Povestea zilei – „Fete, mode și secrete”

by

Din Douăzeci de ani în România. 1889–1911 de Maude Rea Parkinson.

Româncele sunt, în general, frumoase, iar unele chiar foarte frumoase. Au păr şi dinţi frumoşi şi picioare mici. Au şi siluetă, iar, de se întâmplă ca una să nu aibă, problema se rezolvă cu o corsetière. Singurul aspect unde nu stau prea bine este tenul, pricină pentru care este o cerere atât de mare de pudră şi farduri. Şi vopsitul părului este foarte la modă, chiar şi la fetele tinere, şi este foarte amuzant să observi schimbarea în înfăţişarea cuiva atunci când se vopseşte pentru prima oară.

Cunoşteam două surori, fiicele unei prinţese (care făcea mare caz de titlul ei), două fete foarte frumoase, cu păr castaniu-închis. Evident, erau nemulţumite, căci întâlnindu-mă cu ele într-o zi am observat, cu mare mirare, că aveau părul blond. Am fost atât de surprinsă, că n-am reuşit să le felicit pe loc pentru noua înfăţişare, cu toate că era limpede că se aşteptau s-o fac. Văzându-mi zăpăceala, s-au dat peste cap să-mi explice că nu se vopsiseră, ci doar se oxigenaseră. Cum rezultatul era acelaşi, nu mi s-a părut că ar conta denumirea procedurii.

Românii, mai ales doamnele, ştiu să se îmbrace, iar cum fiecare articol vestimentar este adus de la Paris, gustul lor este, cu siguranţă, pe drumul cel bun. Nu-i interesează cât cheltuiesc pe haine – cel mai simplu costum de zi în perioada antebelică ajungea la 8 lire şi 10 penny, o pălărie simplă – de la 4 lire în sus, aşa că vă puteţi imagina cât se cheltuia pe ţinute mai elaborate. Preţurile acestea nu sunt deloc apanajul claselor avute – chiar şi oamenii cu posibilităţi modeste cheltuiesc sume enorme pe îmbrăcăminte. De multe ori îmi păreau nişte copii mari – dacă aveau bani de cheltuit, era musai să-I cheltuiască.

Îmi amintesc o asemenea întâmplare. Un tânăr din Bucureşti moştenise o sumă considerabilă. Numaidecât, şi-a cumpărat o caleaşcă elegantă şi o pereche extraordinară de cai de rasă. Era văzut plimbându-se elegant la Şosea în fiecare după-amiază şi mi s-a spus că garderoba lui era o adevărată expoziţie, cu costume de ultimă modă şi, pentru fiecare, avea o pereche asortată de ghete sau pantofi.

A dus viaţa aceasta fericită o vreme, până când banii au început să se împuţineze (au banii obiceiul acesta ciudat), iar tânărul a fost obligat să-şi vândă caleaşca şi caii de rasă. A început curând să fie văzut făcându-şi plimbarea zilnică într-o birjă, adică o trăsură de piaţă (nici un român nu merge pe jos dacă nu trebuie s-o facă), iar după câteva luni a ajuns să meargă cu tramvaiul! Decăderea lui a fost treptată, dar în cele din urmă a ajuns pe treapta cea mai de jos.

Bărbaţii din România nu-s, în general, prea arătoşi. Sunt, de regulă, mici de statură, cu ten închis şi teribil de mustăcioşi. Înainte, mustăţile se purtau cu vârfurile întoarse, asemenea kaiserului, dar, cum acesta nu mai este bine privit, au renunţat la această modă. Bărbaţii îndeajuns de înstăriţi îşi comandă hainele de la Londra sau Paris. Ca regulă generală, numai cei care nu-şi permit altfel îşi cumpără hainele din propria ţară. Ghetele pe care le poţi cumpăra în România sunt de obicei de piele moale, atât pentru iarnă, cât şi pentru vară. Doamnele poartă ghete negre, maro sau gri şi nu le-am văzut niciodată cu alte culori, cum am băgat de seamă că poartă bărbaţii. Am fost foarte uimită să văd într-o zi un bărbat încălţat cu o pereche de ghete albastre.

N-ai nevoie de cizme solide în România, pentru că iarna se poartă nişte cizme impermeabile peste celelalte şi se scot la intrarea în casă. Ghetele au fost dintotdeauna scumpe la Bucureşti, o pereche costând de la 25 de franci (1 liră) în sus, dar oamenii cu adevãrat eleganţi dau 75-80 de franci pe o pereche.

Doamnele îşi fac aproape întotdeauna corsetele, ghetele şi mănuşile la comandă. Se întâmplă foarte rar să-şi cumpere vreunul dintre aceste articole de-a gata. Nu trebuie să uităm nici o clipă, când vorbim despre poporul român, că mentalitatea lui aminteşte mai degrabă de Orient decât de Occident. Pentru noi, unele dintre obiceiurile lor sunt foarte ciudate, ca să nu spun mai rău. De pildă, chiar şi membrii claselor superioare sunt extrem de superstiţioşi. Nimănui nu-i dă prin cap să plece într-o călătorie sau să înceapă o activitate oare  care într-o zi de marţi. Este considerată aducătoare de ghinion. Visele sunt povestite cu seriozitate şi din ele se trag anumite concluzii bazate, bineînţeles, pe experienţele trecute ale povestitorului sau ale vreunui prieten. Copilaşii poartă funde colorate să-i ferească de „deochi“. Băieţeii poartă roşu şi fetiţele albastru. Este un obicei destul de convenabil, pentru că-ţi dai imediat seama de sexul copilului şi nu mai eşti nevoit să te referi la acesta la modul impersonal.

Sub nici o formă nu trebuie să admiri sau să lauzi un copil în prezenţa părinţilor săi. Asemenea purtare este socotită direct răspunzătoare pentru atragerea „deochiului“. N-am să uit niciodată un incident petrecut cu ani în urmă. Eram în vizită la Madame…  şi luam liniştite ceaiul, după moda englezească (un omagiu adus mie), când soţul ei s-a năpustit înăuntru cu băieţelul lor, într-o stare de mare agitaţie. Ne-a explicat că se plimbau pe Calea Victoriei când s-au întâlnit cu un prieten comun, un englez care nu era în Bucureşti de mult timp. Din nefericire, acest gentleman îşi exprimase admiraţia pentru băiatul cel frumuşel – de aici beleaua. Doamna a sunat violent din clopoţel şi a dat poruncă servitoarei, care, fără întârziere, a adus pe o tavă o cană cu apă rece, în timp ce în cealaltă mână avea o lopăţică cu trei tăciuni încinşi din soba de la bucătărie. Cu mare nerăbdare şi atenţie, părintele tulburat a cufundat în cană cele trei bucăţele de cărbune: au sfârâit un pic şi au plutit. Dacă s-ar fi scufundat, asta ar fi prevestit cele mai groaznice nenorociri. Copilului i s-a dat o linguriţă de apă, fruntea, palmele şi tălpile i-au fost înmuiate în această apă, I s-  au spus trei Tatăl nostru şi totul a revenit la normal. Uşurat, tatăl s-a întors spre mine cerându-  şi mii de scuze pentru intrarea sa intempestivă, „dar înţelegeţi“, mi-a spus, „problema era de cea mai mare importanţă, este singurul nostru copil“.

În România e obiceiul ca femeile să poarte mărţişor în luna martie. Acesta este mai cu seamă o podoabă pentru fete şi se găsesc tot felul de modele, de la cele simple, de sticlă sau lemn vopsit, până la bijuterii scumpe de aur şi argint decorate cu pietre preţioase. Aşadar se pot găsi la orice preţ. Dar, indiferent de preţ, mărţişoarele se leagă cu un şnur fantezist, alb cu roşu, simbolizând culorile ideale ale tenului unui fete. Podoabele se poartă, de obicei, la încheietură, cu ciucuraşii albi şi roşii mişcându-se la fiecare pas. La sfârşitul lunii, mărţişorul se dă jos, podoaba se păstrează cu grijă, iar şnurul se agaţă de un tufiş, ca să-l stropească roua cerului. Mărţişorul ar da, pare-se, mult râvnita culoare obrajilor mai trecuţi.

Obiceiul de a oferi mărţişoare în luna martie este atât de răspândit, încât de el nu se bucură doar bărbaţii mai tineri, care se grăbesc să le ofere dragei lor un cadou ce, în altă împrejurare, ar fi considerat o impertinenţă. Şi cei mai în vârstă profită de ocazia de a oferi daruri pe care altminteri nu s-ar cuveni să le facă.

Un exemplu foarte amuzant de asemenea imprudenţă s-a petrecut acum câţiva ani în Bucureşti, ajungând, fără exagerare, pe buzele tuturor. Madame M., o frumuseţe vestită din înalta societate, avea un soţ nici bogat, nici generos. Un mărţişor expus în vitrina giuvaergiului Resch i-a atras atenţia şi şi-a dorit cu ardoare să-l aibă. Era o frumoasă bijuterie de aur, bătută cu safire. Madame M. i-a arătat-o soţului, care însă a refuzat fie şi să întrebe preţul, încredinţat fiind că trebuie să fie foarte piperat. Acum, doamna avea un bon ami, un bărbat foarte bogat, care, auzind problema, a implorat-o să accepte mărţişorul ca dar din partea lui. Ea a susţinut că nu este posibil, pentru că ar stârni pe dată suspiciunile soţului. Cu toate acestea, perechea a discutat chestiunea, punând la cale un plan foarte ingenios. Prietenul dnei M. i-a făcut o vizită lui Resch şi s-a înţeles cu acesta. Preţul bijuteriei era de 2000 de franci, aşa că i-a plătit jumătate din sumă lui Resch, stabilind că, dacă dl M. venea să se intereseze de ea, să i-o vândă cu 1000 de franci. Înarmată cu această informaţie, Madame M. şi-a reluat asalturile şi, în cele din urmă, şi-a făcut bărbatul să-i promită că, dacă mărţişorul putea fi achiziţionat pentru 1 200 de franci, avea să i-l cumpere. Soţul era un cunoscător al pietrelor preţioase şi s-a gândit că putea face liniştit oferta, căci era imposibil să fie acceptată. Cred că negocierile au fost deosebit de interesante. Se spune că Resch s-a purtat cu mare discreţie şi, după ce a cerut un preţ stabilit aşa încât să nu stârnească suspiciuni, s-a dat bătut la 1000 de franci.

În după-amiaza aceea de martie, nu exista în tot Bucureştiul un bărbat mai victorios decât dl M. Pe drumul spre casă, unde urma să-şi încânte soţia, nu s-a putut abţine să nu se oprească la club, să se laude cu iste  ţimea lui. A avut un public alcătuit dintr-o jumătate de duzină de bărbaţi, care nu s-au plictisit nici o clipă, pentru că era un chilipir adevărat şi surprinzător. Cu toţii au admirat îndelung mărţişorul. Câţiva îşi doreau foarte mult să-l aibă şi de aici au pornit complicaţiile. Dl M. a ţinut seama, la început, de soţia lui şi de plăcerea pe care putea să i-o facă, dar, când cineva i-a oferit cu 500 de franci mai mult decât plătise, s-a lăcomit şi mărţişorul şi- a schimbat proprietarul. Aşa că dl M. s-a îndreptat spre casă fără rele presimţiri. Soţia lui era o femeie raţională, iar un câştig net de 500 de franci avea cu siguranţă s-o consoleze pentru mica dezamăgire legată de bijuterie. I-a spus plin de încântare povestea cea minunată, iar doamna a căzut pe dată pradă istericalelor. Bietul bărbat a putut doar să sune din clopoţel şi, în timp ce era readusă în simţiri, să reflecteze neajutorat că nu ai nici o şansă să înţelegi cum gândesc femeile.

Dacă este cineva curios cum a ajuns publică această poveste, pot să vă spun numai că lunga mea rezidenţă în România m-a învăţat, printre altele, că în Bucureşti nu există secrete.

 

978-973-50-4441-1

Reclame

Etichete: , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: