Povestea zilei – „Casa de pe Caimatei”

by

Din “Casele vieților noastre” — O antologie cu texte de Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghiţescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiţă.

 

Acasă, pe Caimatei

Adriana Bittel

E o stradă bună de plimbat câini, de aceea e bine să fii atent pe unde calci. De zeci de ani mă duc şi vin pe trotuarele ei, pe lângă grilaje de fier forjat şi tencuieli măcinate, peste paşii unor oameni dragi care nu mai sunt. Uneori mi se năzare în contre-jour silueta câte unuia dintre ei, cred că le recunosc mersul îndreptându-se către colţul cu Sfinţilor, şi simt o dulceagă tristeţe, ca atunci când se porneşte ploaia, duminică după-amiaza, şi la radio se transmite muzică din anii ’60.

De zeci de ani acasă înseamnă strada Caimatei numărul 14, un imobil cu trei etaje, construit pe la 1930, în stilul modernist care privilegia „aspectul sănătos al liniei simple“. Tot în anii aceia a fost construită şi clădirea de la numărul 18, proiectată de Marcel  Iancu pentru mama lui, „după cerinţele de confort, economie şi igienă nouă“. De atunci nu s-a schimbat mai nimic pe strada mea, doar aspectul sănătos s-a tot degradat prin intemperii, cutremure, nepăsarea sau neputinţa chiriaşilor ICRAL-ului, ajunşi, cei care am mai apucat, proprietari pensionari.

Când îmi dau adresa, lumea mă întreabă ce înseamnă „o caimată“. Mult timp nu am ştiut ce să răspund, îmi suna a cuvânt turcesc sau grecesc. Apoi am aflat că era numele propriu al mahalalei apărute în secolul 18 în jurul bisericii Caimata, ctitorită la 1732 de un Mavrocordat şi demolată de primarul Pache Protopescu în 1892, când a tăiat Bulevardul Carol. Faptul este consemnat şi de Caragiale, în Articolul 214: „Bonjur. Mă recomand Tarsiţa Popeasca, văduva lu priotu Sava de la Caimata, pe care a demolat-o Pache, când a făcut bulivardu ăl nou.“ O explicaţie neplăcut mirositoare am citit (ah, mania bibliografiilor!)  în cartea lui Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureştiul de azi, care, la rândul lui, îl citează pe Ionnescu-Gion, cel cu Istoria Bucureştilor de la 1899: „Pârâul Bucureştioara, care trecea prin apropierea străzii de azi, era numit de mahalagii  Căcăina (Caimata) din cauza apei pline de dejecţii şi resturi rămase de la tăierea vitelor. „ Fonetic, nu înţeleg cum se putea transforma Căcăina în Caimata şi stărui în bănuiala că e ceva grecesc sau turcesc la mijloc. Trebuie să mai cercetez.

Din istoria literară a străzii face parte şi faptul că Eminescu, la venirea în Bucureşti, a locuit în chiliile bisericii Caimata, sau că vecinul nostru de cartier, Mircea Eliade, o cunoştea la pas. Dovadă că o povestire (nu prea reuşită), Întâlnire, din volumul Şarpele (1937), e plasată într-o casă de aici: „Apropiindu-se de strada Caimata, Barbu Cernat simţi aceeaşi bine-cunoscută nelinişte. Se însera şi platanii din curţile boiereşti începeau să se plece peste trotuare, adunând o umbră nouă, tainică, de noapte […]. Se vedea bine casa. O intrare principală cu câteva trepte de piatră şi un evantaliu de cristal mat deasupra.“

Casa am depistat-o, există şi azi, dar nu se mai vede nimic din ea: cel care a luat-o în anii ’90 a ascuns-o după un zid sumbru în care a montat o uşă metalică şi camere de supraveghere. Pe misteriosul proprietar nu l-am zărit niciodată. O fi vreun mafiot. Dincolo de zidul înalt şi etanş e mereu linişte, ca şi pe restul străzii, de altfel.

Deşi la câţiva paşi de circulaţia ameţitoare din Piaţa Rosetti, Caimatei are un aer tihnit-provincial, cu soare aurind dimineaţa faţadele bătrâne de pe trotuarul drept, şi clipocind orbitor, spre amurg, în geamurile de pe cel stâng. Primăvara, când înfloresc teiul şi caprifoiul din curţi, nimic nu mai aminteşte de Căcănia. Aerul parfumat te duce cu doar un secol înapoi, când locuitorii caselor boiereşti se întorceau din oraş cu trăsura şi pe ferestrele deschise ale saloanelor se auzeau copile exersând la pian.

Când ne-am mutat noi aici, la începutul anilor ’70, priveliştea, verdeaţa şi vecinii civilizaţi ni s-au părut un vis. Veneam de pe strada Academiei, din blocul Dragomir, rebotezat Romarta, unde stătuserăm cinci persoane în două camere care dădeau spre Comitetul Central. Vedeam doar geamuri opace de birouri, iar jos, caldarâmul era ticsit de maşini negre şi „băieţi“ în civil. Odată, în adolescenţă, când părinţii erau la serviciu, m-am uitat afară cu un binoclu de teatru. În câteva minute s-a auzit imperativ soneria şi au năvălit nişte tipi încruntaţi care m-au luat la întrebări, au scotocit camerele şi mi-au confiscat binoclul. Îmi pare şi acum rău după el, era placat cu sidef şi aparţinuse unei străbunici amatoare de operete vieneze.

Acolo, în Academiei, aveam şi ghinionul ca deasupra noastră să locuiască un bădăran instruit la Moscova, de unde se întorsese cu o soţie sovietică. Făceau frecvent petreceri cu chiote, coruri de beţivi, cazacioc şi sârbe tropăite în capul nostru. Odată, la ore mici, tata urcase la el şi îndrăznise să-i atragă politicos atenţia că ne deranjează. Bădăranul zbierase mai întâi cunoscuta propoziţie „În casa mea fac ce vreau!“, apoi dăduse expresie, cu o avalanşă de înjurături, urii de clasă, rasă şi ochelarişti, iar la sfârşit  îl ameninţase  cu un bătător de şniţele.

După ce m-am măritat, am avut posibilitatea ca, prin schimb, să oferim locuinţa din Academiei şi garsoniera soţului meu, pentru apartamentul din  Caimatei, locuit „la comun“ de două familii foarte dornice să se despartă. Având termen de comparaţie, ni s-a părut că l-am apucat pe Dumnezeu de picior, tocmai când venise pe lume şi copilul nostru. Toate cele 8 familii din Caimatei 14 erau liniştite şi cumsecade, iar de pe balcon vedeam, deasupra copacilor şi acoperişurilor, cerul, până-n zare, şi Intercontinentalul. Dimineaţa ne trezea ciripit de păsări, trompeta unui cocoş din curtea vilei alăturate, noaptea se auzeau greieri, iar duminica aerul vibra în unda clopotelor de la Armenească, Sfinţilor, Colţei…

Un singur personaj tulbura calmul provincial: nebunul cartierului (şi în sens de bufon), Gheorghiţă, un hăndrălău alcoolic cu o voce răsunătoare şi cu o pasiune bizară pentru C.A. Rosetti cel din mijlocul pieţei. Uneori, iarna, când era ger, se căţăra cu agilitate pe soclul statuii şi îi punea o căciuliţă cu moţ pe creştetul de bronz sau o pătură pe spate. Alteori i se aşeza în poală, îl lua de gât şi îi cânta, între două sorbituri din nelipsita sticlă, Noi suntem români. Îl cunoşteau toţi miliţienii, dar îl tratau cu îngăduinţa populară pentru beţivi şi nebunii cu acte. Doar când se anunţa trecerea vreunui convoi oficial îl ţineau ascuns, ei ştiau unde.

În majoritatea apartamentelor din blocul nostru trăiau mai multe generaţii ale aceloraşi familii, căci pe atunci exista o lege care stabilise că o persoană are dreptul la maximum 8 metri pătraţi, aşa că oamenii preferau să stea cu ai lor decât să „li se vâre în spaţiu“, cu dependinţele comune, nişte necunoscuţi. Nu ştiu cât de riguros se mai aplica legea asta, dar teama rămăsese, mai ales în rândul celor păţiţi, cum fuseseră ai mei. Locuitul de nevoie cu părinţii, chiar după căsătorie, avea avantaje şi dezavantaje, menajul comun crea inevitabil animozităţi, ne stânjeneam reciproc în spaţiul strâmt. Singurul loc unde te puteai izola, pe termen scurt, era baia, restul uşilor stăteau mereu deschise, iar musafiri personali, cu care să stai de vorbă în tihnă, nu aveai unde primi. Prietenii care ne vizitau (şi atunci aveam destui) stăteau mai mult de vorbă cu mama şi cu tata, dornici de conversaţie, după ce ai lor se răriseră în mod natural.

[…]

Fosta generaţie de mijloc, rămasă prin apartamente după ce copiii care se jucau împreună prin curţi s-au rispit, ca adulţi, care-ncotro, se uzează treptat. De curând, un vecin de vârsta mea a murit. Sunt peste tot senectometre care nu lasă loc de amăgire. Timp de mulţi ani, a venit la bloc o femeie din comuna Berceni, cu brânză şi smântână. Ne striga de la poartă, să coborâm cu recipientele: „Coniţaaa!“.  Acum vine nora ei şi ne strigă: „Coană mareee!“.

Ca şi mama, nu prea mai am chef să ies din casă. Iau aer pe balcon şi îmi fac de lucru cu florile din jardiniere, privind la cei care-şi plimbă câinii, la lumina dimineţii care aureşte faţadele bătrâne sau clipoceşte  orbitor în  gemuri, spre amurg. Ascult, cum făcea şi mama, muzică, în timp ce stau cu ochii închişi, şi am timp berechet pentru bibliografii. E bine. Doar în toiul nopţii mă trezeşte uneori din somn vocea răsunătoare a lui Gheorghiţă, care străbate cu paşi solemni strada, de la un capăt la altul, ca un paznic medieval, şi strigă: „Să se facă linişteee! Ceauşescu se odihneşte!“

 

978-973-50-4471-8

Reclame

Etichete: , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: