Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Povestea zilei – „Liberté & égalité!”

iulie 21, 2014

Din “Scrisori către V. Alecsandri” de Ion Ghica.

 

Într-o seară lungă de iarnă, pe când ninsoarea bătea în geamuri, aşezaţi pe jăţuri la gura sobei, dinaintea unei flăcări dulci şi luminoase, am petrecut ore întregi şi plăcute cu amicul Vasile Alecsandri, povestindu-ne unul altuia suvenirile noastre din tinereţe. Se apropia de ziuă când ne-am adus aminte de camerile noastre de culcat, şi ne-am despărţit găsindu-ne amândoi la un gând, zicându-ne:

„De ce nu ne-am scrie unul altuia, sub formă de epistole intime, cele ce ne-am povestit într-astă seară; poate că unele din istorioarele noastre ar interesa pe unii dintr-acei cari n-au trăit p-acele vremi?“

Şi astfel am început o corespondenţă, deşi adesea întreruptă, dar pe care am reînnoit-o de câte ori ocupaţiunile ne-au permis; corespondenţă în care ne-am ferit de orice invective, fără însă a ne abate niciodată a spune adevărul.

  ion ghica

Bucureşti, mai 1879

 

 

Iubite amice,

O lună ca ziua, dame şi cavaleri mulţime îşi îndreptau paşii spre grădinile din strada Academiei. Două tinere elegante mergeau înaintea mea, târând de mână un băieţel ca de vreo patru anişori, în costum de mic dorobanţ, cu căciulă ţurcănească de oaie pe cap şi cu puşcă de lemn de tei, sistem Davila.

Ele îşi comunicau astfel una alteia ideile lor sociale şi faşionabile:

— Pune-ţi în gând, soro, Mişu meu, una şi bună, vrea să mă ducă să văd pe Mateescu jucând pe Millo director! Quelle idee, ma chère! Cu mitocancele! Apoi nu e smintit? Atunci să mai vază el! Auzi, să nu vrea să meargă la Stavri? unde merge nobleţa mare, unde găseşti societatea cea bună, pe toţi tinerii à la mode! Lume chic, ma chère! nu-i. Poate intră prostului în cap că astăzi nu mai sunt boieri şi negustori, suntem toţi egali, tot o apă! Ce s-auzi la Millo, ma chère? româneşte şi iar româneşte. C’està vous faire dégobiller,cum zice Zizica mea. Unde mai e libertatea, soro? Te întreb.

— Stăi să ne uităm la afiş, întrerupse tovarăşa, să vedem dacă se cântă La chose. Ce romanţă delicioasă! e de nebunie, cella vous transporte.

Mi-a spus vara ministrului, Tincuţa, camarada mea de pension, că Stavri a adus una, n-are a face Gandon; zicecă are nişte costume numai fluturi şi ca în opera On demandedes ingénues o să joace cancan franţozeşte numai în trico. Să-i spui bărbatu-tău că, dacă vrea să fii în societatea mea,eu nu merg la teatru românesc; am fost într-o seară şi am adormit, j’ai piqué le chien toute la soirée, ma chère.

Discutând astfel între dânsele, tinerele dame au trecut pe sub literele de foc ale grădinei, unde se joacă şi se cântă franţozeşte.

Eu am urmat înainte şi am intrat în grădina unde joacă Millo cu trupa românească, înaintea unui public puţin numeros în adevăr, dar care făcea un haz nespus, râdea de se prăpădea.

Mă aşezasem la o masă, când iată că vin de se pun în vecinătate doi tineri parfumaţi, cu părul pe frunte despărţitpe sprânceană, à la cocodès. Veneau discutând.

— Cum vrei să progreseze o ţară unde nu este egalitate? Imagines-toi, mon ami,că sunt de doi ani supleant de tribunal! Cela tue le mérite. Să trăiesc eu cu două sutecincizeci lei pe lună! Ce să mănânci şi ce să îmbraci? Apoi nu-ţi mai trebuie mănuşi, birjă, mai o îngheţată seara, un férber? Om eşti! Dacă am cerut ministrului să mă numească în locul vacant de director la Cassa de Depuneri şi Consemnaţiuni, ştii ce mi-a răspuns? „Acolo, domnule, trebuie un om care să cunoască serviciul, un om cu ştiinţă şi cu experienţă.“C’est triste, mon ami, il n’y a pas de carriè rechez nous.

— Când zic că nu le place egalitatea, ştiu ce zic, replică celălalt; nu vor să înţeleagă, nene, că fără egalitate toate sunt numai mofturi, des fantasmagories. Ce mai aştepţi de la o ţară unde se permite lui Licorescu să aibă douăzeci de mii de galbeni venit. Ce face cu ei? Je vous le demande. Adună la hârtii, dreptate e asta?… Ştii că eram ca un frate cu Tilică; să vezi cum şi‑a ridicat nasul, nici nu mă mai bagă în seamă; are patru mii de galbeni pe an, mon ami, două de la tată-său şi două de la nevastă. Cărnăţescu i-a dat fata zicând că e de neam. Şi eu s‑aştept până o muri tată-meu, care, Doamne fereşte! poate să mai trăiască încă zece-douăzeci de ani d-aci încolo, et même alors, tot, tot cinci mii de franci venit. Ce mai treabă! Apoi dreptate e asta, egalitate e, libertate e? Te întreb!

— Sujetul pe care l-am tratat eu alaltăseară, la puţul cu apă rece! Le-am zis: „Egalitate, libertate şi dreptate, iată ce ne trebuie.“Ştii cede lume era? Gemea, nu mai încăpea. Am pus cestiunea pe tărâmul subiectivităţii, n-am voit să o tratez din punctul de vedere obiectiv. Que voulez-vous, mon ami, il faut combattre les préjugés. Toţi funcţionarii administrativi, judecătoreşti şi financiari, generali, coloneli şi locotenenţi, tot o leafă.

— Trebuie numaidecât să începem revista noastră Tefelugulc’est indispensable, mon ami, să iasă măcar de două ori pe lună, écraser les aspérités sociales et égaliser le sol de la patrie; să arătăm bietului poporcă nu e decât o victimă, să-i spunem că fără egalitate absolută nu poate fi fericit; să-l iniţiăm la ideile cele mari şi generoase. Toţi oamenii deopotrivă să fie deviza noastră, nici mare, nici mic, nici bogat, nici sărac. Să dispară aceste cuvinte din dicţionar. Figurezvous că săptămâna trecută mă cheamă preşedintele meu şi-mi zice cu un ton, parc‑ar fi fost monsieur Ducoroy când ne preda Pandectele:„Vă previu, domnule, că de veţi mai lipsi de la datoriile d-voastre, precum faceţi, o să fiu pus în penibila necesitate de a raporta ministrului şi a-i cere înlocuirea d-voastră“. C’est révoltant, qu’en dites vous? quedevient la liberté, mon ami, dites-le moi, je vous prie! Deşi leafa mea nu e vreo treabă mare, dar de nu curge, tot pică; era cât p-aci să-i cârpesc o palmă să-i scapere ochii.

— Lasă, bine ai făcut de nu te-ai potrivit lui, e om bătrân, ş‑apoi i s-a cam slăbit balamalele capului.

— Şi dacă e bătrân, ce! nu suntem toţi egali?

— Aşa e, ai dreptate! uitasem.

După ce au golit două halbe de bere, s-au luat repededupă două fetiţe ş-au dispărut printre becurile de gaz şi printre salcâmii grădinii.

 

ion ghica

Ghergani, 20 iunie 1881

 

978-973-50-4346-9

 

 

Povestea zilei – „Fostul scriitor”

mai 7, 2014

Din „Mr Gwyn” de Alessandro Baricco.

 

În timp ce se plimba prin Regent’s Park – pe aleea pe care o alegea întotdeauna dintre atâtea altele – Jasper Gwyn avu brusc senzaţia cât se poate de clară că ceea ce făcea în fiecare zi pentru a-şi câştiga pâinea nu mai era potrivit pentru el. Gândul acesta îi venise deja în minte de mai multe ori , dar niciodată atât de limpede şi atât de bine conturat.

Aşa că, odată întors acasă, scrise un articol pe care-l imprimă, îl vârî într-un plic şi,  străbătând tot oraşul, îl duse el însuşi la redacţia ziarului The Guardian. Îl cunoşteau. Din când în când colabora la ziar. Întrebă dacă puteau aştepta o săptămână înainte de a-l publica.

Articolul consta dintr-o listă de cincizeci şi două de lucruri pe care Jasper Gwyn îşi promitea lui însuşi să nu le mai facă niciodată. Primul era să nu mai scrie articole pentru The Guardian. Al treisprezecelea era să nu mai participe la întâlniri cu clase de elevi prefăcându-se sigur de el. Al treizeci şi unulea, să nu se mai fotografieze ţinându-şi gânditor bărbia în palmă. Al patruzeci şi şaptelea, să nu mai facă eforturi pentru a fi cordial cu colegii care în realitate îl dispreţuiau. Ultimul era: să nu mai scrie cărţi. Închidea într-un fel vaga portiţă pe care ar fi putut s-o lase penultimul lucru: să nu mai publice cărţi.

Trebuie spus că în momentul acela Jasper Gwyn era un scriitor oarecum la modă în Anglia şi destul de cunoscut în străinătate. Debutase în urmă cu doisprezece ani cu un thriller a cărui acţiune se petrece în câmpia galeză pe vremea lui Margaret Thacher: un caz de dispariţii misterioase. Trei ani mai târziu publicase un roman scurt care spunea povestea a două surori hotărâte să nu se mai vadă niciodată: preţ de o sută de pagini încercau să pună în practică modesta lor dorinţă, totuşi lucrul se dovedea a fi imposibil. Cartea se termina cu o scenă măreaţă, de iarnă, pe un dig. În afară de un scurt eseu despre Chesterton şi două povestiri publicate în diverse culegeri colective, opera lui Jasper Gwyn lua sfârşit cu un al treilea roman, lung de cinci sute de pagini. Era confesiunea calmă a unui bătrân medaliat olimpic la scrimă, fost căpitan de marină, fost prezentator de varietăţi radiofonice. Era scris la persoana întâi şi se intitula Cu farurile stinse. Începea cu următoarea frază: „Deseori am meditat la semănat şi la cules“.

Aşa cum mulţi observaseră, cele trei romane erau atât de diferite între ele, încât cu greu puteau fi considerate scrise de aceeaşi mână. Fenomenul era destul de curios, dar asta nu-l împiedecase pe Jasper Gwyn să devină în scurt timp un scriitor cunoscut de public şi respectat de cea mai mare parte a criticilor. De altfel, talentul său de povestitor nu putea fi pus la îndoială, şi mira în special uşurinţa cu care ştia să intre în mintea oamenilor şi să le redea sentimentele. Părea să ştie cuvintele pe care oricine le-ar fi spus şi să gândească în avans gândurile oricui. Nu-i de mirare dacă multora, în anii aceia, li se păruse normal să-i prezică o strălucită carieră.

Şi totuşi, la vârsta de patruzeci şi trei de ani, Jasper Gwyn a scris pentru The Guardian un articol în care înşira cincizeci şi două de lucruri pe care începând din ziua aceea nu le va mai face niciodată. Iar ultimul era: să nu mai scrie cărţi.

Strălucita sa carieră era deja terminată.

În dimineaţa în care a apărut articolul în The Guardian – pus în prim plan, în suplimentul de duminică – Jasper Gwyn se afla în Spania, la Granada: i se păruse oportun, date fiind circumstanţele, să pună între el şi lume o anumită distanţă. […]

Jasper Gwyn stătu cu plăcere şaizeci şi două de zile în micul hotel spaniol. Atunci când îi fu prezentată nota de plată, în contul său figurau şaizeci şi două de căni de lapte rece, şaizeci şi două de pahare de whisky, două convorbiri telefonice, o sumă foarte pipărată pentru spălătorie (o sută douăzeci şi nouă de bucăţi) şi costul unui radio cu tranzistori – ceea ce poate lămuri cât de cât înclinaţiile sale.

[…]

Întors la Londra, Jasper Gwyn îşi petrecu primele zile umblând îndelung şi obsesiv pe străzile oraşului, cu plăcuta convingere că devenise invizibil. Deoarece încetase să mai scrie, în mintea lui încetase şi să mai fie un personaj public – nu exista nici un motiv ca lumea să-l remarce, acum când devenise din nou un oarecare. Începu să se îmbrace neglijent şi să facă din nou o grămadă de lucruri neînsemnate, fără să se mai gândească la faptul că trebuia să fie prezentabil în eventualitatea în care un cititor l-ar fi recunoscut pe neaşteptate. Poziţia în care se aşeza la tejgheaua pub-ului, de exemplu. Călătoria cu autobuzul fără bilet. Mâncatul de unul singur la McDonald’s. Din când în când cineva îl recunoştea, şi atunci nega că este cine e.

Existau o mulţime de alte lucruri de care nu mai trebuia să se ocupe. Era asemenea unui cal care, dacă se întâmplă să-şi piardă jocheul, se întoarce înapoi, distrat, în trap mărunt, în timp ce caii ceilalţi îşi dau sufletul să ajungă la potou într-o ordine de sosire oarecare. Deliciul unei asemenea stări sufleteşti era infinit. Când i se întâmpla să dea peste un articol de ziar sau o vitrină de librărie care-i aminteau de bătălia din care se retrăsese de curând, îşi simţea inima uşoară şi trăia beţia infantilă a unei după-amiezi de sâmbătă. De ani de zile nu se mai simţise atât de bine.

Şi pentru asta întârzie puţin înainte de a-şi rostui noua viaţă, prelungind acea atmosferă personală de vacanţă. Intenţia, pritocită în timpul sejurului în Spania, era aceea de a se întoarce la meseria pe care o făcea înainte de a publica romane. N-ar fi fost greu, şi nici măcar neplăcut. Vedea în asta până şi o anumită eleganţă formală, un soi de ritm strofic, de baladă. Nimic însă nu-i dădu ghes să grăbească acea întoarcere, deoarece Jasper Gwyn locuia singur, nu avea familie, cheltuia puţin şi în definitiv ar fi putut să trăiască cel puţin doi ani fără ca măcar să se scoale dimineaţa. Aşa că lăsă pe mai târziu ce-şi pusese în gând şi se dedică unor gesturi întâmplătoare şi unor acţiuni de multă vreme amânate.

Aruncă ziarele vechi. Se urca în trenuri cu destinaţii nesigure.

Ceea ce i se întâmplă totuşi fu că, odată cu trecerea zilelor, se trezi cu o ciudată formă de indispoziţie, pe care la început nu reuşi s-o înţeleagă şi pe care doar după ceva timp învăţă s-o recunoască: oricât ar fi fost de enervant să admită, îi lipsea gestul de a scrie, şi grija cotidiană cu care punea în ordine gânduri în forma rectilinie a unei fraze. Nu se aştepta la aşa ceva şi asta îl puse pe gânduri. Era un soi de sâcâială care se prezenta în fiecare zi şi promitea să se înrăutăţească. Astfel că, încetul cu încetul, Jasper Gwyn începu să se întrebe dacă nu era cazul să ia în considerare meserii marginale, în care să poată cultiva exerciţiul scrierii fără ca asta să implice în mod necesar reîntoarcerea la cele cincizeci şi două de lucruri pe care îşi promisese să nu le mai facă niciodată.

 

978-973-689-719-1

Povestea zilei – „Vladimir Putin”

aprilie 30, 2014

Din „KGB-ul la putere. Sistemul Putin” de Thierry Wolton

 

Vladimir Putin aparţine acelui gen de responsabili politici pe care funcţia i-a creat. În opt ani de putere, a avut timp să-şi făurească o imagine de conducător decis, onest, competent, astfel încât să ajungă, fără îndoială, a crede el însuşi în acest portret. Totuşi, nu aceste calităţi au cântărit în alegerea lui pentru a-i succeda lui Boris Elţîn. „Familia“ căuta un funcţionar zelos, obedient, nu prea scormonitor. Fidelitatea, discreţia pe care le manifestase faţă de clanul care ocupa Kremlinul explică promovarea lui.

Sociologul rus Boris Kagarliţki, critic lucid al evoluţiei ţării sale, i-a salutat ascensiunea la putere în aceşti termeni: „Este zugrăvit Putin drept «conducător puternic», «responsabil politic hotărât», dar el era un birocrat mediu, un etern factotum, total lipsit de voinţă şi de iniţiative personale. Dacă ar fi avut o voinţă puternică şi ambiţii politice, n-ar fi devenit niciodată preşedinte. În primul rând, Elţîn nu tolera ca persoanele din anturajul său să nutrească ambiţii prezidenţiale. De îndată ce îşi dădea seama de acest lucru, desemna un rival ca moştenitor al său. Avea un fler aproape animalic pentru asta. Dar, mai ales, orice personalitate politică serioasă şi voluntară căreia Elţîn i-ar fi propus în 1999 să devină viitorul preşedinte l-ar fi refuzat.

Propunerea era umilitoare pentru candidat şi, deopotrivă, pentru ţară. Elţîn doar i-a încre dinţat această treabă lui Putin, aşa cum ai încredinţa o sarcină birocratică unui funcţionar.“Ex-generalul KGB Oleg Kalughin estimează, că „Elţîn se convinsese  că Putin era de încredere şi loial. Dădea dovadă de un spirit de obedienţă prusac. Imediat ce Elţîn ordona ceva, Putin se şi executa“.

Cum a fost ales? „Numele său a fost avansat mai întâi de Valentin Iumaşev, consilierul lui Elţîn (şi redactor al Memoriilor acestuia), a povestit Serghei Dorenko, un celebru jurnalist al canalului de televiziune ORT. A fost susţinut de Aleksandr Voloşin, şeful Administraţiei Prezidenţiale. Putin a fost acceptat şi împreună s-au pus de acord asupra numirii sale. A opus rezistenţă, exprimându-şi ezitarea de a fi implicat într-o întreprindere atât de aventuroasă. Dar l-au convins.“ Oligarhul Boris Berezovski propune o altă versiune. El afirmă că l-a împins personal pe Putin să accepte postul de prim-ministru. Cei doi s-ar fi întâlnit pentru a discuta subiectul la mijlocul lui iulie 1999, în Franţa, la Biarritz, unde fericitul candidat îşi petrecea vacanţa cu familia. Aleksandr Litvinenko, fostul agent KGB refugiat la Londra şi asasinat cu poloniu 210 în noiembrie 2006, estima că KGB/FSB pusese la punct o strategie cu două paliere pentru a cuceri puterea: la vedere, prin intermediul lui Primakov, şi clandestin, prin mijlocirea lui Putin. „Misiune îndeplinită“, şi-a anunţat, de altfel, acesta din urmă, triumfal, colegii din Servicii, atunci când a fost numit.

Adevărul este, fără îndoială, undeva în fiecare dintre aceste versiuni. Că Putin a fost ales pentru aptitudinile sale „medii“ este posibil: mentorii săi trebuie să se fi gândit că acest funcţionar cenuşiu, şters chiar, nu va face umbră nimănui. Că a şovăit să accepte postul de prim-ministru este verosimil: funcţia era prea grea pentru fragilii săi umeri de aparatcic obişnuit. Că Berezovski a făcut pe mijlocitorul este de imaginat, dacă ţinem seama de rolul marcant pe care îl juca oligarhul la sfârşitul preşedinţiei lui Elţîn. Că serviciul KGB/FSB a avut o soluţie de rezervă pentru a recupera puterea pierdută în 1991 este plauzibil, dacă e să judecăm după conflictul de interese din interiorul „organelor“, pe care l-a provocat lupta împotriva corupţiei dusă de Primakov – provenit din SVR, să o spunem din nou –, dar contrată de FSB-ul condus de Putin. Cât priveşte fidelitatea lui Putin faţă de idealul cekist, nimeni nu o contestă: prin el, tocmai Lubianka avea să preia frâiele; itinerarul celui în cauză, precum şi modul în care avea să acţioneze ulterior, toate acestea corespundeau stilului „organelor“.

Într-o carte de convorbiri apărută în chip oportun chiar la începutul mandatului lui, spre a-i face propagandă, Vladimir Putin şi-a dezvăluit pasiunea dintotdeauna pentru spionaj, „cu mult înainte de a termina şcoala“, precizează el. Intrarea în rândurile KGB însemna slujirea regimului sovietic, despre care el continuă să creadă că a reprezentat un lucru bun pentru Rusia. Mentalitatea cekistă şi idealurile comuniste au mers mult timp mână în mână în cazul lui, aproape din atavism, întrucât tatăl său, membru de partid, a făcut parte din comandourile NKVD (strămoşul KGB-ului) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Bunicul lui a fost chiar bucătarul lui Lenin şi al lui Stalin, dovada unei bune conştiinţe bolşevice în familie.

Studentul Putin a făcut totul pentru a se face remarcat de către serviciile secrete, în speranţa de a-şi face intrarea în cadrul acestora – căci nu alegeai să devii cekist, trebuia să fii remarcat de Lubianka pentru a deveni aşa ceva. Ulterior, cariera de spion a lui Putin a fost cea a unui ofiţer şters, incapabil de a se distinge din grămadă. Voia să activeze în Direcţia I Principală (spionaj), cea mai prestigioasă; a fost aruncat în divizia de contraspionaj, pentru a vegeta la Leningrad, oraşul lui natal, cu misiunea de a recruta străini aflaţi în tranzit.

În 1985, după ani de serviciu credincios, i s-a propus un post dincolo de hotare, visul oricărui cekist. A fost strămutat însă în Germania de Est, în spatele Cortinei de Fier, la Dresda, o bază secundară. Nu era tocmai o avansare. Aici, trebuia să recruteze din nou străini, în colaborare, de astă dată, cu Stasi, serviciile secrete ale RDG. În 1988, colegii lui est-germani l-au decorat cu Ordinul de Merit pentru „recunoaşterea serviciilor sale considerabile în cadrul ministerului“. Medalia era de bronz, cea rezervată spionilor de rangul doi. După căderea Zidului Berlinului, în noiembrie 1989, s-a reîntors în ţară fără glorie, asemenea miilor de alţi ofiţeri ai KGB, constrânşi să fugă din Europa de Est, care se elibera de jugul sovietic. Toţi aceşti oameni de teren aveau să ocupe în URSS funcţii subcalificate, în general deţinute de membrii „rezervei active“, pensionari, agenţi compromişi sau inapţi pentru activitatea operaţională.

Putin a devenit prorectorul Universităţii din Leningrad, un post „sub acoperire“, cum se spune, de unde putea supraveghea lumea intelectuală, aflată în plină efervescenţă în acele luni de crepuscul comunist. Începând de aici, cariera „Moliei“ (porecla lui printre colegii săi cekişti) devine tulbure. În orice caz, ea avea să ia o altă întorsătură. Dacă e să credem legenda pe care şi-a creat-o el însuşi, Vladimir Putin ar fi părăsit postul de prorector la începutul anului 1991, de bunăvoie, pentru a se pune în serviciul lui Anatoli Sobceak, unul dintre foştii săi profesori la universitate, devenit preşedinte al Consiliului Municipal din Leningrad. La vremea aceea, Sobceak era o figură printre liberali, făcea parte dintre cei care îl presau pe Gorbaciov să întreprindă şi mai multe reforme. În acelaşi timp, Putin ar fi trimis o scrisoare de demisie la Lubianka. Din nefericire, superiorii lui nu au ţinut seama de ea. A trebuit să aştepte puciul din august 1991, pentru ca însuşi şeful cel mare al KGB, Vladimir Kriucikov, de altminteri un complotist-şef, să îi vadă în sfârşit cererea. Toată această poveste nu stă în picioare. Este mai probabil că a fost trimis în preajma lui Sobceak la ordin, în exerciţiul funcţiunii, şi nimic nu permite verosimilitatea demisiei lui din KGB. Mentalitatea lui Putin din acea vreme, apoi comportamentul lui de mai târziu contrazic versiunea. Cekist visa să fie din copilărie, cekist trebuie să fi rămas până la capăt, până la fărâmiţarea KGB-ului în mai multe servicii, după eşuarea puciului. A rămas cu adevărat fidel partidului comunist până la dizolvarea sa, în urma eşecului din august 1991, după cum a mărturisit-o el însuşi, şi atunci de ce naiba să fi părăsit „organele“ înainte? Atunci când, peste câţiva ani, în iulie 1998, a fost numit în fruntea FSB de către Elţîn, Putin a luat, de fapt, conducerea unui serviciu pe care nu-l abandonase niciodată, cel puţin cu inima.

Leningradul, care şi-a reluat la începutul deceniului 1990 numele din epoca imperială, Sankt-Petersburg, l-a ales primar pe Anatoli Sobceak în iunie 1991. A rămas în funcţie timp de cinci ani. Aceşti ani au fost cei ai ascensiunii lui Vladimir Putin şi ai transformării, în care micul funcţionar a prins gustul mocirlei capitalismului sălbatic care a acoperit Rusia postsovietică. Dacă dorim să înţelegem politica pe care avea să o urmeze mai apoi preşedintele Putin, trebuie să privim cu atenţie anii săi petersburghezi, perioadă în timpul căreia a putut măsura posibilităţile de îmbogăţire pe care le oferea economia de piaţă pentru aceia care îi controlau mecanismele. Aici au început lui să-i placă puterea şi bogăţiile pe care aceasta le conferă şi aici a început să-şi piardă capul limpede al bunului cekist care credea că este. Începând cu această perioadă este în orice caz permis să punem la îndoială legendara onestitate a lui Vladimir Putin şi pretinsul său simţ etatist.

O lespede de plumb a acoperit activităţile comerciale cărora li s-a consacrat la Sankt-Petersburg între 1991 şi 1996. E chiar prudent ca ele să nu fie privite prea îndeaproape. Iuri Şcekoşcikin, deputat în Dumă, a plătit cu viaţa ancheta sa asupra deturnărilor şi spălărilor de bani din marea cetate a Nordului din acea perioadă. Şcekoşcikin a murit la 3 iulie 2003, după suferinţe atroce, otrăvit cu o substanţă care nu a putut fi niciodată identificată. Iar când un judecător de instrucţie s-a arătat prea curios cu privire la aceleaşi chestiuni, a fost îndepărtat pentru „abuz de putere“. În 2005, un săptămânal rus, Novaia Gazeta, a reuşit totuşi să publice câteva documente provenind de la serviciile vamale germane, unde apăreau nişte ciudate tranzacţii comerciale, însumând 5 miliarde de dolari, în care Putin pare să fi jucat un rol pe când se afla în fruntea Comitetului de Relaţii Externe al Primăriei din Sankt-Petersburg. Povestea a fost repede îngropată.

Însărcinat cu relaţiile externe ale oraşului, el a putut îndeosebi miza pe valoarea operaţiunilor de import-export efectuate de întreprinderi aflate sub autoritatea sa, ceea ce, se ştie, aducea mult profit. La începutul anilor ’90, Consiliul Municipal i-a solicitat demisia, ca urmare a unei sumbre afaceri de troc cu materii prime (lemn, metale feroase, metale rare), care a costat oraşul mai bine de o sută de milioane de dolari. Dosarul a fost clasat. Mai târziu, Putin a fost însărcinat cu privatizările, având ca misiune principală colectarea taxelor şi impozitelor de la noile întreprinderi în bugetul municipalităţii. Acest post i-a dat şi mai multă libertate pentru a acţiona după bunul său plac. Îi găsim numele în afacerea celor „Trei Balene“, o companie importatoare de mobilă. Taxele aferente contractelor derulate de această societate rusească, echivalentul a sute de milioane de dolari, au fost în mare parte deturnate în beneficiul miliţiei şi al FSB. Justiţia germană s-a interesat şi de Putin, atunci când şi-a dat seama că el figura în consiliul de administraţie al unei societăţi imobiliare implicate în operaţiuni de spălare de bani ai mafiei ruse1. În momentul legalizării jocurilor de noroc, Putin a avut ideea de a crea o regie municipală care să păstreze controlul asupra cazinourilor din Sankt-Petersburg deţinând 51% din capitalul acestora. Regia în cauză a fost plasată sub autoritatea FSB şi a poliţiei fiscale, ceea ce nu a împiedicat mafia să-i deturneze masiv fondurile, în beneficiul unor naşi locali.

 

978-973-50-4463-3

 

 

Povestea zilei – „Lampa fermecată a lui Hal Irwin”

aprilie 29, 2014

Din „Tabachera din Bagombo” de Kurt Vonnegut

 

Lampa fermecată a lui Hal Irwin

Hal Irwin şi-a fabricat lampa fermecată în subsolul lui din Indianapolis, în vara lui 1929. O făcuse să semene cu lampa lui Aladin. Folosise un ceainic vechi de tablă, cu o bucată de vată înfiptă în cioc, pe post de fitil. Apoi făcuse în el o gaură şi-i pusese un buton, pe care îl conectase la două baterii şi la o sonerie, băgate înăuntru. Ca mulţi alţi soţi de pe vremea aceea, avea în subsol un atelier.

Ideea fusese că era o modalitate nostimă de a chema servitorii. Frecai ceainicul ca pe o lampă fermecată, şi apăsai pe butonul lateral. Pornea soneria şi atunci servitorul, dacă aveai aşa ceva, venea la tine şi te întreba ce doreşti.

Hal nu avea servitor, dar avea să împrumute unul de la un prieten. Hal era consilierîntr-o firmă de curtaj şi îşi cunoştea slujba la perfecţie. Făcuse jumătate de milion de dolari la bursa de valori, şi nimeni nu ştia asta. Nici măcar soţia lui.

Făcuse lampa fermecată în chip de surpriză pentru soţia lui. Avea de gând să-i spună că e o lampă fermecată. Şi apoi avea să o frece între mâini şi să-şi dorească o casă mare şi nouă. Şi apoi avea de gând să-i arate că era într-adevăr o lampă fermecată, pentru că toate dorinţele aveau să se împlinească.

În timp ce făcea el lampa, un decorator de interioare tocmai finisa o vilă imensă, model franţuzesc, pe care Hal o construise, la comandă, pe strada North Meridian.

Când a făcut el lampa, Hal şi cu Mary trăiau într-o casă-vagon, în zona amărâtă de la intersecţia străzilor Seventeenth şi Illinois. Erau căsătoriţi de doi ani şi Hal nu o scosese în oraş decât de vreo cinci sau şase ori. Nu era zgârcit. Punea bani deoparte ca să-i cumpere toată fericirea pe care şi-o putea dori vreodată o fată şi avea de gând să i-o dea pe toată dintr-un singur foc.

Hal era cu zece ani mai mare decât Mary, aşa că îi era uşor să o ducă de nas cu o mulţime de chestii, una dintre ele fiind banii. Nu discuta cu ea despre bani, n-o lăsa nici odată să vadă vreo factură sau vreun extras de cont, nu-i spunea nici odată cât câştigă sau ce făcea cu banii. Mary trebuia să se descurce cu o alocaţie neînsemnată pe care i-o dădea ca să ţină casa, aşa că ea presupunea că sunt săraci lipiţi.

Dar pe Mary n-o deranja asta. Fata asta era bună ca pâinea caldă. Sărăcia îi lăsa loc să-şi etaleze religia. Când venea sfârşitul lunii şi constatata că mâncaseră destul de bine şi să nu-i ceruse lui Hal nici un ban în plus, se simţea ca un mieluşel alb. Şi îşi închipuia că şi Hal era fericit, chiar dacă era lefter, pentru că ea îi dădea iubire cât de sute de milioane de dolari.

Un singur lucru o deranja pe Mary la faptul că erau săraci, şi anume că Hal părea întotdeauna să creadă că ea voia să fie bogată. Şi îşi dădea toată silinţa să îl convingă că nu era aşa. […]

— Ei bine, am o veste pentru tine, i-a spus Hal: Mâine o să te alegi cu o bucătăreasă. Am cerut la o agenţie să-mi trimită una.

De fapt, persoana care urma să vină a doua zi, şi pe care o chema Ella Rice, nu venea ca să gătească şi nici nu era de la o agenţie. Avea deja o slujbă, la un prieten de-al lui Hal pe care Mary nu-l ştia. Prietenul avea să-i dea o zi liberă, pentru ca ea să poată juca rolul unui spirit.

Hal făcuse repetiţii cu ea, acasă la prietenul lui, şi urma să o plătească bine. Ea avea nevoie de banii în plus. Urma să nască în aproximativ şase săptămâni, după calculele ei. Nu trebuia decât să-şi pună pe cap un turban, când sosea momentul, când Hal îi arăta lui Mary lampa lui fermecată şi o freca între mâini şi apăsa pe sonerie. Atunci ea avea să spună: „Eu sunt spiritul. Ce vă doreşte inima?“

După aceea, Hal urma să-şi dorească tot felul de lucruri scumpe pe care le avea deja, dar pe care Mary încă nu le văzuse. Prima oară avea să-şi dorească o maşină de oraş Marmon. Aceasta avea să fie deja parcată în faţa casei. De câte ori îşi punea câte o dorinţă, începând cu aceasta, Ella Rice avea să spună: „S-a făcut“. […]

 

Ella Rice a sosit la casa lor a doua zi la ora trei, aşa cum conveniseră. Într-o pungă de hârtie avea turbanul pe care i-l dăduse Hal. El încă nu ajunsese acasă. Ella trebuia să facă pe bucătăreasa cea nouă, şi nu pe spiritul, până ajungea Hal la trei şi jumătate. Ceea ce a şi făcut.

Ce nu luase în calcul Hal însă era că lui Mary, Ella avea să i se pară foarte plăcută, dar cumplit de amărâtă, nu atât ca bucătăreasă, cât ca om aflat, ca şi ea, la mare ananghie. El se aşteptase ca ele să se ducă la bucătărie, să vorbească despre una alta, despre ce îi plăcea lui Hal să mănânce şi aşa mai departe. Dar Mary a întrebat-o pe Ella despre sarcina ei, care era evidentă. Ella, care nu era actriţă, şi care oricum ajunsese la capătul puterilor, a izbucnit în plâns. Cele două femei, una albă şi una neagră, au stat în camera de zi şi au vorbit despre vieţile lor, în schimb.

Ella nu era căsătorită. Tatăl copilului ei o bătuse, când aflase că era însărcinată, şi apoi îşi luase tălpăşiţa, nu se ştia încotro. Simțea tot felul de junghiuri şi de dureri, n-avea rude şi nu ştia cât mai putea să facă treabă. I-a repetat ce îi spusese şi lui Hal, că încă mai avea vreo şase săptămâni până să nască, după calculele ei. Mary i-a spus că şi-a dorit şi ea un bebeluş, dar nu putea să facă. Asta n-a fost de prea mare folos.

Când Hal a parcat Marmonul cel nou în faţă, şi a intrat în casă, nici una din femei nu era în dispoziţia necesară ca să se bucure de spectacolul pe care îl puseseră la cale. Erau în ultimul hal! Dar el şi-a imaginat că lampa lui fermecată avea să le înveselească. S-a dus s-o ia din dulapul de la etaj în care o ascunsese, a adus-o în camera de zi şi a spus:

— Vai de mine! Ia uite ce am găsit! Cred că-i o lampă fermecată. Poate, dacă o frec între mâini, o să apară un spirit şi o să-mi îndeplinească o dorinţă.  […]

Cei trei au ieşit afară la maşină şi Hal le-a spus să intre în ea, că era a lui, achitată integral. Femeile s-au aşezat pe bancheta din spate, iar Mary i-a spus lui Ella, nu lui Hal:

— Mulţumesc mult. E minunată. Cred că am luat-o razna.

Hal a luat-o pe Strada North Meridian, arătându-le case măreţe pe stânga şi pe dreapta. […]

Hal s-a oprit în faţa unei vile stil franţuzesc în care nişte muncitori tocmai făceau ultimele retuşuri. A oprit motorul, a frecat lampa, a sunat la sonerie şi a spus:

— Spiritule, dă-mi o casă nouă pe Strada North Meridian, numărul 6544.

Mary i-a spus lui Ella:

— Nu trebuie să faci asta. Nu-i răspunde.

Acum s-a înfuriat Ella pe Marry.

— Iau bani pentru asta!

Tot ce spunea Ella era într-un dialect tipic pentru o persoană de acea rasă, condiţie socială şi nivel de educaţie de pe vremea aceea. Apoi a început să geamă. Intrase în travaliu.

Au dus-o pe Ella Rice la spitalul municipal, singurul care primea şi negri. A născut un băieţel sănătos şi Hal a plătit pentru naştere.

Hal şi Mary au adus-o pe Ella, cu tot cu copil, în casa lor cea nouă. Casa cea veche o puseseră în vânzare. Iar Mary, care nu putea să aibă copii, a aranjat unul dintre cele şapte dormitoare pentru mamă şi copil, cu mobilă drăguţă şi cu tapet colorat şi cu jucării cu care bebeluşul încă nu putea să se joace. Mama şi copilul aveau propria lor baie. […]

Mary nu-l iubise nici odată pe Hal, dar se străduise să-l placă. O luase ca pe o slujbă. Pe vremea aceea, femeile nu aveau prea multe căi de a câştiga singure bani, iar ea nu moştenise nimic şi nici nu avea să moştenească, decât dacă murea Hal. Hal nu era mai prostănac decât majoritatea bărbaţilor pe care îi cunoscuse. Şi cert era că nu voia să fie singură. Aveau un grădinar negru şi o spălătoreasă neagră şi o femeie de serviciu albă din Irlanda, care trăia în vilă. Mary a insistat să gătească ea. Ella Rice s-a oferit să o facă, măcar pentru ea. Dar nimeni în afară de Mary nu avea voie să gătească.

Ura atât de tare casa cea nouă şi maşina enormă, cu care îi era ruşine, încât nici măcar nu l-a mai plăcut pe Hal. Asta i-a picat greu lui Hal, extrem de greu, după cum vă puteţi imagina. Nu numai că nu mai primea iubire, sau ceva care să semene a iubire, de la femeia cu care se însurase, dar aceasta îi dădea acum de zece ori mai multă iubire decât primise el vreodată, şi încă fără încetare, unui bebeluş negru ca tăciunele! […]

La birou, însă, Hal făcea mai mulţi bani ca nici odată, tranzacţionând acţiuni şi obligaţiuni pentru alţii, dar investind masiv şi pentru el în acţiuni cumpărate în marjă, fără să se complice cu obligaţiuni. „În marjă“ însemna că plătea numai o parte din preţul întreg al unei acţiuni, rămânând dator pentru diferenţă firmei de curtaj la care lucra. Şi apoi valoarea acţiunii creştea, pentru că o voiau şi alţii, iar Hal o vindea. Îşi putea plăti, astfel, datoria la firmă, iar restul profitului în băga în buzunar. Şi, aşa, putea să cumpere alte acţiuni în marjă.

 

La trei luni după episodul cu lampa fermecată, bursa de valori a căzut. Acţiunile pe care Hal le cumpărase în marjă şi-au pierdut toată valoarea. Dintr-odată, toată lumea le găsea prea scumpe, cu orice preţ s-ar fi vândut. Aşa că tot ce datora Hal Irwin firmei sale de curtaj, şi tot ce datora firma lui de curtaj, la rândul ei, băncii, făcea mai mult decât toate proprietăţile lui – casa cea nouă, casa cea veche încă nevândută, mobila, maşina şi aşa mai departe. Absolut tot!

 

978-973-689-690-4

Povestea zilei – „Şoşon-Galoşul roşu”

martie 14, 2014

Din audiobook-ul „Povestiri” de Ilf şi Petrov, în lectura lui Victor Rebengiuc.

ŞOŞON-GALOŞUL ROŞU

În zorii unei zile geroase de februarie, populaţia celebrului oraş Kolokolamsk a fost deşteptată de nişte salve de puşcă trase brambura.

Locuitorii, în pâslari traşi direct peste izmene, se revărsară pe stradă. Când, imediat după aceea, clopotul dădu alarma, panica se înteţi. Sunetele de tenor hodorogit ale clopotelor de la biserica Promovarea Crucii erau susţinute cu tărie de notele de bas venite de la clopotniţa hramului Apariţia lui Hristos.

Cum se întâmplă întotdeauna când e o alarmă neaşteptată, cetăţenii ştiură perfect în ce direcţie trebuiau să fugă. Şi, în foarte scurt timp, piaţa Cooperativa “Pasarea” fu tixită de lume.

Lângă mormântul comerciantului particular necunoscut era postat într-o totală nedumerire întregul efectiv al miliţiei kolokolameştene, format din patru miliţieni pedeştri şi şeful lor, tovarăşul  Limitiuk. Puştile miliţienilor mai scoteau încă fum. Limitiuk ţinea în mână un revolver cu ţeava îndreptată spre cerul lăptos.

-În cine trag? – strigă Nikita Potaiev desprinzându-se din mulţime.

El întârziase puţin şi, după aspectul său exterior (prin cojocul de paznic larg desfăcut al cetăţeanului Potaiev se vedea pieptul păros cu un tatuaj care reprezenta o cuconiţă goală cu o cană înspumată de bere) se putea trage concluzia că dacă nu avea să afle acum, numaidecât, în cine se trage, îi putea exploda inima.

Dar Limitiuk nu răspunse. Înălţându-şi capul, se uită pătrunzător la norii joşi de zăpadă. Treptat începu să bage de seamă şi mulţimea că deasupra pieţei plutea un aerostat care semăna cu o minge cum au copiii, cu plasă.

-În avionul inamic, – comandă pe un ton înverşunat Limitiuk – foc tot flancul!!

Flancul, mijind ochii, trase.

-Salvă scurtă! – strigă cu părere de rău Nikita Potaiev. – Ei, oricum n-or să plece, împieliţaţii! Să dăm cu pălăriile!

Şi îşi şi împărtăşi consideraţiile mulţimii.

-Îi ştim noi pe zburătorii ăştia! Ăştia zboară din Kliatvia să atace Kolokolamskul nostru. E clară treaba!

Zvonul despre atacul inamic scoase din piepturile celor adunaţi în piaţă un urlet prelung.

Înainte ca Nikita Potaiev, care dăduse fuga acasă după topor, să apuce să se întoarcă, aerostatul trecu rapid la aterizare. Peste cinci minute, mulţimea distingea deja un coş mare din stuf şi o inscripţie de-a curmezişul balonului:

Şoşon-galoş roşu

În privinţa inscripţiei, evident ruseşti, nimeni nu manifestă vreo îndoială. Musiu Autentikov, care izbutise să ocupe cel mai confortabil loc pe mormântul comerciantului particular necunoscut, declară pe loc că inscripţia este un fals şi că ea fusese făcută de perfizii kliatvieni ca să-i bage pe kolokolameşteni în ceaţă şi să-i cucerească mai uşor.

Limitiuk dădu o comandă şi o nouă salvă agită aerul îngheţat.

În clipa aceea, spectatorii zăriră feţele speriate ale aeronauţilor care se aplecau peste bordul nacelei.

-Predă-te! – răcni agitând toporul cetăţeanul Potaiev care reuşise să se întoarcă.

Aeronauţii dădeau din mâini şi strigau ceva, dar cuvintele li se pierdeau, neajungând până la pământ. Înfocatul Limitiuk deschise o pârâială neregulată, după care spre mulţime începură să vină în zbor saci cu balast.

Balonul îşi luă zborul pentru o clipă, dar, ciuruit de gloanţele kolokolameştene, începu să piardă înălţime. Acum feţele abătute ale aeronauţilor se vedeau atât de clar, încât mulţimea începu să sărbătorească victoria.

-Ne predăm! – strigă un aeronaut în vârstă cu ochelari de baga. – Ne predăm, cretini ce sunteţi!

Aerostatul coborî până la înălţimea unei case cu etaj.

-Idioţilor! – strigară de sus. – V-aţi găsit pe cine să tăbărâţi!

-Bine, bine! – răspunseră de jos. – Coboară pe pământ, Kliatvia! Să ne socotim aici!

La aceste cuvinte, Nikita Potaiev îşi agită în chip de salut toporul. Acest gest făcu feţele aeronauţilor să se schimonosească.

-Dar ce faceţi? – strigară şoşoni-galoşii.

Nikita Potaiev nu răspunse. El sări cât putu în sus, nădăjduind să ajungă coşul cu toporul.

-Crăpa-r-aţi! – începură să ţipe isteric de sus, şi aruncară aparatele de măsură şi un primus.

Dar cum  balonul tot nu se ridica, zburătorii începură să se dezbrace de zor şi să arunce jos şube, vestoane, pâslari, bretele elegante şi un salam cu piper.

-Conserve n-aveţi? – strigă aferat musiu Autentikov.

-Cretinii dracului! – răspunseră aeronauţii luând-o spre cer.

Limitiuk comandă foc la grămadă, după care “Şoşon-galoş roşu” căzu ca un pietroi în piaţă. Un aeronaut se răsturnă în cădere şi fu luat pe dată prizonier. Balonul, luat de vânt, îi târî pe ceilalţi pe Bulevardul Vechiului Regim spre centrul oraşului. Mulţimea se aruncă în urmărirea lui. În faţa tuturor alerga pe urmele inamicului maiorul de pompieri Foc-Pălălaiev cu acoliţii lui din echipa de pompieri.

În Piaţa Membrilor, balonul fugar fu capturat şi zburătorii fură luaţi prizonieri.

-Ce-aveţi, diavolilor, – întrebă plângând aeronautul-şef cu ochelari de baga şi izmene frez – de tăbărâţi pe ai voştri cu topoarele?! Aţi ciuruit balonul, tâmpiţilor!

Neînţelegerea se lămuri într-o clipă. Zborul fusese organizat de ziarul “Salcâmul roşu”, în care scop fusese afretată nava aeriană “Şoşon-Galoş Roşu”.

-Scrie pe voi că sunteţi sportivi? – întrebă posac Limitiuk. – De unde să ştiu eu? Regulamentul spune că după trei avertizări sunt obligat să trag. Ziceţi că n-aţi auzit. Trebuia să auziţi!

-Nişte gogomani, asta sunteţi!

Dar balonul nu mai era deja. Pierise fără urmă.

În schimb, a doua zi, după plecarea nenorocoşilor astronauţi din oraş, în toate magazinele din Kolokolamsk s-au vândut paltoane impermeabile dintr-o excelentă mătase cauciucată.

 

548402_10201223033522474_1253554955_n

 

 

Povestea zilei – „Supravietuitoarea“

februarie 12, 2014

Din Visătoarea din Ostende de Eric-Emmanuel Schmitt

„Totul a început într-un martie sfios şi rece, la Ostende. Visasem dintotdeauna la Ostende. De câte ori mă aflu într-o călătorie, denumirea locurilor îmi atrage atenţia înainte de locurile însele. Cuvintele, aşezate mai sus decât clopotniţele, semnalizează de la distanţă, sunt vizibile de la mii de kilometri, şi transmit sunete ce declanşează imagini.

Ostende…

Consoanele şi vocalele desenează un plan, ridică ziduri, dau contur unei atmosfere. Dacă un târguşor poartă numele unui sfânt, imaginaţia mea îl construieşte în jurul unei biserici; când numele evocă pădurea – Boisfort – sau câmpurile – Champigny –, verdeaţa îi invadează imediat străduţele; dacă indică un material – Pierrefonds –, răzuiesc în minte tencuiala caselor ca să scot la lumină piatra; sau dacă locul pomeneşte de un miracol – Dieulefit – văd o cetate care domină câmpia din vârful unui munte semeţ. Când mă apropii de un oraş, mai întâi am întâlnire cu un cuvânt.

Visasem dintotdeauna la Ostende.

M-aş fi putut mulţumi să visez fără să merg neapărat acolo dacă n-aş fi fost împins de o ruptură sentimentală. Trebuia să plec! Să ies din Parisul prea impregnat de amintirile unei iubiri destrămate. Repede, să schimb aerul, clima… Nordul mi s-a părut o soluţie acceptabilă, întrucât nu fusesem niciodată împreună prin locurile acelea. Am desfăcut o hartă şi am fost vrăjit pe loc de şapte litere înscrise pe albastrul Mării Nordului: Ostende. Nu numai că mă simţeam fermecat de sonoritatea acestor litere, dar mi-am şi amintit de o prietenă, care ştia un loc unde aş fi putut sta. S-au dat câteva telefoane, lucrurile s-au aranjat, camerele la pensiune au fost rezervate, bagajele au fost îngrămădite în maşină şi am pornit la drum spre Ostende, de parcă acolo mă aştepta pe mine destinul. Fiindcă începea cu un O al surprizei, urmat de îndulcitorul s, cuvântul îmi pregătea încântarea unei plaje nesfârşite de nisip fin… Fiindcă auzeam tendre şi nu tende, pictam străzile în pasteluri, sub un cer albastru, paşnic. Fiindcă rădăcinile lingvistice îmi sugerau o cetate privind spre vest, îmi imaginam grupuri de case cu faţa la mare, îmbujorate de un etern apus de soare. Ajungând acolo noaptea, n-am prea ştiut ce să cred. Dacă în anumite privinţe realitatea oraşului corespundea cu imaginea din visul meu, ea îmi impunea totodată şi unele dezminţiri violente: cu toate că Ostende se afla la capătul lumii, în Flandra, aşezat între valurile mării şi valurile câmpurilor, cu toate că avea o plajă enormă şi un dig nostalgic, oraşul dădea în acelaşi timp pe faţă cât de mult îşi urâţiseră belgienii litoralul sub pretextul de a-l face accesibil unui număr cât mai mare de oameni. Şiruri de blocuri imense mai înalte decât pacheboturile, oferind locuinţe fără pic de gust şi lipsite de orice stil, totul conform principiilor rentabilităţii imobiliare. Vedeam în ele un haos urban sugerând aviditatea antreprenorilor dornici să pună mâna pe banii clasei de mijloc în perioada concediilor.

Din fericire, casa unde închiriasem eu un etaj era o supravieţuitoare a secolului XIX, o vilă de pe vremea lui Leopold II, regele-constructor. La vremea ei o casă obişnuită, devenise acum ceva excepţional. Plantată în mijlocul imobilelor recente, care reprezentau gradul zero al invenţiei geometrice, fiind nişte simple paralelipipede împărţite în etaje, la rândul lor decupate în apartamente cu ferestre oribile şi geamuri din sticlă fumurie, toate simetrice – de o raţionalitate care-ţi face greaţă de raţionalitate –, vila asta era mărturia solitară a unei voinţe arhitecturale; era frumoasă, căci îşi variase dimensiunea şi ritmul deschiderilor: propunea când un balcon, când o terasă, mai încolo o seră, riscase o combinaţie de ferestre înalte, scunde şi medii, şi chiar de ferestre pe colţ, iar apoi se amuzase, ca o femeie care-şi aplică o aluniţă pe frunte, arborând un ochi-de-bou sub acoperişul de gresie.

În prag apăru o femeie de vreo cincizeci de ani cu părul roşu şi faţa brăzdată de vinişoare.

— Ce vrei?

— Aici locuieşte doamna Emma Van A.?

— Corect, mormăi femeia cu un accent flamand rustic, care-i sporea înfăţişarea sinistră.

— Am închiriat la dumneavoastră etajul întâi pentru două săptămâni. Presupun că prietena mea din Bruxelles v-a anunţat.

— Da, sigur! Aici e! Stai s-o anunţ pe mătuşa mea. Intră, te rog, hai intră.

Mâinile ei aspre îmi smulseră valizele şi le aşezară în hol. Apoi mă împinse cu amabilitate bruscă spre salon, unde am văzut în dreptul ferestrei silueta unei femei firave într-un scaun cu rotile, întoarsă cu faţa spre întunericul de cerneală al mării, pe care-l sorbea cerul.“

978-973-689-661-3

Povestea zilei – „Michael Flaherty”

februarie 10, 2014

Din „ASTAZI ESTE MAINELE DE CARE TE-AI TEMUT IERI” de Radu Paraschivescu

Nu mă pricep să ţin socoteala zilelor, săptămânilor şi lunilor. Şi nu-mi mai amintesc o sumedenie de lucruri – nici când m-au adus în locul ăsta unde se isprăveşte lumea (parcă aprilie 1846, dar nu bag mâna-n foc), nici când m-au azvârlit în celula în care zac acum şi din care o să ies doar ca să atârn în ştreang. E curios că-mi aduc aminte, în schimb, lucruri de demult. Amarnic râd uneori omul de viaţă şi viaţa de om! Şi crudă e soarta asta care într-o zi te suie în poala bunului Dumnezeu, iar în alta îţi leagă funia de gât.

Cine-ar fi crezut?

Cine s-ar fi gândit că după ce, în copilărie, făcusem potecă între poarta închisorii şi spânzurătoarea ridicată în piaţa mare din Galway, însoţind cu pas ştrengăresc căruţa osândiţilor şi urându-le călătorie sprâncenată spre iad, aveam să-mi duc zilele într-o scorbură cu zăvor şi zăbrele, fără să ştiu care dintre blidele cu fiertură pe care mi le aducea paznicul de două ori pe zi avea să fie cel de pe urmă?

Cine-ar fi putut desluşi în veselia mea neruşinată de atunci semnul că aveam să pier aşa cum pieriseră atâţia alţii sub ochii mei, cu limbile umflate, pe când eu, furişându-mă prin talazurile gloatei, goleam într-o jumătate de oră mai multe buzunare decât golise într-un an fiecare dintre nefericiţii care, cu gluga neagră pe cap şi cu mâinile legate la spate, se bălăngăneau în aer şi zvâcneau din picioare?

Şi cine-ar fi  crezut că, îmbrâncit în zgrunţuroşenia celulei, după ce ochii mi s-au deprins cu întunericul dinăuntru, aveam să nimeresc tocmai peste ceea ce n-aş fi vrut să văd niciodată? Peste nişte cuvinte scrijelite de cine ştie ce mână pe zidul tem­niţei, cuvinte de o isteţime crudă, dătătoare de fiori, pe care eu, nu altul, le strigasem de fiecare dată când un osândit era săltat din căruţă şi dus sub laţul care avea să i se înnoade pe grumaz. Aceleaşi cuvinte pe care aveam să le aud la ani buni după ce mă mutasem la vreo douăzeci de mile est de Galway, în Athenry, din gura unui proroc nebun, care mă privise în ochi când încă nici nu izbucnise bine boala cartofului şi-mi prevestise despre hoţie, temniţă şi moarte.

ASTĂZI ESTE MÂINELE DE CARE TE-AI TEMUT IERI.

Când mi-au căzut ochii pentru prima dată pe cuvintele acelea crestate în carnea zidului, am ştiut că nădejdile nu-şi mai aveau rost. A fost mai rău ca o osândire. A fost mai rău decât în ziua când guvernatorul mi-a hotărât soarta şi l-a rugat apoi pe Dumnezeu drăguţul – ce batjocură! – să se îndure de sufletul meu. Cuvintele din zid mi-au întărit gândul care mi se cuibărise în minte încă din clipa când fusesem împins în celulă: că din locul ăsta în care nici şobolanii nu se îndurau să intre mai aveam de făcut un singur drum. Fără întoarcere.

Curios lucru, să fii închis la mii de mile de ţara ta şi singurul lucru de care-ţi aduci aminte în fiecare zi să fie spânzurătoarea din Galway. Şi poate că n-ar trebui să rup tocul şi să prăpădesc hârtia pe care a binevoit să mi-o dea până la urmă guvernatorul închisorii povestind despre grozăviile pe care le-am văzut de mic şi la care n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să râd ca la strâmbăturile saltimbancilor veniţi să înveselească lumea în zilele de piaţă. Dar mi-e cu neputinţă să scap din cleştele amintirilor de-atunci. Dacă există ceva care mi-a rămas în minte din drumurile făcute la Galway când era zi de spânzurătoare, e forfota pestriţă din jurul eşafodului, viermuiala târgoveţilor, strigătele şi semnele deşucheate pe care le făceau curvele spre căruţa osândiţilor, ochii mari ai copiilor ţinuţi pe umeri de taţi ca să nu scape nimic, ouăle clocite şi roşiile stricate care zburau din sute de mâini spre cei cărora urma să li se curme viaţa. Umbla vorba că, după ce-şi ajutau feciorii să vadă totul până la capăt, părinţii îi duceau acasă şi le trăgeau o bătaie soră cu moartea, ca nu cumva să le treacă şi lor vreodată prin cap gândul furtişagului sau al altei nelegiuiri.

Abia acum îmi dau seama, poate c-ar fi trebuit să-mi încep povestea spunând cum mă cheamă. Mă numesc Michael Flaherty

978-973-50-3851-9

Ce face fiecare cu viaţa lui

ianuarie 7, 2011

Următorul fragment face parte dintr-o conferinţă organizată în 2008 la Universitatea de Vest din Timişoara, la care vorbitorul invitat a fost Gabriel Liiceanu. Deşi subiectul anunţat  urmărea întrebarea  „De ce dăm la facultate”, conferinţa s-a numit „Ce se întâmplă cu calul negru”, era despre îndrăgostire şi pornea de la mitul platonician al calului negru.

La final însă, întrebările s-au întors la motivele pentru care oamenii dau la facultate, iar o parte din răspunsul lui Gabriel Liiceanu  este mai jos. Îl reproduc aici pentru că este de actualitate acum, printre atâtea discuţii şi polemici stârnite de noua lege a educaţiei.

Cel mai mare subînţeles, pe care ne e frică să îl punem pe masa de discuţii, este „ce facem cu viaţa noastră?” Asta a aflat prima oară Socrate. Că întrebarea cea mai mare,  care  poate  face  obiectul  unei  întâlniri între generaţii este – „ce fac eu cu viaţa mea?”  Asta  nu  îţi  indică  un  profesor.  El  îţi spune  „Iată  ce  au  făcut  oamenii  de-a  lungul secolelor cu viaţa lor. Iată ce au propus Platon,  Socrate,  Shakespeare  etc.”  A  trece prin istoria culturii nu înseamnă a fi cult, ci  a  îţi  umple  buzunarele  cu  cât  mai  multe soluţii  de  viaţă.  La  vârsta  mea  nu  mă  poate epata nimeni cu ce ştie. Nu pentru că ştiu mai mult, ci pentru că nu mă interesează dacă ştie ca un computer care a acumulat lucruri. Erudiţia goală mă lasă rece. Ceea ce  mă  interesează  este  să  ştiu  în  ce  măsură a  aflat  ce  să  facă  cu  viaţa  lui  în  urma  lucrurilor aflate de la alţii.
A  avea  facultăţi  bune  înseamnă  a  avea profesori  care  pot  să  deschidă  celorlalţi  poarta înspre viaţa lor. Criza cea mare în care se află  învăţământul  în  România  tranziţionistă derivă  dintr-o  bălmăjeală  uriaşă.  Copiii  vin
la şcoală fără să ştie că sunt în căutarea acestui  lucru,  iar  oamenii  mari,  care  ar  trebui să  ştie,  nu  le  arată  ce  caută  şi  le  dau  cu  totul altceva:  acel  terci  din  mitul  căderii.  În  locul soluţiilor de viaţă le dau terciul divertismentului, al televiziunilor. Aceea e  şcoala  vieţii.  Şi  atunci  arătăm  aşa,  substanţa noastră  este  aceasta,  iar  sensul  unora  ca  noi este  din  ce  în  ce  mai  subţire  şi  nu  mai  ştim ce căutăm pe lume. Fără dumneavoastră,
nu avem sens. Sensul meu nu este să vă trec soluţiile mele de viaţă, ci să vă spun ce s-a gândit. De asta venim la facultate. Ca să ne ajute cineva să răspundem la întrebarea „ce fac eu cu viaţa mea”.  Şi să putem exclama – „În asta mă recunosc”.

Adunate de prin presa dupa targul de final de an aniversar

decembrie 15, 2010

Interviurile lui Eugen Istodor din Academia Catavencu cu Mircea Flonta si Lucian Boia aici si aici.

Despre cartea lui Dan Tapalaga si un interviu cu Paul Balogh despre ebookurile Humanitas Digital, pe hotnews aici si aici.

Un rezumat al lansarilor din saptamana trecuta pe Cotidianul aici.

Interviu Rodica Culcer-Gabriel Liiceanu pe TVR aici.

 

 

 

Filmul despre Munchhausen din 1943

decembrie 14, 2010

La lansarea de duminica de la Galateca, trecand prin mincinosii evului mediu si cei ai Renasterii, s-a ajuns, cum era si de asteptat, la cel pentru care ne adunasem acolo, baronul Munchahusen.

Domnul Barbu Cioculescu, cel care a tradus pentru noi toti Aventurile baronului Munchhausen,  si-a amintit despre un film despre baron pe care il vazuse in tinerete. L-am gasit in intregime pe youtube, donat spre libera vedere. Este facut in 1943 si este unul dintre primele filme color din lumea larga.

Mai exista un alt film, din 1988, regizat de Tery Gilliam, dar pe asta va lasam pe voi sa il descoperiti.

Urmeaza un filmulet de la lansarea de duminica, pentru cei care nu au putut ajunge.