Tibhirine) de către islamiştii fanatici, hotărâţi să demonstreze că recolonizarea Africii de Nord este irevocabilă. Cu toate acestea, vestigii ale civilizaţiei franceze se păstrează în Maroc, sub forma unui Chardonnay matur şi apetisant ce se poate procura la barul hotelurilor, dar care se dă pe sub mână şi în alte locuri – cereţi numai un finjân abyad, şi vinul vă va fi servit într-un pahar înalt, uneori cu un platou de legume murate alături.

Cultivarea viţei-de-vie nu a încetat odată cu Imperiul Roman. Marile podgorii burgunde erau deja vestite pe vremea lui Carol cel Mare, iar cele din Dalmaţia şi bazinul Dunării au continuat să fie cultivate sub domnie romană, mongolă, ungară, turcă şi austriacă, pierzându-şi reputaţia doar când comuniştii au pornit războiul lor necruţător împotriva agriculturii. Deşi romanii au adus viţa-de-vie în Britania, abia în epoca saxonă vinul a început să fie produs pe scară largă. În Domesday Book sunt menţionate 38 de podgorii, iar în jurul anului 1125 William de Malmesbury descrie dealurile din Gloucestershire ca fiind plantate cu vii dese, apreciind că vinul obţinut era superior celui din Franţa. Un vin spumos din Kent a fost considerat recent, într-o degustare oarbă, a fi mai mult decât un egal al şampaniei, şi, cine ştie, în curând turiştii englezi din Franţa ar putea duce dorul vinurilor de acasă, cum i s-a întâmplat poetului saxon Alcuin la curtea lui Carol cel Mare.

În perioada în care comerţul cu vin s-a mutat spre sud din Mesopotamia în Egipt, a început şi o călătorie spre nord, în Georgia şi Armenia. Aceste regiuni merită de asemenea atenţia pasionaţilor de vinuri, iar vinurile negre din Georgia – uşoare şi dulci în acelaşi timp, şi întrucâtva potrivite cu glumele spuse până nu de mult la chefuri de comeseni cu feţe ca luna plină – se numără printre cele mai fascinante curiozităţi pe care le are de oferit regiunea. Vinul roşu dulce era foarte răspândit în lumea antică, unde fermentaţia era oprită prin încălzire sau vinul era îndulcit cu sirop obţinut din suc de struguri fiert. Sub acoperirea prezenţei abundente a zahărului, acest vin a devenit acceptabil pentru conştiinţa islamică, fapt înregistrat în cuvântul islamic pe care turcii l-au împrumutat pentru a-şi descrie vinul şi pe care noi l-am preluat pentru a descrie sucul nostru din fructe – sharap, ca fiind opus cuvântului arab khmar. Vinurile georgiene, alături de dulcele Mavrodafni din Grecia, sunt ultimele reminiscenţe ale gustului antic în materie de vin şi ale compromisurilor nobile ce i-au făcut pe creştini şi musulmani să bea unii în cinstea altora, aşa cum ar trebui s-o facă şi astăzi.

Libanezii susţin că vinul a apărut pe lume odată cu strămoşii lor fenicieni. Punctul de vedere este controversat; poate s-a întâmplat ceva mai la nord, în bazinul neinundat pe atunci al Mării Negre. Poate a fost mai spre est, în Semiluna Fertilă, sau poate puţin mai la sud, pe dealurile Palestinei. Dar poate chiar a fost aşa cum susţin libanezii, iar strămoşii lor au fost primii care au făcut vin, aşa cum, în mod cert, au fost primii care au instituit o economie bazată pe producţia şi comercializarea vinului, exportându-şi marfa în toată zona mediteraneană şi ajutându-i pe egipteni să coboare de pe frescele lor unidimensionale şi să danseze puţin în 3D.

În pofida acestei istorii, de două milenii încoace, Libanul a cam dispărut de pe harta pasionaţilor de vinuri. În afară de Ch. Musar, vinurile sale aproape că nu se exportă; iar în ţară nu se beau mai mult de trei milioane de sticle în fiecare an. Primul centru vinicol comercial din Libanul modern a fost Château Ksara, întemeiat de călugării iezuiţi în 1857 lângă oraşul creştin Zahleh, în Beqa’a, fiind şi astăzi cel mai mare şi mai important producător de vinuri. Între fenicieni şi 1857, bineînţeles că s-a produs vin în Liban, din moment ce comunităţile creştine aveau dreptul sub sistemul milletului otoman să producă vinuri dulci pentru împărtăşanie, iar toate comunităţile (creştină, druză, sunnită şi şiită) aveau obiceiul fermentării strugurilor în vederea obţinerii de araq. Château Ksara a fost vândut în 1972, când Vaticanul a poruncit aşezămintelor sale să scape de orice întreprindere profitabilă, profitul fiind la acea vreme la fel de incorect politic ca şi cântarea liturgică gregoriană. După mai mulţi ani de management deficitar, intensificat de războiul civil şi de numeroase invazii, Ch. Ksara şi-a redobândit reputaţia. Vinul roşu şi cel rosé, obţinute din soiuri de pe Valea Rhônului, cum ar fi Carignan şi Cinsault, justifică o vizită la orice restaurant libanez care le serveşte.

 

978-973-50-4454-4