Din “Scrisori către V. Alecsandri” de Ion Ghica.
Într-o seară lungă de iarnă, pe când ninsoarea bătea în geamuri, aşezaţi pe jăţuri la gura sobei, dinaintea unei flăcări dulci şi luminoase, am petrecut ore întregi şi plăcute cu amicul Vasile Alecsandri, povestindu-ne unul altuia suvenirile noastre din tinereţe. Se apropia de ziuă când ne-am adus aminte de camerile noastre de culcat, şi ne-am despărţit găsindu-ne amândoi la un gând, zicându-ne:
„De ce nu ne-am scrie unul altuia, sub formă de epistole intime, cele ce ne-am povestit într-astă seară; poate că unele din istorioarele noastre ar interesa pe unii dintr-acei cari n-au trăit p-acele vremi?“
Şi astfel am început o corespondenţă, deşi adesea întreruptă, dar pe care am reînnoit-o de câte ori ocupaţiunile ne-au permis; corespondenţă în care ne-am ferit de orice invective, fără însă a ne abate niciodată a spune adevărul.
ion ghica
Bucureşti, mai 1879
Iubite amice,
O lună ca ziua, dame şi cavaleri mulţime îşi îndreptau paşii spre grădinile din strada Academiei. Două tinere elegante mergeau înaintea mea, târând de mână un băieţel ca de vreo patru anişori, în costum de mic dorobanţ, cu căciulă ţurcănească de oaie pe cap şi cu puşcă de lemn de tei, sistem Davila.
Ele îşi comunicau astfel una alteia ideile lor sociale şi faşionabile:
— Pune-ţi în gând, soro, Mişu meu, una şi bună, vrea să mă ducă să văd pe Mateescu jucând pe Millo director! Quelle idee, ma chère! Cu mitocancele! Apoi nu e smintit? Atunci să mai vază el! Auzi, să nu vrea să meargă la Stavri? unde merge nobleţa mare, unde găseşti societatea cea bună, pe toţi tinerii à la mode! Lume chic, ma chère! nu-i. Poate intră prostului în cap că astăzi nu mai sunt boieri şi negustori, suntem toţi egali, tot o apă! Ce s-auzi la Millo, ma chère? româneşte şi iar româneşte. C’està vous faire dégobiller,cum zice Zizica mea. Unde mai e libertatea, soro? Te întreb.
— Stăi să ne uităm la afiş, întrerupse tovarăşa, să vedem dacă se cântă La chose. Ce romanţă delicioasă! e de nebunie, cella vous transporte.
— Mi-a spus vara ministrului, Tincuţa, camarada mea de pension, că Stavri a adus una, n-are a face Gandon; zicecă are nişte costume numai fluturi şi ca în opera On demandedes ingénues o să joace cancan franţozeşte numai în trico. Să-i spui bărbatu-tău că, dacă vrea să fii în societatea mea,eu nu merg la teatru românesc; am fost într-o seară şi am adormit, j’ai piqué le chien toute la soirée, ma chère.
Discutând astfel între dânsele, tinerele dame au trecut pe sub literele de foc ale grădinei, unde se joacă şi se cântă franţozeşte.
Eu am urmat înainte şi am intrat în grădina unde joacă Millo cu trupa românească, înaintea unui public puţin numeros în adevăr, dar care făcea un haz nespus, râdea de se prăpădea.
Mă aşezasem la o masă, când iată că vin de se pun în vecinătate doi tineri parfumaţi, cu părul pe frunte despărţitpe sprânceană, à la cocodès. Veneau discutând.
— Cum vrei să progreseze o ţară unde nu este egalitate? Imagines-toi, mon ami,că sunt de doi ani supleant de tribunal! Cela tue le mérite. Să trăiesc eu cu două sutecincizeci lei pe lună! Ce să mănânci şi ce să îmbraci? Apoi nu-ţi mai trebuie mănuşi, birjă, mai o îngheţată seara, un férber? Om eşti! Dacă am cerut ministrului să mă numească în locul vacant de director la Cassa de Depuneri şi Consemnaţiuni, ştii ce mi-a răspuns? „Acolo, domnule, trebuie un om care să cunoască serviciul, un om cu ştiinţă şi cu experienţă.“C’est triste, mon ami, il n’y a pas de carriè rechez nous.
— Când zic că nu le place egalitatea, ştiu ce zic, replică celălalt; nu vor să înţeleagă, nene, că fără egalitate toate sunt numai mofturi, des fantasmagories. Ce mai aştepţi de la o ţară unde se permite lui Licorescu să aibă douăzeci de mii de galbeni venit. Ce face cu ei? Je vous le demande. Adună la hârtii, dreptate e asta?… Ştii că eram ca un frate cu Tilică; să vezi cum şi‑a ridicat nasul, nici nu mă mai bagă în seamă; are patru mii de galbeni pe an, mon ami, două de la tată-său şi două de la nevastă. Cărnăţescu i-a dat fata zicând că e de neam. Şi eu s‑aştept până o muri tată-meu, care, Doamne fereşte! poate să mai trăiască încă zece-douăzeci de ani d-aci încolo, et même alors, tot, tot cinci mii de franci venit. Ce mai treabă! Apoi dreptate e asta, egalitate e, libertate e? Te întreb!
— Sujetul pe care l-am tratat eu alaltăseară, la puţul cu apă rece! Le-am zis: „Egalitate, libertate şi dreptate, iată ce ne trebuie.“Ştii cede lume era? Gemea, nu mai încăpea. Am pus cestiunea pe tărâmul subiectivităţii, n-am voit să o tratez din punctul de vedere obiectiv. Que voulez-vous, mon ami, il faut combattre les préjugés. Toţi funcţionarii administrativi, judecătoreşti şi financiari, generali, coloneli şi locotenenţi, tot o leafă.
— Trebuie numaidecât să începem revista noastră Tefelugul, c’est indispensable, mon ami, să iasă măcar de două ori pe lună, écraser les aspérités sociales et égaliser le sol de la patrie; să arătăm bietului poporcă nu e decât o victimă, să-i spunem că fără egalitate absolută nu poate fi fericit; să-l iniţiăm la ideile cele mari şi generoase. Toţi oamenii deopotrivă să fie deviza noastră, nici mare, nici mic, nici bogat, nici sărac. Să dispară aceste cuvinte din dicţionar. Figurez–vous că săptămâna trecută mă cheamă preşedintele meu şi-mi zice cu un ton, parc‑ar fi fost monsieur Ducoroy când ne preda Pandectele:„Vă previu, domnule, că de veţi mai lipsi de la datoriile d-voastre, precum faceţi, o să fiu pus în penibila necesitate de a raporta ministrului şi a-i cere înlocuirea d-voastră“. C’est révoltant, qu’en dites vous? quedevient la liberté, mon ami, dites-le moi, je vous prie! Deşi leafa mea nu e vreo treabă mare, dar de nu curge, tot pică; era cât p-aci să-i cârpesc o palmă să-i scapere ochii.
— Lasă, bine ai făcut de nu te-ai potrivit lui, e om bătrân, ş‑apoi i s-a cam slăbit balamalele capului.
— Şi dacă e bătrân, ce! nu suntem toţi egali?
— Aşa e, ai dreptate! uitasem.
După ce au golit două halbe de bere, s-au luat repededupă două fetiţe ş-au dispărut printre becurile de gaz şi printre salcâmii grădinii.
ion ghica
Ghergani, 20 iunie 1881
usa interzisa 
Lasă un răspuns