Din “Beau, deci exist. O călătorie filozofică în lumea vinurilor” de Roger Scruton.
Fără îndoială că Horaţiu ar fi rămas să bea vinul Apuliei dacă pământurile strămoşilor săi nu i-ar fi fost confiscate după ce a luptat pentru Brutus împotriva lui Antoniu. De la Horaţiu încoace, podgoriile au trecut prin vremuri de paragină, dar acum şi-au recăpătat gloria de altădată, după ce firma veche de un secol D’Angelo a preluat frâiele producerii unui vin care, fără discuţie, se numără printre cele mai seducătoare vinuri roşii ce s-au făcut în sudul Italiei. Aglianico del Vulture al firmei D’Angelo este un vin corpolent, bine echilibrat, cu taninurile în fundal şi cu mireasma răspândindu-se ca tămâia în faţa lungii procesiuni a fructului. S-a dovedit a fi acompaniamentul perfect la cinele pe care le luam cu două fete care studiau în Edinburgh şi care erau protejatele mele. Îmi era teamă ca tutorialele mele să nu fi fost cumva anihilate de universitate, al cărei scop este să predea Facebook-ul, The Prodigy şi David Beckham. Dar nu – când puneam sticla pe masă şi umpleam paharele, „Nunc est bibendum“, spuneau ele la unison, şi cam aici s-a oprit interesul lor pentru Horaţiu.
Protejatele mele sunt fiice ale unor refugiaţi din România, iar prezenţa lor în viaţa mea este un straniu efect colateral al unei perioade de intensă revoltă: revoltă împotriva comunismului şi a tuturor celor care îl justificau; revoltă împotriva sistemului socialist, a consensului postbelic şi a culturii bunăstării – revoltă, s-ar putea spune, împotriva naturii umane înseşi. Nu ştiu exact când mi-am dat prima oară seama că instituţiile britanice dedicate studiilor superioare o luaseră într-o în direcţiae nihilistă pe care o dezaprobam şi că, în această ţară, ştiinţa de carte ar trebui de aici înainte să fie predată în afara instituţiilor de învăţământ, dacă ar avea ca scop să slujească adevărul mai degrabă decât ortodoxia. Dar, cu siguranţă, au fost două episoade care au avut un impact profund asupra mea. Primul a fost o ceremonie la care s-a întâmplat să asist la Universitatea din Glasgow, într-o zi când propria mea prelegere în calitate de invitat a fost supusă unui boicot semioficial, ca parte a politicii „nici o platformă de exprimare pentru fascişti“. O adunare de nulităţi fosilizate în robe academice îi oferea titlul de Doctor Honoris Causa lui Robert Mugabe. „Pe baza cărei contribuţii intelectuale?“ am întrebat. Nimeni nu a ştiut să-mi spună. Al doilea episod a avut legătură cu vestea altui titlu de Doctor Honoris Causa – cel conferit soţiei lui Ceauşescu de către Politehnica Londrei centrale, la vremea aceea, în semn de recunoaştere a reputaţiei sale de chimistă (reputaţie care nu a fusese contestată de nici un chimist din România, cu excepţia câtorva excentrici închişi pentru propria lor protecţie.)
Nu toată lumea a acceptat felul în care instituţiile noastre îi linguşeau pe soţii Ceauşescu. Jessica Douglas-Home a condus un grup de disidenţi întreprinzători care i-au vizitat pe cei aflaţi în nevoie, au deschis ochii oamenilor asupra realităţii şi, asumându-şi anumite riscuri, au apărat satele româneşti de planul nebun al lui Ceauşescu de a le face una cu pământul, aşa cum făcuse şi cu o mare parte din Bucureşti. Dacă regiunea rurală a României încă este în picioare, acest lucru se datorează în parte şi doamnei Douglas-Home şi fundaţiei „Mihai Eminescu Trust“, denumită astfel după poetul naţional al României.
Mihai Eminescu Trust este singurul exemplu pe care îl cunosc de patriotism românesc eficient – şi de ce ar trebui să conteze că fundaţia a fost înfiinţată de o englezoaică? După căderea lui Ceauşescu, fundaţia şi-a asumat sarcina de a reînvia satele săseşti din Transilvania. Cei care au vizitat regiunea îi cunosc frumuseţea răpitoare, care l-a provocat pe Ceauşescu aşa cum Paradisul l-a provocat pe Satan. Dar nu ştiu dacă vizitatorii au descoperit că aici se produce un vin delicios şi că acest vin este disponibil în Marea Britanie. Ce-i drept, vinul este produs de germani, din struguri franţuzeşti şi maturat în butoaie de stejar importate din Ungaria. Însă dacă ar fi să scazi Franţa, Germania şi Ungaria din România, nu mai rămâne aproape nimic: nici măcar Eminescu, Enescu şi Ionescu, sau mulţi alţi -escu, cu excepţia lui Ceauşescu şi a păiuşului cu care spera să acopere movilele funerare a 20.000 de sate.
La Cetate este un Merlot fructat produs în comuna Oprişor de firma Carl Reh Winery. Vinul din 2000 are o notă de vanilie pe care aproape că o poţi sorbi din pahar şi este mai profund şi mai fructat decât orice alt vin pe care îl poţi găsi la acelaşi preţ. Cultivarea unor asemenea soiuri constituie un aspect al încercării României de a-şi recupera identitatea ca parte a Europei, o identitate ce include legăturile istorice cu Franţa şi propria cultură francofonă.
Etichete: Beau deci exist, humanitas, Povestea zilei, Roger Scruton
usa interzisa 
Lasă un răspuns