Povestea zilei – „Fostul scriitor”

by

Din „Mr Gwyn” de Alessandro Baricco.

 

În timp ce se plimba prin Regent’s Park – pe aleea pe care o alegea întotdeauna dintre atâtea altele – Jasper Gwyn avu brusc senzaţia cât se poate de clară că ceea ce făcea în fiecare zi pentru a-şi câştiga pâinea nu mai era potrivit pentru el. Gândul acesta îi venise deja în minte de mai multe ori , dar niciodată atât de limpede şi atât de bine conturat.

Aşa că, odată întors acasă, scrise un articol pe care-l imprimă, îl vârî într-un plic şi,  străbătând tot oraşul, îl duse el însuşi la redacţia ziarului The Guardian. Îl cunoşteau. Din când în când colabora la ziar. Întrebă dacă puteau aştepta o săptămână înainte de a-l publica.

Articolul consta dintr-o listă de cincizeci şi două de lucruri pe care Jasper Gwyn îşi promitea lui însuşi să nu le mai facă niciodată. Primul era să nu mai scrie articole pentru The Guardian. Al treisprezecelea era să nu mai participe la întâlniri cu clase de elevi prefăcându-se sigur de el. Al treizeci şi unulea, să nu se mai fotografieze ţinându-şi gânditor bărbia în palmă. Al patruzeci şi şaptelea, să nu mai facă eforturi pentru a fi cordial cu colegii care în realitate îl dispreţuiau. Ultimul era: să nu mai scrie cărţi. Închidea într-un fel vaga portiţă pe care ar fi putut s-o lase penultimul lucru: să nu mai publice cărţi.

Trebuie spus că în momentul acela Jasper Gwyn era un scriitor oarecum la modă în Anglia şi destul de cunoscut în străinătate. Debutase în urmă cu doisprezece ani cu un thriller a cărui acţiune se petrece în câmpia galeză pe vremea lui Margaret Thacher: un caz de dispariţii misterioase. Trei ani mai târziu publicase un roman scurt care spunea povestea a două surori hotărâte să nu se mai vadă niciodată: preţ de o sută de pagini încercau să pună în practică modesta lor dorinţă, totuşi lucrul se dovedea a fi imposibil. Cartea se termina cu o scenă măreaţă, de iarnă, pe un dig. În afară de un scurt eseu despre Chesterton şi două povestiri publicate în diverse culegeri colective, opera lui Jasper Gwyn lua sfârşit cu un al treilea roman, lung de cinci sute de pagini. Era confesiunea calmă a unui bătrân medaliat olimpic la scrimă, fost căpitan de marină, fost prezentator de varietăţi radiofonice. Era scris la persoana întâi şi se intitula Cu farurile stinse. Începea cu următoarea frază: „Deseori am meditat la semănat şi la cules“.

Aşa cum mulţi observaseră, cele trei romane erau atât de diferite între ele, încât cu greu puteau fi considerate scrise de aceeaşi mână. Fenomenul era destul de curios, dar asta nu-l împiedecase pe Jasper Gwyn să devină în scurt timp un scriitor cunoscut de public şi respectat de cea mai mare parte a criticilor. De altfel, talentul său de povestitor nu putea fi pus la îndoială, şi mira în special uşurinţa cu care ştia să intre în mintea oamenilor şi să le redea sentimentele. Părea să ştie cuvintele pe care oricine le-ar fi spus şi să gândească în avans gândurile oricui. Nu-i de mirare dacă multora, în anii aceia, li se păruse normal să-i prezică o strălucită carieră.

Şi totuşi, la vârsta de patruzeci şi trei de ani, Jasper Gwyn a scris pentru The Guardian un articol în care înşira cincizeci şi două de lucruri pe care începând din ziua aceea nu le va mai face niciodată. Iar ultimul era: să nu mai scrie cărţi.

Strălucita sa carieră era deja terminată.

În dimineaţa în care a apărut articolul în The Guardian – pus în prim plan, în suplimentul de duminică – Jasper Gwyn se afla în Spania, la Granada: i se păruse oportun, date fiind circumstanţele, să pună între el şi lume o anumită distanţă. […]

Jasper Gwyn stătu cu plăcere şaizeci şi două de zile în micul hotel spaniol. Atunci când îi fu prezentată nota de plată, în contul său figurau şaizeci şi două de căni de lapte rece, şaizeci şi două de pahare de whisky, două convorbiri telefonice, o sumă foarte pipărată pentru spălătorie (o sută douăzeci şi nouă de bucăţi) şi costul unui radio cu tranzistori – ceea ce poate lămuri cât de cât înclinaţiile sale.

[…]

Întors la Londra, Jasper Gwyn îşi petrecu primele zile umblând îndelung şi obsesiv pe străzile oraşului, cu plăcuta convingere că devenise invizibil. Deoarece încetase să mai scrie, în mintea lui încetase şi să mai fie un personaj public – nu exista nici un motiv ca lumea să-l remarce, acum când devenise din nou un oarecare. Începu să se îmbrace neglijent şi să facă din nou o grămadă de lucruri neînsemnate, fără să se mai gândească la faptul că trebuia să fie prezentabil în eventualitatea în care un cititor l-ar fi recunoscut pe neaşteptate. Poziţia în care se aşeza la tejgheaua pub-ului, de exemplu. Călătoria cu autobuzul fără bilet. Mâncatul de unul singur la McDonald’s. Din când în când cineva îl recunoştea, şi atunci nega că este cine e.

Existau o mulţime de alte lucruri de care nu mai trebuia să se ocupe. Era asemenea unui cal care, dacă se întâmplă să-şi piardă jocheul, se întoarce înapoi, distrat, în trap mărunt, în timp ce caii ceilalţi îşi dau sufletul să ajungă la potou într-o ordine de sosire oarecare. Deliciul unei asemenea stări sufleteşti era infinit. Când i se întâmpla să dea peste un articol de ziar sau o vitrină de librărie care-i aminteau de bătălia din care se retrăsese de curând, îşi simţea inima uşoară şi trăia beţia infantilă a unei după-amiezi de sâmbătă. De ani de zile nu se mai simţise atât de bine.

Şi pentru asta întârzie puţin înainte de a-şi rostui noua viaţă, prelungind acea atmosferă personală de vacanţă. Intenţia, pritocită în timpul sejurului în Spania, era aceea de a se întoarce la meseria pe care o făcea înainte de a publica romane. N-ar fi fost greu, şi nici măcar neplăcut. Vedea în asta până şi o anumită eleganţă formală, un soi de ritm strofic, de baladă. Nimic însă nu-i dădu ghes să grăbească acea întoarcere, deoarece Jasper Gwyn locuia singur, nu avea familie, cheltuia puţin şi în definitiv ar fi putut să trăiască cel puţin doi ani fără ca măcar să se scoale dimineaţa. Aşa că lăsă pe mai târziu ce-şi pusese în gând şi se dedică unor gesturi întâmplătoare şi unor acţiuni de multă vreme amânate.

Aruncă ziarele vechi. Se urca în trenuri cu destinaţii nesigure.

Ceea ce i se întâmplă totuşi fu că, odată cu trecerea zilelor, se trezi cu o ciudată formă de indispoziţie, pe care la început nu reuşi s-o înţeleagă şi pe care doar după ceva timp învăţă s-o recunoască: oricât ar fi fost de enervant să admită, îi lipsea gestul de a scrie, şi grija cotidiană cu care punea în ordine gânduri în forma rectilinie a unei fraze. Nu se aştepta la aşa ceva şi asta îl puse pe gânduri. Era un soi de sâcâială care se prezenta în fiecare zi şi promitea să se înrăutăţească. Astfel că, încetul cu încetul, Jasper Gwyn începu să se întrebe dacă nu era cazul să ia în considerare meserii marginale, în care să poată cultiva exerciţiul scrierii fără ca asta să implice în mod necesar reîntoarcerea la cele cincizeci şi două de lucruri pe care îşi promisese să nu le mai facă niciodată.

 

978-973-689-719-1

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: