Povestea zilei – „Două mări”

by

Din “Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei” de David Abulafia.

 

Până în 1453, datorită unei administraţii bune şi a devotamentului faţă de cauza sfântă a jihad-ului, otomanii nimiciseră deja mici state ale rivalilor turci de-a lungul coastei Asiei Mici, mai ales fortăreaţa Aydin, stăpânită de piraţi. În ciuda unei înfrângeri uriaşe în faţa războinicului central-asiatic Timur (Tamerlan), în 1402, otomanii şi-au revenit repede.

Până în preajma anului 1420, ei deveniseră deja activi în Balcani, din nou. Împăratul bizantin a vândut cetatea Tesalonic Veneţiei, în 1423; dar, după ce tânjiseră atât de mult să o stăpânească, veneţienii nu au fost capabili să o păstreze decât şapte ani, înainte de a o pierde în faţa armatelor sultanului Murad II.

Succesiunea tânărului Mehmet II a rezolvat disputa dintre sfătuitorii destul de prevăzători care se opuneau unei expansiuni rapide, de teama unei lărgiri prea mari, şi grupul mai aventuros al celor care îl considerau pe Mehmet conducătorul unui Imperiu Roman renăscut, controlat de turcii musulmani, care ar fi combinat concepte de stăpânire romano-bizantine, turceşti şi islamice. Scopul lui era de a reface şi întregi Imperiul Roman, mai degrabă decât de a-l distruge. Secretarii lui greci emiteau documente care îl descriau drept Mehmet, Basileus şi Monarh Absolut al Romanilor, titlu pe care îl folosiseră împăraţii bizantini.  Dar visul său imperial nu a fost satisfăcut cu Noua Romă; el îşi dorea să devină şi stăpânul Vechii Rome. Intrigile politice au adus, de asemenea, problemele occidentale în atenţia sa.

mehmet

Revolta lui Skanderbeg, în Albania, l-a făcut pe sultan să realizeze că existau erori în tactica tradiţională de a permite unor vasali creştini independenţi să conducă teritoriile balcanice. Chiar şi cei care fuseseră educaţi ca musulmani, la curtea otomană, ca Skanderbeg, puteau deveni trădători. Astfel, autoritatea otomană trebuia impusă direct şi puterea otomană se strecura către ţărmurile Mării Adriatice. Skanderbeg a murit în 1468, după care revolta albanezilor s-a stins; până în anul 1478, Mehmet obţinuse controlul asupra oraşului Vlora (Vlorë), pe coasta albaneză, şi în decursul următoarelor luni a smuls de la veneţieni oraşul Shkodra (Shkodër), dominat de castelul Rozafa, ridicat pe un deal stâncos.  Durrës, vechea cetate Dyrrhachion, a rămas în mâinile veneţienilor până la începutul următorului secol, şi portul Kotor (Cattaro), aflat în fiordul din Muntenegru, se bucura de protecţie veneţiană ; dar restul stăpânirii veneţiene din acestă parte a Mării Adriatice a fost înghiţită.

Veneţienii fuseseră lipsiţi de entuziasm faţă de Skanderbeg, îngrijoraţi că susţinerea rebelilor le-ar fi compromis poziţia comercială la Constantinopol. Dar pierderea coastei Albaniei a fost un preţ mare, nu numai datorită importanţei sale ca sursă de sare, ci şi pentru că veneţienii aveu nevoie să navigheze pe lângă ţărmul albanez, când ieşeau din Marea Adriatică. Şi rutele pe uscat, departe de coastă, erau apeciate, întrucât le ofereau acces la argint, sclavi şi la alte produse din zona muntoasă a Balcanilor. Dificultăţile au fost accentuate de atacurile turcilor asupra bazelor navale veneţiene din Marea Egee: insulele Lemnos şi Negroponte au căzut în mâinile otomanilor. Fiind atentă la consecinţe, Sublima Poartă (aşa cum era numită adesea curtea otomană) le-a acordat în continuare veneţienilor privilegii comerciale. Mesajul său era clar: otomanii puteau tolera negustorii creştini veniţi de peste mări, la fel cum o făcuseră şi conducătorii musulmani din jurul Mediteranei, de-a lungul secolelor; dar considerau dominaţia teritorială a veneţienilor sau genovezilor în Akdeniz, sau Marea Albă, inacceptabilă.

Până la sfârşitul domniei sale, Mehmet era hotărât să înfrunte puterile creştine în Mediterana. Atenţia turcilor era îndreptată, evident, asupra cartierului general al Cavalerilor Ospitalieri, printre altele, pe Insula Rodos, pe care o ocupaseră din 1310, şi de unde lansaseră atacuri piratereşti asupra vaselor musulmane; ei obţinuseră, de asemenea, controlul asupra unor staţii de pe coasta Asiei Mici, în mod special oraşul Bodrum, în care se afla un castel al Cavalerilor Ospitalieri, construit din pietrele marelui Mausoleu din Halicarnas. Insula Rodos îl atrăgea, de asemenea, pe Mehmet, ca fiind unul din oraşele faimoase ale lumii antice.  Un constructor de tunuri saxon numit Meister Georg, care locuise în Istanbul, le-a oferit turcilor informaţii preţioase despre aşezarea forăreţei ; dar în 1480, apărarea insulei Rodos s-a dovedit prea puternică, chiar şi pentru tunurile mari turceşti, manevrate de cei mai mari specialişti. Nici una din părţi n-a arătat milă: Cavalerii Ospitalieri au organizat misiuni pe timpul nopţii şi au adus în cetate capetele turcilor pe care îi omorâseră, arătându-le într-o procesiune prin oraş, pentru a-şi încuraja apărătorii. Înfrânţi de rezistenţa dârză, turcii au făcut pace cu Cavalerii, care au promis să nu mai atace navele turceşti.  Sultanii nu au uitat acestă înfrângere, dar insula Rodos a rămas proprietatea Cavalerilor Sfântului Ioan pentru următorii patruzeci şi doi de ani. Şi nici europenii occidentali nu au uitat ce s-a întâmplat la Rodos, pentru că acest eveniment a adus o încurajare într-un moment în care ameninţarea turcilor era foarte mare. La scurt timp, o gravură în lemn care reda asediul a devenit un prim bestseller în Veneţia, Ulm, Salamanca, Paris, Bruges şi Londra.

meh2

În acelaşi timp, flotele turceşti ameninţau vestul Europei. Sudul Italiei era o ţintă evidentă, din cauza apropierii ei de Albania şi deoarece controlul otomanilor asupra ambelor părţi ale intrării în Marea Adriatică ar fi forţat Veneţia să se supună voinţei sultanului. Veneţia nu voia să pară că se opune turcilor. Când aceştia au atacat Otranto, în 1480, navele veneţiene au contribuit la transportul trupelor turceşti din Albania în Italia, deşi acest lucru a fost dezaprobat la nivel oficial, chiar în Veneţia. O sută patruzeci de nave otomane, transportând 18.000 de oameni, au traversat Strâmtoarea, inclusiv patruzeci de galere. După ce locuitorii din Otranto au refuzat să se predea, comandantul turc, Gedik Ahmet Pasha, a spus explicit ce se va întâmpla cu supravieţuitorii şi a intensificat atacul; oraşul avea o apărare slabă şi nu deţinea nici un tun, iar rezultatul era previzibil. Când a cucerit oraşul, Ahmet Pasha a omorât întreaga populaţie masculină, lăsând în viaţă 10 000 de oameni din aproape 22 000; 8.000 de sclavi au fost trimişi în Albania, prin Strâmtoare. Episcopul cel mai bătrân a fost omorât la marele altar al Catdralei din Otranto. Apoi, turcii s-au răspândit prin regiunea sudică Apulia, atacând oraşele vecine.

Regele de Napoli, fiul lui Alfonso V, Ferrante, îşi trimisese armata în Toscana, dar de îndată ce trupele şi vasele sale au fost gata, a putut să lanseze un contraatac cu succes. Chiar şi când s-au retras, turcii şi-au manifestat în mod explicit intenţia de a se întoarce şi de a cuceri porturile din Apulia, în timp ce zvonurile înfăţişau deja o armată mare, gata să atace atât Ialia, cât şi Sicilia, din Albania.

Atacul asupra oraşului Otranto a reprezenat un şoc uriaş pentru Europa occidentală. Toate puterile creştine din Mediterana şi-au oferit ajutorul împotriva turcilor, în special Ferdinand II, rege de Aragon şi văr al lui Ferrante de Napoli. Veneţia era excepţia izbitoare, pretinzând că e prea obosită după decenii de conflict cu armatele şi flotele sultanului. Detaşamentele turceşti de atac începuseră să pătrundă în Friuli, o zonă din nord-estul Italiei aflată parţial sub dominaţie veneţiană – şi pe uscat, şi pe mare, turcii erau ameninţător de aproape, iar veneţienii preferau împăcarea.  Consulul veneţian din Apulia a fost sfătuit că ar trebui să-şi exprime mulţumirea faţă de victoria creştinilor, câştigată de regele de Napoli, oral şi nu în scris; mesajele scrise erau, de multe ori, interceptate de spioni iar Serenissima Republică se temea că sultanul putea să vadă o scrisoare de felicitare furată şi să acuze Veneţia de atitudine ambivalentă.

Pericolul iminent al unui nou atac asupra sudului Italiei a dispăru când Mehmet a murit, în mai 1481. Avea doar patruzeci şi nouă de ani. În timpul anilor care au urmat, conducătorii vestici ca Charles VIII al Franţei şi Ferdinand de Aragon vor face din războiul împotriva turcilor o preocupare centrală a politicii lor. Aceşti monarhi considerau amândoi că, dacă ar fi controlat sudul Italiei, ar fi putut să pună mâna pe resursele de care aveau nevoie pentru o mare cruciadă şi să folosească Apulia ca pe o platformă avantajoasă de lansare a atacurilor asupra teritoriilor otomane, care acum se aflau atât de aproape; amândoi aveau, de asemenea, revendicări discutabile asupra tronului de Napoli, fără a ţine seama de prezenţa unei dinastii locale de origine aragoneză. Invazia lui Charles VIII asupra sudului Italiei, în 1494–1495, i-a adus stăpânirea regatului de Napoli, dar poziţia lui s-a dovedit de nesusţinut, şi a trebuit să se retragă la scurt timp.

Veneţia se simţea acum ameninţată din toate părţile. Cruciadele împotriva turcilor n-ar fi făcut decât să pună în pericol traficul pe apele din dreptul Albaniei otomane. Astfel, la sfârşitul secolului al XV-lea, Veneţia a preluat controlul unor porturi din Apulia pentru a-şi asigura libertatea de mişcare prin Strâmtoare.  În 1495, prin scene de masacru sângeros şi violuri sălbatice, veneţienii au capturat oraşul Monopoli de la francezi; apoi l-au convins pe regele de Napoli, Ferrante II, să le cedeze oraşele Trani, Brindisi şi Otranto fără vărsare de sânge, şi le-au păstrat până în 1509. Regele avea nevoie de aliaţi, iar ei aveau nevoie de produsele din Apulia: cereale, vin, sare, ulei, legume şi salpetru pentru tunurile lor.  Cu toate acestea, pierderea cetăţii Durazzo în faţa turcilor, în 1502, a lipsit Veneţia de cea mai importantă staţie de interceptare pe partea albaniană a Strâmtorii. Ei tocmai construiseră noi fortificaţii, care stau şi astăzi în picioare. Mediterana devenise împărţită în două: un est otoman şi un vest creştin. O întrebare evidentă era: ce parte urma să câştige competiţia; dar o altă întrebare era: ce putere creştină urma să domine apele Mediteranei de vest.

 

978-973-50-4413-8

Reclame

Etichete: , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: