Povestea zilei – „Lumea aceasta”

by

Din „Semnătura tuturor lucrurilor” de Elizabeth Gilbert.


— Ei, domnişoară Whittaker, nu sunteţi singură pe lume, chiar dacă aţi trăit mai mult decât alţii. Eu cred că suntem înconjuraţi de o mulţime de prieteni şi oameni iubiţi, nevăzuţi, trecuţi pe lumea cealaltă, care exercită o influenţă asupra vieţilor noastre şi care nu ne părăsesc niciodată.

— Ce idee frumoasă, murmură Alma şi îl bătu din nou pe mână.

— Aţi fost vreodată la o şedinţă de spiritism, domnişoară Whittaker? V-aş putea duce eu. Aţi putea vorbi cu soţul dumneavoastră peste prăpastia dintre lumi.

Alma cântări în minte propunerea. Îşi amintea noaptea din legătorie, cu Ambrose, când îşi vorbiseră prin palme: singurul ei contact cu misticul, cu inefabilul. Nici acum nu ştia ce se întâmplase. Nici acum nu era tocmai sigură că nu-şi imaginase totul, într-o criză de iubire şi dorinţă. Pe de altă parte, se întreba dacă nu cumva Ambrose chiar fusese o fiinţă magică – poate el însuşi o mutaţie în mersul evoluţiei, doar că născut în împrejurările nepotrivite, sau în perioada istorică nepotrivită. Poate n-avea să mai existe altul ca el. Poate fusese şi el un experiment eşuat. Dar, orice va fi fost, nu sfârşise bine.

— Sinceră să fiu, domnule Wallace, deși invitaţia dumneavoastră e foarte amabilă, cred că am să vă refuz. Am avut şi eu un pic de experienţă în ce priveşte comunicarea fără cuvinte şi ştiu că, doar fiindcă oamenii se pot auzi peste prăpastia aceea, nu înseamnă neapărat că se şi înţeleg.

El râse.

— În orice caz, dacă vă răzgândiţi, vă rog să-mi daţi de ştire.

— Fără îndoială. Dar, domnule Wallace, e mult mai probabil să-mi daţi de ştire dumneavoastră mie, după ce mor, într-una din şedinţele dumnea voastră de spiritism! Nu va trebui să aşteptaţi prea mult ocazia, fiindcă voi dispărea curând.

— Nu veţi dispărea niciodată. Spiritul nu face decât să locuiască trupul, domnişoară Whittaker. Iar moartea nu face decât să-l separe pe unul de celălalt.

— Vă mulţumesc, domnule Wallace. Sunteţi foarte amabil. Însă nu e nevoie să mă liniştiţi. Sunt prea bătrână ca să mă mai tem de marile schimbări ale vieţii.

— Vai, domnişoară Whittaker – v-am expus aici în toate detaliile teoriile mele şi nu m-am oprit deloc ca să vă întreb pe dumneavoastră, femeie înţeleaptă, ce credeţi.

— Poate că ce cred eu nu e la fel de interesant ca ceea ce credeţi dumneavoastră.

— Cu toate astea, mi-ar plăcea să aud.

Alma oftă. Grea întrebare. Ce credea?

— Cred că suntem cu toţii trecători, începu ea. Se mai gândi o vreme, apoi adăugă: Cred că suntem pe jumătate orbi şi plini de greşeli. Cred că înţelegem foarte puţin, iar din ce înţelegem mare parte e greşit. Cred că nu putem supravieţui vieţii – asta, cel puţin, e evident! –, dar că, dacă avem noroc, îi putem rezista foarte mult timp. Iar dacă avem şi noroc, şi încăpăţânare, putem chiar să ne bucurăm e viaţă.

— Credeţi într-o lume de dincolo? întrebă Wallace.

Alma îl bătu din nou pe mână.

— Vai, domnule Wallace, şi eu încerc atât de tare să nu spun lucruri care să supere oamenii…

El râse din nou.

— Nu sunt atât de delicat pe cât par, domnişoară Whittaker. Îmi puteţi spune ce credeţi.

— Ei bine, dacă vreţi să ştiţi, cred că cei mai mulţi oameni sunt foarte fragili. Cred că trebuie să fi fost o lovitură cruntă adusă părerii omului despre sine atunci când Galileo a anunţat că nu ne aflăm în centrul universului – la fel cum a fost o lovitură adusă lumii când Darwin a anunţat că nu suntem creați, în mod special, de Dumnezeu, într-o singură clipă miraculoasă. Cred că celor mai mulţi le e greu să audă astfel de lucruri. Cred că îi face să se simtă neînsemnaţi. Acestea fiind zise, mă întreb, domnule Wallace, dacă dorinţa dumneavoastră de a crede în existenţa lumii spiritelor şi a lumii de după moarte nu e doar un simptom al încercării continue a oamenilor de a se simţi… importanţi? Iertaţi-mă, n-aş vrea să vă jignesc. Omul pe care l-am iubit din toată inima avea aceeaşi nevoie ca dumneavoastră, încerca să atingă acelaşi ţel – uniunea cu o divinitate misterioasă, transcenderea trupului pământesc şi a lumii pământeşti, ocuparea unei poziţii de importanţă într-o lume mai bună. Mi s-a părut un om foarte singur, domnule Wallace. Minunat, dar foarte singur. Nu ştiu dacă şi dumneavoastră sunteţi singur, dar mă întreb.

Wallace nu răspunse.

După câteva clipe, întrebă doar:

— Şi dumneavoastră, domnişoară Whittaker, nu aveţi aceeaşi nevoie? Nevoia de a vă simţi importantă?

— Să vă spun ceva, domnule Wallace. Cred că am fost cea mai norocoasă femeie din câte au trăit vreodată. E drept, am avut inima frântă şi cele mai multe din dorinţele mele nu s-au îndeplinit.

M-am dezamăgit singură prin comportamentul meu şi m-au dezamăgit şi alţii. Am trăit mai mult decât aproape toţi oamenii pe care i-am iubit vreodată. Nu mi-a mai rămas pe lume decât o soră, pe care n-am văzut-o de peste treizeci de ani şi de care, în mare parte din viaţă, n-am fost apropiată. Nu am avut o carieră ilustră. În toată viaţa mea, am avut o singură idee originală – şi s-a întâmplat să fie o idee importantă, care mi-ar fi putut da ocazia să devin cunoscută –, dar am ezitat s-o fac publică şi, astfel, mi-am ratat şansa. Nu am soţ. Nu am copii. Pe vremuri am avut o avere, dar am dat-o. Ochii mă lasă, iar plămânii şi picioarele mă supără tare mult. Nu cred să mai apuc primăvara viitoare. Voi muri de cealaltă parte a oceanului faţă de locul naşterii mele şi voi fi îngropată aici, departe de părinţii şi sora mea. Pesemne că deja vă întrebaţi: de ce se consideră norocoasă femeia aceasta atât de bătută de soartă?

Wallace nu spuse nimic. Era prea amabil ca să răspundă la o asemenea întrebare.

— Nu vă faceţi griji, domnule Wallace. Nu apelez la prefăcătorii cu dumneavoastră. Chiar mă consider norocoasă. Sunt norocoasă fiindcă mi-am putut petrece viaţa studiind lumea. De aceea nu m-am simţit niciodată neînsemnată. Viaţa e un mister, într-adevăr, şi de multe ori e o încercare grea, dar dacă putem găsi în ea unele fapte reale, trebuie să le facem cunoscute – cunoaşterea e cel mai preţiosdin toate bunurile.

Văzând că el păstra tăcerea, Alma continuă:

— Vedeţi dumneavoastră, niciodată n-am simţit nevoia să inventez o lume dincolo de aceasta, fiindcă lumea aceasta mi s-a părut dintotdeauna îndeajuns de mare şi de frumoasă pentru mine. M-am tot întrebat de ce nu e îndeajuns de mare şi de frumoasă pentru alţii – de ce trebuie să inventeze sfere noi şi miraculoase, sau să-şi dorească cu aprindere să trăiască altundeva, dincolo de tărâmul nostru… dar asta nu e treaba mea. În fond, suntem toţi diferiţi. Eu n-am vrut altceva decât să cunosc lumea  aceasta. Acum, când mă apropii de sfârşit, pot spune că o cunosc mult mai bine decât atunci când am sosit în ea. Mai mult, fărâma mea de cunoaştere s-a adăugat restului de cunoaştere acumulată de-a lungul istoriei – s-a adăugat, cum s-ar zice, marii biblioteci. Nu e puţin lucru, domnule. Oricine poate spune asta a trăit o viaţă norocoasă.

978-973-50-4469-5

 

Reclame

Etichete: , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: