Povestea zilei – „Doamna Oscar Wilde”

by

Din „Constance. Tragica şi scandaloasa viaţă a doamnei Oscar Wilde” de Franny Moyle.

Răsfăţată a revistelor de femei, doamna Oscar Wilde era renumită pentru toaletele frumoase, complementare cu ale soţului ei. Constance, ca atâtea alte femei cu vederi progresiste de atunci, se folosea de modă pentru a transmite câte ceva din propriile înclinaţii politice feministe. Cu o sută de ani înainte ca femeile să-şi ardă sutienele, purta haine largi, în consens cu mişcarea de reformă a îmbrăcămintei feminine şi emanciparea femeilor din închisoarea corsetelor şi a cercurilor crinolinelor. Purta ostentativ fuste-pantalon, se afişa în şalvari turceşti şi vorbea despre virtuţile igienice ale ţesăturilor higroscopice.

Dar în aceeaşi măsură în care veşmintele sale puteau fi „propagandistice“, erau şi „estetice“, adoptate pentru frumu seţe şi pentru a exprima valoarea pe care purtătoarea lor o atribuia importanţei frumuseţii şi plăcerii. Deşi toaletele de zi erau practice şi novatoare, cele de seară puteau fi spectaculoase. Acel ianuarie nu făcuse excepţie. Ceea ce Constance purtase în seara premierei Soţului ideal devenise un subiect în sine pentru presa feminină. Rochia ei fusese „făcută din crep verde moarat, combinat cu şifon verde şi muselină de mătase neagră, cu bordură de trandafiri de catifea şi panglici asortate“, îşi informase cititoarele The Lady’s Pictorial.

Fusta este din crep moarat cu muselină de mătase neagră în jurul tivului, iar corsajul este din şifon verde presărat cu trandafiri şi cu pan glici lungi care coboară până aproape de bordura fustei. Mânecile sunt generos bufante, din muselină de mătase neagră, cu şifon verde moarat în partea de sus, iar pe umeri se poate vedea o ghirlandă detrandafiri de catifea.

Chiar în ziua următoare, Constance se întâlnea cu prietenele sale pentru a le împărtăşi încântarea în privinţa succesului soţului său. Neîntrecută în arta de a scrie scrisorile, avea în dormitor un secrétaire confecţionat la comandă, o piesă dintr-un ansamblu mai mare de dulapuri şi rafturi asortate, construite special şi considerate o noutate absolută. O vizitatoare în Tite Street povestea cum, la  intrarea pe uşa dormitorului lui Constance, te trezeai „că păşeşti printr- o deschidere în zid de aproape un metru grosime. Când ajungeai în cameră, vedeai că de-o parte a uşii, formând o latură a acelei intrări adânci, se afla un şifonier ideal, cu tot soiul de sertare şi compartimente pentru agăţat rochii“, iar „de partea cealaltă a uşii se aflau o bibliotecă şi o masă de scris“. Toate erau vopsite în alb.

„Piesa lui Oscar a fost un succes colosal“, îi scria Constance bunei sale prietene Georgina, lady Mount- Temple, „şi este, cred, cea mai frumoasă piesă pe care a scris- o până acum“. Ca multe dintre doamnele de pe vremea ei, aproba, evident, modul în care piesa aducea în discuţie problema moralităţii şic a căsătoriei. Soţul ideal a oferit rapid pretextul pentru o dezbatere la nivel naţional despre natura căsătoriei. Ce însemna un soţ ideal şi care era idealul de soţie? Titlul piesei a fost ca o capă roşie fluturată în faţa unui taur pentru cetele aşa- numitelor „femei noi“ sau „emancipate“, apărute pe la mijlocul dece niu lui 1890, mişcare protofeministă la a cărei dezvoltare au jucat un rol femei precum Constance şi reviste precum The Young Woman. Aceste femei, din care destule mergeau pe bicicletă în împrejurimile Londrei, ultimul strigăt al modei, aveau mai multe aşteptări de la bărbaţi decât mamele lor. Nu numai că puneau sub sem nul întrebării dominaţia bărbaţilor în societate, dar se împotriveau şi prejudecăţii cum că abaterile de la morală şi înşelătoria ar fi acceptabile dacă erau săvârşite de bărbaţi, dar nu şi dacă veneau din partea femeilor. Soţii, credeau ele, trebuiau să adere la aceleaşi reguli morale ca şi soţiile lor, iar căsătoriile să devină nişte tranzacţii transparente. Farsa lui Wilde n-ar fi putut pica într-un moment mai propice pentru ele, şi multe se folosiseră de actualitatea piesei ca să- şi publice scrisorile şi opiniile (…).

După premiera Soţului ideal, [Oscar] evadase în călduroasa şi însorita Africă de Nord pentru odihnă, la rugăminţile soţiei sale. Încă dinainte de Crăciun, Constance îşi făcea griji că soţul ei muncise prea mult şi sugera o vizită la bunul ei prieten şi naş al lui Cyril, călătorul explorator Walter Harris, în Tanger.  Oscar s-a îmbarcat pentru această călătorie pe 17 ianuarie, deşi, în loc să se ducă direct la Harris, în Maroc, a hotărât să treacă întâi prin Algeria, convins de tovarăşul său de călătorie, Lordul Alfred Douglas, sau Bosie, cum i se spunea. Constance rămăsese acasă, înfruntând stihia până când copiii se vor întoarce la şcolile lor, după care avea să închidă casa din Tite Street şi să plece în propria-i vacanţă(…).

…problema lui Constance din acel februarie 1895 era că nu mai ştia absolut nimic despre activităţile recente ale soţului ei. Cu vacanţele lor şi cu recenta nevoie a lui Oscar de a locui mai degrabă în West End decât acasă, cei doi abia dacă se mai văzuseră din seara premierei Soţului ideal. Să se trezească, prin urmare, cu Arthur că-i înmânează un bilet alarmant, chiar în clipa în care intra pe uşă, trebuie s-o fi făcut deodată conştientă de cât de izolată de evenimente devenise. Hotărârea de a se îndepărta de lume din acel februarie poate că nu fusese cea mai înţeleaptă ţinând cont de circumstanţe, mai ales că viaţa domnului şi a doamnei Oscar Wilde, acum doi oameni de succes şi omagiaţi, o luase într-adevăr razna în cursul anului precedent.

Oscar fusese întotdeauna ridiculizat. Ba adesea fusese mai mult decât ridiculizat de către cei invidioşi pe talentul său. În ultimul an însă, Constance ştia prea bine că existaseră acuzaţii îngrozitoare împotriva soţului ei, mai nocive decât orice altă tentativă de-a criticilor sau detractorilor de până atunci. Retrasă în coconul de la Babbacombe, sperase probabil că acele acuzaţii aveau să se stingă şi că valul succeselor recente ale soţului ei şi popularitatea publică vor înăbuşi vocile celor care încercaseră să-i facă rău. Însă acum, în biletul acela grăbit, scris cu creionul, trebuie să fi perceput avertismentul unui scandal iminent. Pe scenă la Haymarket, populara actriţă Julia Neilson, jucând-o pe lady Chiltern, amintea publicului său că „Noi, femeile, venerăm când iubim; iar când ne pierdem veneraţia, pierdem totul“. Vorbind cu omul pe care-l considerase până atunci soţul ei ideal, lady Chiltern îl imploră: „O! Nu-mi ucide dragostea pentru tine, n-o ucide… ştiu că există bărbaţi cu secrete îngrozitoare în viaţa lor – bărbaţi care au făcut cândva lucruri ruşinoase şi care, în anumite momente critice, trebuie să plătească pentru ele… Nu-mi spune că eşti şi tu ca ei!“

 

978-973-50-4307-0

Reclame

Etichete: , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: