Povestea zilei – ” Ăsta este preţul luptei”

by

Din „Al patrulea zid” de Sorj Chalandon.

 

Samuel Akounis.

Luni de-a rândul, habar n-am avut că Sam era evreu. În definitiv, era grec şi nici nu susţinea altceva. Cu toate acestea, deseori şi eu, şi prietenii mei ne-am pus anumite întrebări. Fiindcă era străin, mai bătrân decât noi şi altfel din toate punctele de vedere. Îmi amintesc de o zi din aprilie 1974, când demonstram, la Paris, îndreptându-ne către palatul Mutualité. Ocupasem toată strada. Abia mai respirând, Sam ne urma pe trotuar. Era încordat, cu figura impenetrabilă. Când noi strigam „Palestina va învinge!“, el răspundea „Palestina va trăi!“. Nu m-am întrebat în momentele acelea ce diferenţă ar fi putut găsi între a învinge şi a trăi. Duceam cu mine un borcan cu vopsea verde. În spatele meu, tovarăşii de manifestaţie veneau cu alb, roşu şi negru. Cu două ore înaintea unei întruniri sioniste, urma să pictăm un drapel palestinian în faţa intrării în clădire.

— Nu e zi de împodobit, protestase Sam.

În ajun, joi, 11 aprilie 1974, trei membri ai Frontului pentru Eliberarea Palestinei atacaseră oraşul Kiryat Shmona, din Galileea. Iniţial îşi propuseseră să ocupe o şcoală, numai că aceasta era închisă de Pesah. Aşa că pătrunseseră într-un imobil, la întâmplare, unde uciseseră optsprezece persoane, dintre care nouă copii, şi apoi se sinuciseseră.

— Am putea renunţa la acţiunea asta, nu? sugerase Sam.

Era singurul din grupul nostru care se opunea acelui gest provocator de a vopsi asfaltul. Am supus la vot propunerea. De o parte se afla el, de unul singur, de cealaltă, cei care considerau că respectivul act criminal oricum nu schimba dureroasa stare de fapt a Palestinei.

— Ăsta este preţul luptei, a susţinut unul dintre noi.

— Nouă copii, adică? a întrebat Sam.

Şi s-a ridicat impunător, liniştit. De trei luni, de când se refugiase în Franţa, nu îl auzisem vreodată ridicând tonul, nici nu-l văzusem strângând pumnii ori încruntându-se. Când săream la bătaie, refuza să se atingă de vreo rangă, adăugând că sticlele incendiare nu sunt argumente. Sam era înalt, cam scofâlcit, dar şi musculos totodată, ca un măslin bătrân. Uneori, cei din preajmă îl luau drept poliţist din cauza părului tuns scurt, bătând în cenuşiu, spre deosebire de coamele noastre de stânga, a hainei de tweed, altfel decât gecile noastre de piele, a felului de a scruta locurile, de a privi oamenii adânc în ochi, a faptului că niciodată nu dădea înapoi, sau, dacă o făcea, atunci se retrăgea lent, pas cu pas, sfidând adversarul îngheţat de zâmbetul lui. Nouă ne era frică de tot ce ne înconjura: de poliţie, de extrema dreaptă, de ambuscada sionistă, pe când lui părea să nu-i pese de toate astea. După ce cunoscuse dictatura, luptele de stradă de la Atena şi puşcăria, spunea că războiul nostru este un fel de operetă. Nu judeca ţelul pentru care ne angajasem, ci pur şi simplu afirma că dimineaţa, în orice caz, nimeni nu va fi dat lipsă la apel. Că nu va rămâne în urma noastră nici un trup lipsit de viaţă. Că furia nu ne este decât slogan în vânt, rana, o biată vânătaie, iar sângele vărsat încape tot într-o batistă. Punea sub semnul întrebării certitudinile, nu convingerile.

 

Într-o zi, la o intersecţie, m-a împiedicat să strig cu toţi ceilalţi „CRS = SS“ (Compagnies Républicaines de Sécurité – corp al poliţiei naţionale franceze specializat în intervenţia la manifestaţii şi protecţia civilă – n. trad.) Doar punându-şi palma pe braţul meu şi înfigându-şi ochii negri într-ai mei. Fuseserăm întâmpinaţi cu gaze. Între două crize groaznice de tuse, m-a întrebat dacă auzisem de Alois Brunner. L-am privit nedumerit, înspăimântat de cât putea fi de calm. Alois Brunner? Sigur că da, criminalul de război nazist. Gazele lacrimogene miroseau a sulf, pietrele noastre acopereau cerul, ţipetele şi loviturile de baston ritmice, în scuturi, ale jandarmilor. Eram amândoi pe trotuar. Mi-a smuls din mână ranga şi a aruncat-o în canal. Şi-a coborât fularul de pe gură şi m-a împins înainte. M-am zbătut cât am putut:

— Nu eşti întreg la minte!

Mă ducea către cordonul de poliţie, ca un ofiţer în civil care îşi trage prada spre dubă.

— Haide, Georges, arată-mi-l pe Brunner! Hai!

Ne aflam chiar în faţa cordonului de jandarmi, singuri în mijlocul străzii, în timp ce, de jur-împrejur tovarăşii noştri dădeau înapoi. Soldaţii se pregăteau să ne ia cu asalt. Un ofiţer avansa printre rânduri, comandând regruparea.

— Zi-mi, care dintre ei e Brunner?

Sam nu îmi dădea drumul. Arăta pe rând cu degetul spre oamenii cu căşti.

— Ăla? Poate ăla? Pe unde s-o fi ascunzând, nenorocitul?

Pe urmă m-a lăsat. Poliţiştii au trecut urlând la atac. Sam a deschis uşa unei clădiri şi m-a împins înăuntru. Plângeam şi tremuram, cu respiraţia tăiată. Şi el se sufoca. Dincolo de uşa închisă, în stradă se lăsase cu bătaie. Ţipete, plânsete, zgomotul gazelor lacrimogene. Mă oprisem sub cutiile de scrisori, cu spatele lipit de uşă. Sam s-a lăsat pe vine, lângă mine, sprijinit cu o mână de perete, încercând să respire normal. Mi-a coborât fularul de pe gură cu un deget.

— Alois Brunner nu e pe-aici, Georges. Şi nici vreun alt SS-ist. Nici câinii, nici cnuturile lor. Deci, termină cu tâmpeniile astea, de acord?

Da, eram de acord. Cât de cât. Fiindcă nu era uşor. I-aş fi putut răspunde că un slogan este o imagine, o tuşă groasă, o schiţă de gând, însă nici nu-mi doream să o fac, nici nu aveam curajul. Ştiam că avea dreptate.

— Rămâi cu capul pe umeri, te rog, a adăugat Sam.

După care m-a ajutat să mă ridic.

 

La Atena, cânta Pâine, educaţie, libertate. Cel mai frumos cuvânt de ordine, zicea, care nu a fost pervertit nicicând de furia mulţimii. Or, exact el, reprezentantul rezistenţei greceşti, contesta ideea cu drapelul palestinian, repetând că ar fi fost o greşeală să mânjim asfaltul undeva pe stradă, a doua zi după un masacru. Era mai încordat decât de obicei. Şi ne privea pe rând, în ochi, spre a ne convinge. Respira greu şi îşi pierdea şirul în franceză, amestecându-ne limba cu a lui, întorcându-se la accentul străin de la începuturile exilului. Cred că în ziua aceea ne-a vorbit evreul din el, evreul tainic care încerca să supravieţuiască, nu să învingă. Când s-a trecut la vot, a ridicat mâna. Şi a fost doar o mână: a lui. Şi-apoi toate mâinile noastre, gata parcă să i-o răsucească la spate. Pierduse. Îmi aduc aminte cum, imediat după, am aplaudat prosteşte. Şi toţi prietenii mei, fete şi băieţi, se bucurau ca la circ. Sigur, nu pentru a saluta moartea celor nouă copii, ci pentru a ne sublinia hotărârea.

— Nici unul dintre voi nu a fost măcar o clipă, vreodată, în pericol, a constatat Sam.

Şi prietenul meu grec a lăsat privirea în pământ. Ar fi putut ieşi din sală, însă nu acesta era felul lui de a reacţiona. Nu ar fi trântit niciodată uşa unui prieten. Pur şi simplu, ne-a spus ceea ce a considerat că era corect, din punctul lui de vedere. Ba chiar a ieşit alături de noi în stradă, din proprie voinţă.

— Ca să nu cumva să pictaţi drapelul pe dos, a precizat zâmbind.

 

978-973-689-743-6

 

Reclame

Etichete: , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: