Arhivă autor

Sanctuarul de pe dealurile portugheze

aprilie 28, 2011

Poezia despre copilul Isus a lui Fernando Pessoa, de fapt a unuia dintre  heteronimii lui, Alberto Caeiro, este in inregistrarea asta destul de trunchiata. Maria Bethania a scos toate pasajele in care divinitatea este ultragiata (pe care in varianta din limba romana de sub filmulet noi le-am lasat). Dar poezia asta hipnotica curge asa frumos, intr-o limba plina si tulbure ca raul Tejo, din care as fi inteles doar doua-trei vorbe pe ici pe colo daca nu ma uitam pe varianta in limba romana.

Într-o amiază de primăvară târzie/Am avut un vis ca o fotografie./L-am văzut pe Isus Cristos coborând pe pământ.

Păşea în vale pe o costişă de munte/Redevenit băieţelul/Care aleargă şi sare prin iarbă/Şi smulge în trecere florile apoi le aruncă/Şi continuă să râdă cât să fie auzit de departe.

Fugise din cer./Devenise unul dintre ai noştri sătul să tot pozeze în/Cea de a doua persoană a trinităţii.

Toate cele din cer erau false, toate în dezacord/Cu florile şi cu arborii şi cu pietrele./În cer trebuia să fie mereu serios/Şi să redevină din când în când om/Ca să urce pe cruce, iar de fiecare dată să stea până moare/Încoronat cu o cunună de spini/Şi cu picioarele străpunse de un piron cu cap teşit,/Fără să uite să-şi încingă mijlocul cu o zdreanţă/Ca negrii din ilustraţii./Nu i se îngăduia nici măcar să aibă un tată şi-o mamă/Cum au alţi copii./Tatăl său era din două persoane –/Un bătrân numit Iosif, tâmplar de felul lui,/Care nu era tatăl lui;/Iar celălalt tată era un porumbel stupid,/Singura columbă urâtă din lumea asta/Fiindcă nici nu era din lume şi nici columbă./Iar mama lui nu iubise înainte de a-l avea./Nu era o femeie: era o valiză/În care el venise din cer./Şi s-a dorit ca el, cel ce urma să se nască numai din mama lui,/Fără să fi avut un tată pe care să-l iubească cu respect,/Să predice dreptatea şi bunătatea!

Într-o zi pe când Dumnezeu dormea/Iar Duhul Sfânt o luase cu zborul prin aer,/El s-a strecurat până la cutia cu miracole şi a şterpelit trei./Cu cel dintâi a făcut aşa încât nimeni să nu ştie că el fugise,/Cu cel de al doilea se alcătui pe sine etern uman şi copil./Cu cel de al treilea fabrică un Cristos veşnic crucificat/Şi îl lăsă bătut în cuie pe crucea aflată în cer/Ce serveşte de model celorlalte./După care fugi spre soare/Şi coborî pe cea dintâi rază ce apărea.

El trăieşte azi cu mine în satul meu./E un copil cu râs frumos şi natural./Se şterge la nas cu mâneca de la braţul drept,/Clefăie cu picioarele prin băltoace,/Culege flori şi se bucură, iar apoi uită de ele./Aruncă cu pietre după măgari,/Fură fructe de prin grădini/Şi fuge smiorcăindu-se sau ţipând de spaima câinilor./Şi, cum ştie că lor nu le place/Şi că toată lumea se distrează pe seama asta,/Fuge după fetele/Care păşesc în grupuri pe drum,/Cu ulcioarele aşezate pe creştet,/Şi le ridică fustele.

Pe mine m-a învăţat tot ce ştie./M-a învăţat să privesc lucrurile./M-a făcut să văd tot ceea ce există într-o floare./Mi-a arătat cât de amuzante sunt pietrele/Atunci când oamenii le iau în palmă/Şi le privesc fără să se grăbească.

Mi-l vorbeşte foarte de rău pe Dumnezeu./Zice că e un bătrân prost şi bolnav,/Care scuipă tot timpul pe jos/Şi spune măscări./Fecioara Maria îşi umple eternitatea serilor cu împletitul şosetelor./Iar Sfântul Duh se scociorăşte cu pliscul/Cocoţându-se pe speteaza scaunelor să le găinăţeze./Toate cele din cer sunt stupide după modelul Bisericii Catolice./Îmi spune că Dumnezeu nu mai înţelege nimic/Din lucrurile pe care le-a creat –/„Dacă e să credem că el le-a creat, ceea ce mă îndoiesc“ –./„El spune, de exemplu, că fiinţele cântă gloria lui,/Dar fiinţele nu cântă nimic./Dacă ar cânta ar fi nişte cântăreţi./Fiinţele doar există şi atâta tot,/Iată de ce se numesc fiinţe“.

După care, obosit de cât l-a bârfit pe Dumnezeu,/Copilul Isus îmi adoarme în braţe/Iar eu îl strâng la piept şi îl duc în casă.

……………………………………………………………………

El locuieşte cu mine în casa mea de pe panta dealului./Este Copilul Etern, dumnezeul care lipsea./El este umanul care e natural,/El este divinul care surâde şi se joacă./Iată de ce ştiu eu cât se poate de sigur/Că el este adevăratul Copil Isus.

Iar copilul atât de uman încât e divin/Este viaţa asta a mea, zi de zi, de poet,/Eu sunt în permanenţă poet fiindcă el mă însoţeşte în permanenţă,/Şi fiindcă cea mai neînsemnată privire aruncată de mine în jur/Mă umple de senzaţii,/Iar cel mai imperceptibil sunet, oricare ar fi el,/Pare să dialogheze cu mine./Copilul Nou care locuieşte acolo unde şi eu trăiesc/Mă ţine pe mine de o mână/Iar pe cealaltă o întinde spre toate cele ce există/Şi iată cum alergăm tustrei pe drumul nostru,/Sărind în sus şi cântând şi râzând/Şi bucurându-ne de secretul nostru comun/Care este acela că noi ştim oriunde am fi/Că nu există nici un fel de mister pe lume/Şi că toate merită să existe.

Copilul Etern mă însoţeşte în permanenţă./Direcţia privirii mele e degetul său arătând./Auzul meu cu o bucuroasă atenţie receptivă la toate sunetele/A devenit ghiduşia lui când se joacă vâjâind la urechile mele.

Ne înţelegem foarte bine unul cu celălalt/În compania tuturor lucrurilor/Încât niciodată nu ne gândim unul la celălalt,/Ci trăim împreună şi în doi/Potrivit unui intim acord/Ca între mâna dreaptă şi mâna stângă.

La căderea serii ne jucăm cu pietricele/Pe pragul din faţa casei,/Gravi cum le stă bine unui dumnezeu şi unui poet,/De parcă orice pietricică jucată/Ar fi întreg universul/Iar el s-ar afla într-o mare primejdie/Dacă am scăpa una din neatenţie în ţărână.

După care eu îi spun numai poveşti cu lucruri de-ale oamenilor/Iar el zâmbeşte, fiindcă toate sunt incredibile./Râde pe seama regilor sau a ne-regilor,/Se întristează când aude vorbindu-se de războaie,/Şi de negoţuri, de nave/Ce devin fum în văzduhul unor mări depărtate./Întrucât el ştie că din toate acestea lipseşte acel adevăr/Pe care-l deţine o floare atunci când ea înfloreşte/Şi care merge odată cu lumina soarelui/Să facă să vălurească munţii şi văile/Şi să facă să ne doară ochii dinaintea zidurilor date cu var.

După care el adoarme, iar eu îl culc./Îl duc pe braţele mele în casă/Şi-l aşez întins, după ce cu mare grijă l-am dezbrăcat/De parcă aş respecta un ritual foarte clar/Şi cât se poate de matern până când îl văd dezbrăcat de tot.

El doarme în sufletul meu/Iar uneori se trezeşte în timpul nopţii/Şi se joacă cu visele mele./Pe unele le aşează răsturnate,/Le clădeşte unele peste celelalte/Şi bate singur din palme/Surâzând către somnul meu.

………………………………………………………………………………….

Când va fi să mor, fiule,/Bine-ar fi să devin eu copil, cel mai mic./Ia-mă atunci în braţe tu/Şi du-mă în casa ta./Dezbracă-mă de fiinţa mea umană şi obosită/Şi întinde-mă pe patul tău./Iar apoi spune-mi poveşti, dacă mă trezesc,/Ca să pot să adorm din nou./Şi dă-mi din visele tale ca să mă joc cu ele/Până să mă nasc într-o zi anume/Despre care numai tu ştii când va fi.

…………………………………………………………………………………….

Iată deci povestea acestui Copil Isus al meu./Oare din ce pricină demnă de înţeles/N-ar putea să fie ea mai adevărată/Decât tot ceea ce gândesc filosofii/Şi decât tot ceea ce ne învaţă religiile?

Viaţa e cu împrumut, zise Dumnezeu

ianuarie 28, 2011

Nu chiar el în Persoană. Pentru că pe Dumnezeu nu îl poţi cunoaşte personal. Doar auzi o voce tunătoare, care vine din ceruri şi care este alta decât vocea vecinului de deasupra care urlă să dai muzica mai încet.

Să ne revenim totusi . Pe la 1410 Johannes von Tepl scria „Plugarul şi moartea”, în germană Der Ackermann aus Böhmen, cum ar veni Plugarul din Boemia, publicat în 1460.  Ceea ce el descrie într-o scrisoare către un prieten ca un exerciţiu de retorică  este, se pare, construit pe o suferinţă proprie, pentru că prima soţie a lui von Tepl murise înainte de scrierea acestui dialog, aşa cum i se întâmplă şi plugarului.

Andrei Pleşu a înregistrat audiobookul  „Plugarul şi moartea”, pe care îl dedică prietenului său Marin Tarangul, traducătorul acestei confruntări pătimaşe dintre un plugar al literelor deznădăjduit de pierderea soţiei şi sarcastica doamnă Moarte.

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/marin-tarangul

Ce face fiecare cu viaţa lui

ianuarie 7, 2011

Următorul fragment face parte dintr-o conferinţă organizată în 2008 la Universitatea de Vest din Timişoara, la care vorbitorul invitat a fost Gabriel Liiceanu. Deşi subiectul anunţat  urmărea întrebarea  „De ce dăm la facultate”, conferinţa s-a numit „Ce se întâmplă cu calul negru”, era despre îndrăgostire şi pornea de la mitul platonician al calului negru.

La final însă, întrebările s-au întors la motivele pentru care oamenii dau la facultate, iar o parte din răspunsul lui Gabriel Liiceanu  este mai jos. Îl reproduc aici pentru că este de actualitate acum, printre atâtea discuţii şi polemici stârnite de noua lege a educaţiei.

Cel mai mare subînţeles, pe care ne e frică să îl punem pe masa de discuţii, este „ce facem cu viaţa noastră?” Asta a aflat prima oară Socrate. Că întrebarea cea mai mare,  care  poate  face  obiectul  unei  întâlniri între generaţii este – „ce fac eu cu viaţa mea?”  Asta  nu  îţi  indică  un  profesor.  El  îţi spune  „Iată  ce  au  făcut  oamenii  de-a  lungul secolelor cu viaţa lor. Iată ce au propus Platon,  Socrate,  Shakespeare  etc.”  A  trece prin istoria culturii nu înseamnă a fi cult, ci  a  îţi  umple  buzunarele  cu  cât  mai  multe soluţii  de  viaţă.  La  vârsta  mea  nu  mă  poate epata nimeni cu ce ştie. Nu pentru că ştiu mai mult, ci pentru că nu mă interesează dacă ştie ca un computer care a acumulat lucruri. Erudiţia goală mă lasă rece. Ceea ce  mă  interesează  este  să  ştiu  în  ce  măsură a  aflat  ce  să  facă  cu  viaţa  lui  în  urma  lucrurilor aflate de la alţii.
A  avea  facultăţi  bune  înseamnă  a  avea profesori  care  pot  să  deschidă  celorlalţi  poarta înspre viaţa lor. Criza cea mare în care se află  învăţământul  în  România  tranziţionistă derivă  dintr-o  bălmăjeală  uriaşă.  Copiii  vin
la şcoală fără să ştie că sunt în căutarea acestui  lucru,  iar  oamenii  mari,  care  ar  trebui să  ştie,  nu  le  arată  ce  caută  şi  le  dau  cu  totul altceva:  acel  terci  din  mitul  căderii.  În  locul soluţiilor de viaţă le dau terciul divertismentului, al televiziunilor. Aceea e  şcoala  vieţii.  Şi  atunci  arătăm  aşa,  substanţa noastră  este  aceasta,  iar  sensul  unora  ca  noi este  din  ce  în  ce  mai  subţire  şi  nu  mai  ştim ce căutăm pe lume. Fără dumneavoastră,
nu avem sens. Sensul meu nu este să vă trec soluţiile mele de viaţă, ci să vă spun ce s-a gândit. De asta venim la facultate. Ca să ne ajute cineva să răspundem la întrebarea „ce fac eu cu viaţa mea”.  Şi să putem exclama – „În asta mă recunosc”.

Grigore Leşe, doctor rapsod

decembrie 27, 2010

Fragment din audiobookul Înapoi la Argument, înregistrare a emisiunii realizate de Horia-Roman Patapievici pentru TVR Cultural. „Muzica aceasta este ca să te stâmperi… horitul acesta este o formă de a te împăca cu lumea”

  <span><a href=”http://soundcloud.com/antidepresive/grigore-lese-inapoi-la-argument”>Grigore Lese – Inapoi la argument</a> by <a href=”http://soundcloud.com/antidepresive”>antidepresive</a></span&gt;

Gastronomicele lui Pastorel Teodoreanu.

decembrie 23, 2010

Am încercat să ascult. Jur. Dar dacă nu mănânc chiar acum nişte prepeliţe la cuptor în vinete o să mă perpelesc de poftă o săptămână întreagă.  După ele ar trebui să beau un vin roş matur. Un Pinot-noir  de Segarcea, mi se suflă din audiobook.  Dacă am. Păi şi dacă nu am? Păcatele mele, ce mă fac? Aici am doar apă. Chioară, că doar e joi, zi de lucru, nu de dat iama prin sticle. Dar e totuşi bine. Nu am vin, da nici prepeliţe aşa că, ce atâta plâns şi jale.

După pauza de masa

Nu mi-a plăcut nici ciorba. Prea sărată. Desertul l-am luat la pachet. Visam la sitari şi la pârjoale…. Chiar. Sunteţi curioşi care-i procedeul de pregătire pentru gătit a sitarilor? Uite-l, cum îl scrie Păstorel:

Fixarea momentului în care carnea sitarului încetează de a fi coriace şi poate fi gătită, fără să fi intrat în descompunere, cere bucătarului aceeaşi experienţă şi acelaşi talent care se cer pivnicerului pentru a surprinde clipa în care un vin pus la învechire a atins piscul fantezist şi nestatornic al deplinei maturităţi, când trebuie tras în sticle.

Ca şi despre vinurile vechi, mitomanii au scornit despre sitari legende extravagante şi absurde, spre uluirea geanabeţilor care, chiar când nu le cred, le repetă. E drept că, spre deosebire de prepeliţă, care e bună numai cât mai proaspăt împuşcată, sitarul, pentru a deveni comestibil, trebuie lăsat, cum se aice, să se fezandeze. Dar a pretinde că sitarul trebuie ţinut atârnat şi spânzurat de plisc, în bătaia vântului, până ce trupul se desprinde de cap, e o aberaţie, al cărei rezultat fetid nu poate interesa decât hienele şi alienaţii necrofagi. Fezandarea urmăreşte numai frăgezirea, cu excluderea putrefacţiei avansate.

Pentru a ajunge la rezultatul urmărit, se atârnă sitarul la loc aerat, dar în care soarele să nu pătrundă, şi se ţine câteva zile. Zic câteva, pentru că durata variază, după temperatură. În deobşte, trei-patru zile ajung. Pe vreme răcoroasă însă, atât aparatul digestiv al acestei păsări, simplificat la maximum, cât şi conţinutul lui, ne îngăduie s-o ţinem expusă la aer şi mai mult, o săptămână chiar, fără primejdie. Când ochii încep să se veştejească, intrând în fundul capului, e un indiciu că pasărea poate fi gătită. Dar un indiciu numai. Faza optimă, repet, n-o poate determina decât un bucătar cu experienţă.

Acum trebuie să vă mai imaginaţi cum lecturează toată povestea asta Valentin Uritescu şi rezultatul este în audiobookurile de mai jos.

O introducere in lansarea audiobookului Aventurile baronului Munchhausen

decembrie 16, 2010

Adunate de prin presa dupa targul de final de an aniversar

decembrie 15, 2010

Interviurile lui Eugen Istodor din Academia Catavencu cu Mircea Flonta si Lucian Boia aici si aici.

Despre cartea lui Dan Tapalaga si un interviu cu Paul Balogh despre ebookurile Humanitas Digital, pe hotnews aici si aici.

Un rezumat al lansarilor din saptamana trecuta pe Cotidianul aici.

Interviu Rodica Culcer-Gabriel Liiceanu pe TVR aici.

 

 

 

Filmul despre Munchhausen din 1943

decembrie 14, 2010

La lansarea de duminica de la Galateca, trecand prin mincinosii evului mediu si cei ai Renasterii, s-a ajuns, cum era si de asteptat, la cel pentru care ne adunasem acolo, baronul Munchahusen.

Domnul Barbu Cioculescu, cel care a tradus pentru noi toti Aventurile baronului Munchhausen,  si-a amintit despre un film despre baron pe care il vazuse in tinerete. L-am gasit in intregime pe youtube, donat spre libera vedere. Este facut in 1943 si este unul dintre primele filme color din lumea larga.

Mai exista un alt film, din 1988, regizat de Tery Gilliam, dar pe asta va lasam pe voi sa il descoperiti.

Urmeaza un filmulet de la lansarea de duminica, pentru cei care nu au putut ajunge.

Sa va spuna baronul Munchhausen una chiar gogonata

decembrie 9, 2010

Nu prea mai ştiu dacã în­tâm­pla­rea s-a pe­tre­cut în Es­to­nia sau în In­gria, dar mi-a­duc încã foar­te bine amin­te cã m-am tre­zit în­tr-o pã­du­re a groa­zei, ur­mã­rit de un lup uriaş, cã­ru­ia foa­mea îi spo­rea iu­ţea­la. Acuşi-a­cuşi m-ar fi ajuns; nu era cu pu­tin­ţã sã-i scap: m-am în­tins ma­şi­nal în fun­dul sa­niei şi-am lã­sat ca­lul sã se des­cur­ce, sã facã dupã cum cre­de el mai bine.

S-a în­tâm­plat ceea ce pre­su­pu­se­sem, dar nu în­drãz­neam sã sper. Fãrã sã-i pese de fãp­tu­ra-mi cea osoa­sã, lu­pul se re­pezi fu­rios la cal, îi sfâ­şie şi-i de­vo­rã din­tr-o datã în­tre­gul dos, în­cât sãr­ma­nul ani­mal, în­ne­bu­nit de groa­zã şi du­re­re, go­nea de ru­pea pã­mân­tul. Eram sal­vat! Ri­di­cai pe fu­riş ca­pul şi vã­zui cã lu­pul în­ce­pea sã iasã prin par­tea din faţã a ca­lu­lui, pe mã­su­rã ce mân­ca din el; îm­pre­ju­ra­rea era prea fru­moa­sã, ca s-o las sã-mi sca­pe. Nici una, nici douã, apu­cai bi­ciul, şfi­chiuin­du-l din toa­te pu­te­ri­le; acest de­sert ne­aş­tep­tat îl spe­rie de moar­te: o porni îna­in­te cât îl ţi­neau pi­cioa­re­le. Le­şul ca­lu­lui cãzu la pã­mânt şi, sã vezi ciu­dã­ţe­nie!, lu­pul meu a rã­mas prins în ha­­mu­ri­le lui. Cât mã pri­veş­te, nu con­te­neam sã-l mân­gâi cu bi­ciul, aşa în­cât, zbu­rând ca vân­tul, nu în­târ­zia­rãm sã ajun­gem sã­nã­toşi şi vo­ioşi la San­kt-Pe­ter­sburg, mã­car cã nu ne prea aş­tep­tam la asta şi spre ma­rea mi­ra­re a tre­cã­to­ri­lor.