Povestea zilei – „Korova Milk Bar”

by

Din „Portocala mecanică” de Anthony Brugess

„Ei, şi care va fi să fie mişcarea?“

Eram eu, adică Alex, şi ai mei trei găşkari Pete, Georgie şi Moho, care era chiar mohorât, şi stăteam noi în Lactobarul Korova, zdrobindu‑ne răzdoacele cum să ne umplem acea seară de iarnă, puiankă de lele sălbatică, rece şi neagră, dar în acelaşi timp uscată. Lactobarul Korova era un mesto în care se servea lapte plus încă ceva şi poate că voi, Fra, aţi uitat cum erau mestourile alea, lucrurile schimbându‑se de speriat zilele astea, toată lumea grăbindu‑se să uite şi nici măcar ziarele nemaicitindu‑se prea mult. Deci, ce vindeau ei acolo era lapte şi încă ceva. N‑aveau licenţă pentru băuturi, dar încă nu era nici o lege împotriva noilor chekstii tari pe care obişnuiau să le pună în bătrânul moloko, încât să poţi să‑l sorbăi cu vellocet sau synthemesc sau drencrom sau una sau două alte chekstii care ţi‑ar fi asigurat cincisprezece minute liniştite de horrorshow, timp în care puteai să‑i admiri pe Marele Bog şi Sfânta lui Ceată de Îngeri şi Sfinţi în pantoful tău stâng, iar din mozgul tău să iasă scântei. Sau puteai trage la măsea lapte cu tăişuri, cum ne plăcea nouă să spunem, şi asta te ascuţea şi te pregătea pentru o partidă murdară de unu‑contra‑douăzeci, şi chiar asta trăgeam noi în seara cu care am început povestea.

Aveam buzunarele pline de denghi, deci nu era chiar nevoie, pentru un plus de ceva poli la teşcherea, să tolkaftim vreun babalâc de celavek în vreo alee, băltind în sânge, în timp ce noi ne număram prada şi o împărţeam la patru, şi nici să ultraviolentăm vreo puiankă albă în cap, bătrână şi tremurândă, încremenită în vreo prăvălie, în timp ce noi o ştergeam cu banii din casă. Dar, cum se zice, banii nu sunt totul.

Toţi patru eram la ţol ultramodern, ceea ce în zilele alea însemna o pereche de pantaloni negri foarte strâmţi, cu o apărătoare pentru bătrâna piftioasă, cum îi ziceam noi, chiar între craci, făcută să te protejeze, dar şi cu un soi de model care se putea vedea destul de clar într‑o anumită lumină, aşa că eu aveam unul în formă de păianjen, Pete avea o ruka (mână, care va să zică), Georgie avea o floare foarte fantezistă, şi dragul de Moho avea unul foarte excitant, o liţofaţă (faţă, care va să zică) de clovn, Moho neştiind prea multe şi având, pe lângă toată tristeţea unui Toma Necredinciosul, de departe cea mai multă mohoreală. Apoi purtam jachete pe talie, fără revere, dar cu umerii umflaţi (pleciumeroi, le ziceam), la mişto faţă de ăia cu umeri de‑adevăratelea. Apoi, Fra, aveam cravatele alea alb murdar care semănau cu piureul de cartofi pe care ai lăsat urme cu furculiţa. Purtam părul nu prea lung şi aveam cizme horrorshow cu vârful ascuţit, durere, pentru tras şuturi.

— Ei, şi care va fi să fie mişcarea?

Trei dievuşte erau împreună la bar, dar din păcate noi eram patru malciki şi de obicei eram toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Ascuţitele erau îmbrăcate tot la patru ace, cu peruci una roşie, una verde şi una portocalie pe golovane, fiecare costând nu mai puţin decât câştigul lor pe trei sau patru săptămâni, cred, plus un machiaj asortat (curcubee în jurul ocilor şi botul bine vopsit). Mai aveau rochii negre, lungi, foarte strâmte, pline cu broşe mici ca de argint cu diverse nume de malciki – Joe şi Mike şi tot aşa. Pesemne că erau numele malcikilor pe care i‑au avut înainte să împlinească paisprezece ani. Se tot zgâiau la noi şi mai că îmi venea să zic (cu juma’ de gură) ca noi trei să ne cărăm pentru un pic de jumul şi să‑l lăsăm singur pe dragul de Moho, ceea ce ar fi însemnat doar să‑i kupetim o juma de alb, da’ de data asta cu ceva synthemesc în el, numai că nu se făcea. Moho era foarte, foarte urât şi chiar aşa cum îl arăta numele, dar era un luptător horrorshow spurcat şi expert la tras şuturi.

— Ei, şi care va fi să fie mişcarea?

Celavekul de lângă mine, dintr‑unul din fotoliile mari, pluşate, înşirate de‑a lungul a trei pereţi, era deja dus bine, cu ocii înceţoşaţi, mormăind tot felul de slove ca „Aristotel a tras din greu să facă ciclame inteligente“. Aterizase departe, pe orbită, şi ştiam cum e, pentru că şi eu, ca toată lumea, o încercasem, dar acum gândeam că e un fel de chekstie laşă, Fra. Zaci acolo după ce ţi‑ai băut bătrânul moloko şi ai impresia de rahat că tot ce e în jurul tău ţine de trecut. Vidvezi totul ok, foarte clar – mesele, staţia, luminile, ascuţitele şi malcikii –, dar e ca şi cum o chekstie pe care‑o ştiai acolo a dispărut. Şi stai acolo hipnotizat de cizma sau pantoful sau unghia sau ce‑o fi fost, şi în acelaşi timp te trezeşti luat de guler şi scuturat ca şi cum ai fi un pui de mâţă. Te scutură şi te scutură până nu mai rămâne nimic. Îţi pierzi numele şi corpul şi sinele şi nici că îţi pasă şi aştepţi până când cizma sau unghia se îngălbenesc tot mai tare şi mai tare. Apoi luminile încep să explodeze ca bombele atomice şi cizma sau unghia sau ce‑o fi fost, un pic de murdărie pe turul pantalonilor, se transformă într‑un mesto mare, mare, mare, mai mare decât lumea întreagă, şi tu tocmai eşti pe cale să îi fii prezentat bătrânului Bog sau Dumnezeu, când deodată totul se sfârşeşte. Te întorci din nou aici, de data asta smiorcăindu‑te şi bălmăjind din bot un buhuhu. Ei bine, e foarte frumos, dar foarte jalnic. Nu ai fost pus pe acest pământ ca să iei legătura cu Dumnezeu. Genul ăsta de lucruri poate stoarce toată puterea şi bunătatea unui celavek.

Ei, şi care va fi să fie mişcarea?

Staţia mergea şi îţi intrase în cap ideea că golosul solistului mergea dintr‑o parte în alta a barului, zburând în tavan şi apoi prăbuşindu‑se din nou, izbindu‑se din perete în perete. Era Berti Laski, chinuind un oldie chiar adevărat, You Blister My Paint. Una din cele trei puiance de la bar, cea cu perucă verde, împingea şi trăgea din şale în ritmul a ceea ce ei ziceau că e muzică. Simţeam cum tăişurile din bătrânul moloko începeau să mă străpungă, şi acum eram gata pentru unu‑contra‑douăzeci. Aşa că strig: „Afară, afară, afară“ ca un câine, şi‑i trag una celavekului de lângă mine, lângă mine aiurea, că era clăbucit şi dus departe, una de horrorshow drept în a lui uha, gaura urechii va să zică, da’ nici c‑a simţit‑o şi‑i dădea înainte cu „Sistemul telefonic şi ce se întâmplă când farfarculele devin rubadubdube“. Da’ avea s‑o simtă el, nu glumă, la întoarcerea pe pământ.

— Unde afară? zise Georgie.

— Taci şi umblă, zic, şi‑om vedea ce‑o să iasă, Fra.

Aşa că ne‑am prelins în măreaţa noce de iarnă, am coborât pe bulevardul Marghanita, am cotit pe Boothby Avenue, şi acolo am găsit exact ce căutam, o malenkaia arătare numai bună să‑ţi începi seara cu ea.

ISBN 978-973-689-724-5

Reclame

Etichete: , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: