Povestea zilei – „Petreceri ale vechiului Bucureşti”

by

Din „Bucureştii de altădată (vol. II). 1878–1884” de Constantin Bacalbaşa

 

Anul 1882

Prin anii aceştia, grădina Bordeiului, care era lipită de Herăstrăul vechi, pe aceeaşi şosea care duce astăzi la grădina Fronescu, erea în toiul ei.

Obiceiul erea ca la Paşte, la Sf. Gheorghe şi la 1 Mai poporul să petreacă în această vastă grădină. Lumea putea să vie cu proviziunile de afară, precum şi cu vesela, fiindcă aci nu era servit nimeni. Iată care erea procedura.

Lumea venea în grupuri de prieteni sau pe familii, oamenii alegeau un loc pe iarbă printre tufişuri, unde erea mai mult adăpost şi umbră, întindeau pe iarbă şervete sau ziare, apoi bărbaţii plecau după merinde.

Aci se debita numai vinul, mititeii, caşcavalul, pâinea, ridichile, cât şi oale nouă de capacitatea unui litru.

Cumpărai mai întâi o oală nouă nesmălţuită – sau mai multe – pe preţ de 10 bani una, apoi te duceai la cumpăratul vinului. Într-un gârlici de pivniţă erea aşezat un butoi cu vin; un om sta în picioare şi împărţea. Fiecare muşteriu întindea oala sub canà, vinarul o deschidea şi lăsa să curgă vinul, după ce primea anticipat suma de 80 bani, plata litrului. O coadă nesfârşită aştepta ca să vie rândul fiecăruia.

Apoi ereau mititeii. Câteva grătare în plin aer frigeau mititeii, pe care alături îi fabricau mereu bucătarii. Zecimi [zeci] de mii de mititei treceau astfel din mâinile bucătarilor în mâinile grataragiilor şi de pe grătare pe hârtiuţele pe care le întindeau clienţii grăbiţi şi înfometaţi.

În timpul acesta strigăte, împinsături, înghesuială, miros de cârnaţi, înăduşeală.

În sfârşit, încărcaţi cu oalele cu vin, cu mititeii purtaţi în hârtii, cu pâinea, cu ridichile, cu caşcavalul, oamenii îşi regăseau culcuşurile, se trânteau pe iarbă şi începeau petrecerea.

Erea pitoresc.

Bărbaţii dezbrăcaţi la jiletcă or la cămaşă, femeile cu tistimelele desfăcute, cu coadele resfirate, toţi învioraţi de băutură, vorbeau deodată ori cântau; câteodată, aceste petreceri se sfârşeau şi cu straşnice păruieli.

Lăutarii, nelipsiţii lăutari, cântau la ureche de inimă albastră, din când în când auzeai câte un oftat prelung, chiote, glasuri răguşite.

Când soarele începea să apună, grupurile se sculau şi începeau să plece, lăutarii se mai ţineau după câte unii mai „damblagii“, iar pocnetele oalelor sparte răsunau neîncetat până ce grădina se deşerta.

Fiindcă obiceiul tradiţional erea ca, după ce au petrecut bine, oamenii să dea cu oalele de pământ şi să le audă pocnind ca un pistol. Această tradiţie nu avea la origină decât un interes igienic. Căci, dacă oalele ar fi rămas pe loc, negustorul le-ar fi curăţat şi le-ar fi revândut ca noi, la viitoarea petrecere.

Îmi amintesc de o scenă comico-tragică petrecută în 1886, a doua sau a treia zi de Paşte.

Soarele începuse să scoboare şi grupurile – mai multe mii de oameni – se îndreptau către poartă. Deodată, o mare mişcare se produce, strigăte, înjurături şi ropote de oameni venind către ieşire. Eu eream lângă poartă. Ca fulgerul trec prin faţa mea vreo 20 de macedoneni pietrari, toţi oameni înalţi, bine legaţi, voinici în toată puterea cuvântului. Macedonenii fugeau de mâncau pământul, iar după ei câteva mii de oameni din popor îi goneau de foc.

Goana s-a sfârşit tocmai în şoseaua Kiseleff, unde lumea s-a risipit.

Conflictul izbucnise de la o femeie. Unul din macedoneni „s-a legat“ de nevasta unui cizmar, şi de aci iuruşul.

 

978-973-50-3925-7

Reclame

Etichete: , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: