Povestea zilei – „Vladimir Putin”

by

Din „KGB-ul la putere. Sistemul Putin” de Thierry Wolton

 

Vladimir Putin aparţine acelui gen de responsabili politici pe care funcţia i-a creat. În opt ani de putere, a avut timp să-şi făurească o imagine de conducător decis, onest, competent, astfel încât să ajungă, fără îndoială, a crede el însuşi în acest portret. Totuşi, nu aceste calităţi au cântărit în alegerea lui pentru a-i succeda lui Boris Elţîn. „Familia“ căuta un funcţionar zelos, obedient, nu prea scormonitor. Fidelitatea, discreţia pe care le manifestase faţă de clanul care ocupa Kremlinul explică promovarea lui.

Sociologul rus Boris Kagarliţki, critic lucid al evoluţiei ţării sale, i-a salutat ascensiunea la putere în aceşti termeni: „Este zugrăvit Putin drept «conducător puternic», «responsabil politic hotărât», dar el era un birocrat mediu, un etern factotum, total lipsit de voinţă şi de iniţiative personale. Dacă ar fi avut o voinţă puternică şi ambiţii politice, n-ar fi devenit niciodată preşedinte. În primul rând, Elţîn nu tolera ca persoanele din anturajul său să nutrească ambiţii prezidenţiale. De îndată ce îşi dădea seama de acest lucru, desemna un rival ca moştenitor al său. Avea un fler aproape animalic pentru asta. Dar, mai ales, orice personalitate politică serioasă şi voluntară căreia Elţîn i-ar fi propus în 1999 să devină viitorul preşedinte l-ar fi refuzat.

Propunerea era umilitoare pentru candidat şi, deopotrivă, pentru ţară. Elţîn doar i-a încre dinţat această treabă lui Putin, aşa cum ai încredinţa o sarcină birocratică unui funcţionar.“Ex-generalul KGB Oleg Kalughin estimează, că „Elţîn se convinsese  că Putin era de încredere şi loial. Dădea dovadă de un spirit de obedienţă prusac. Imediat ce Elţîn ordona ceva, Putin se şi executa“.

Cum a fost ales? „Numele său a fost avansat mai întâi de Valentin Iumaşev, consilierul lui Elţîn (şi redactor al Memoriilor acestuia), a povestit Serghei Dorenko, un celebru jurnalist al canalului de televiziune ORT. A fost susţinut de Aleksandr Voloşin, şeful Administraţiei Prezidenţiale. Putin a fost acceptat şi împreună s-au pus de acord asupra numirii sale. A opus rezistenţă, exprimându-şi ezitarea de a fi implicat într-o întreprindere atât de aventuroasă. Dar l-au convins.“ Oligarhul Boris Berezovski propune o altă versiune. El afirmă că l-a împins personal pe Putin să accepte postul de prim-ministru. Cei doi s-ar fi întâlnit pentru a discuta subiectul la mijlocul lui iulie 1999, în Franţa, la Biarritz, unde fericitul candidat îşi petrecea vacanţa cu familia. Aleksandr Litvinenko, fostul agent KGB refugiat la Londra şi asasinat cu poloniu 210 în noiembrie 2006, estima că KGB/FSB pusese la punct o strategie cu două paliere pentru a cuceri puterea: la vedere, prin intermediul lui Primakov, şi clandestin, prin mijlocirea lui Putin. „Misiune îndeplinită“, şi-a anunţat, de altfel, acesta din urmă, triumfal, colegii din Servicii, atunci când a fost numit.

Adevărul este, fără îndoială, undeva în fiecare dintre aceste versiuni. Că Putin a fost ales pentru aptitudinile sale „medii“ este posibil: mentorii săi trebuie să se fi gândit că acest funcţionar cenuşiu, şters chiar, nu va face umbră nimănui. Că a şovăit să accepte postul de prim-ministru este verosimil: funcţia era prea grea pentru fragilii săi umeri de aparatcic obişnuit. Că Berezovski a făcut pe mijlocitorul este de imaginat, dacă ţinem seama de rolul marcant pe care îl juca oligarhul la sfârşitul preşedinţiei lui Elţîn. Că serviciul KGB/FSB a avut o soluţie de rezervă pentru a recupera puterea pierdută în 1991 este plauzibil, dacă e să judecăm după conflictul de interese din interiorul „organelor“, pe care l-a provocat lupta împotriva corupţiei dusă de Primakov – provenit din SVR, să o spunem din nou –, dar contrată de FSB-ul condus de Putin. Cât priveşte fidelitatea lui Putin faţă de idealul cekist, nimeni nu o contestă: prin el, tocmai Lubianka avea să preia frâiele; itinerarul celui în cauză, precum şi modul în care avea să acţioneze ulterior, toate acestea corespundeau stilului „organelor“.

Într-o carte de convorbiri apărută în chip oportun chiar la începutul mandatului lui, spre a-i face propagandă, Vladimir Putin şi-a dezvăluit pasiunea dintotdeauna pentru spionaj, „cu mult înainte de a termina şcoala“, precizează el. Intrarea în rândurile KGB însemna slujirea regimului sovietic, despre care el continuă să creadă că a reprezentat un lucru bun pentru Rusia. Mentalitatea cekistă şi idealurile comuniste au mers mult timp mână în mână în cazul lui, aproape din atavism, întrucât tatăl său, membru de partid, a făcut parte din comandourile NKVD (strămoşul KGB-ului) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Bunicul lui a fost chiar bucătarul lui Lenin şi al lui Stalin, dovada unei bune conştiinţe bolşevice în familie.

Studentul Putin a făcut totul pentru a se face remarcat de către serviciile secrete, în speranţa de a-şi face intrarea în cadrul acestora – căci nu alegeai să devii cekist, trebuia să fii remarcat de Lubianka pentru a deveni aşa ceva. Ulterior, cariera de spion a lui Putin a fost cea a unui ofiţer şters, incapabil de a se distinge din grămadă. Voia să activeze în Direcţia I Principală (spionaj), cea mai prestigioasă; a fost aruncat în divizia de contraspionaj, pentru a vegeta la Leningrad, oraşul lui natal, cu misiunea de a recruta străini aflaţi în tranzit.

În 1985, după ani de serviciu credincios, i s-a propus un post dincolo de hotare, visul oricărui cekist. A fost strămutat însă în Germania de Est, în spatele Cortinei de Fier, la Dresda, o bază secundară. Nu era tocmai o avansare. Aici, trebuia să recruteze din nou străini, în colaborare, de astă dată, cu Stasi, serviciile secrete ale RDG. În 1988, colegii lui est-germani l-au decorat cu Ordinul de Merit pentru „recunoaşterea serviciilor sale considerabile în cadrul ministerului“. Medalia era de bronz, cea rezervată spionilor de rangul doi. După căderea Zidului Berlinului, în noiembrie 1989, s-a reîntors în ţară fără glorie, asemenea miilor de alţi ofiţeri ai KGB, constrânşi să fugă din Europa de Est, care se elibera de jugul sovietic. Toţi aceşti oameni de teren aveau să ocupe în URSS funcţii subcalificate, în general deţinute de membrii „rezervei active“, pensionari, agenţi compromişi sau inapţi pentru activitatea operaţională.

Putin a devenit prorectorul Universităţii din Leningrad, un post „sub acoperire“, cum se spune, de unde putea supraveghea lumea intelectuală, aflată în plină efervescenţă în acele luni de crepuscul comunist. Începând de aici, cariera „Moliei“ (porecla lui printre colegii săi cekişti) devine tulbure. În orice caz, ea avea să ia o altă întorsătură. Dacă e să credem legenda pe care şi-a creat-o el însuşi, Vladimir Putin ar fi părăsit postul de prorector la începutul anului 1991, de bunăvoie, pentru a se pune în serviciul lui Anatoli Sobceak, unul dintre foştii săi profesori la universitate, devenit preşedinte al Consiliului Municipal din Leningrad. La vremea aceea, Sobceak era o figură printre liberali, făcea parte dintre cei care îl presau pe Gorbaciov să întreprindă şi mai multe reforme. În acelaşi timp, Putin ar fi trimis o scrisoare de demisie la Lubianka. Din nefericire, superiorii lui nu au ţinut seama de ea. A trebuit să aştepte puciul din august 1991, pentru ca însuşi şeful cel mare al KGB, Vladimir Kriucikov, de altminteri un complotist-şef, să îi vadă în sfârşit cererea. Toată această poveste nu stă în picioare. Este mai probabil că a fost trimis în preajma lui Sobceak la ordin, în exerciţiul funcţiunii, şi nimic nu permite verosimilitatea demisiei lui din KGB. Mentalitatea lui Putin din acea vreme, apoi comportamentul lui de mai târziu contrazic versiunea. Cekist visa să fie din copilărie, cekist trebuie să fi rămas până la capăt, până la fărâmiţarea KGB-ului în mai multe servicii, după eşuarea puciului. A rămas cu adevărat fidel partidului comunist până la dizolvarea sa, în urma eşecului din august 1991, după cum a mărturisit-o el însuşi, şi atunci de ce naiba să fi părăsit „organele“ înainte? Atunci când, peste câţiva ani, în iulie 1998, a fost numit în fruntea FSB de către Elţîn, Putin a luat, de fapt, conducerea unui serviciu pe care nu-l abandonase niciodată, cel puţin cu inima.

Leningradul, care şi-a reluat la începutul deceniului 1990 numele din epoca imperială, Sankt-Petersburg, l-a ales primar pe Anatoli Sobceak în iunie 1991. A rămas în funcţie timp de cinci ani. Aceşti ani au fost cei ai ascensiunii lui Vladimir Putin şi ai transformării, în care micul funcţionar a prins gustul mocirlei capitalismului sălbatic care a acoperit Rusia postsovietică. Dacă dorim să înţelegem politica pe care avea să o urmeze mai apoi preşedintele Putin, trebuie să privim cu atenţie anii săi petersburghezi, perioadă în timpul căreia a putut măsura posibilităţile de îmbogăţire pe care le oferea economia de piaţă pentru aceia care îi controlau mecanismele. Aici au început lui să-i placă puterea şi bogăţiile pe care aceasta le conferă şi aici a început să-şi piardă capul limpede al bunului cekist care credea că este. Începând cu această perioadă este în orice caz permis să punem la îndoială legendara onestitate a lui Vladimir Putin şi pretinsul său simţ etatist.

O lespede de plumb a acoperit activităţile comerciale cărora li s-a consacrat la Sankt-Petersburg între 1991 şi 1996. E chiar prudent ca ele să nu fie privite prea îndeaproape. Iuri Şcekoşcikin, deputat în Dumă, a plătit cu viaţa ancheta sa asupra deturnărilor şi spălărilor de bani din marea cetate a Nordului din acea perioadă. Şcekoşcikin a murit la 3 iulie 2003, după suferinţe atroce, otrăvit cu o substanţă care nu a putut fi niciodată identificată. Iar când un judecător de instrucţie s-a arătat prea curios cu privire la aceleaşi chestiuni, a fost îndepărtat pentru „abuz de putere“. În 2005, un săptămânal rus, Novaia Gazeta, a reuşit totuşi să publice câteva documente provenind de la serviciile vamale germane, unde apăreau nişte ciudate tranzacţii comerciale, însumând 5 miliarde de dolari, în care Putin pare să fi jucat un rol pe când se afla în fruntea Comitetului de Relaţii Externe al Primăriei din Sankt-Petersburg. Povestea a fost repede îngropată.

Însărcinat cu relaţiile externe ale oraşului, el a putut îndeosebi miza pe valoarea operaţiunilor de import-export efectuate de întreprinderi aflate sub autoritatea sa, ceea ce, se ştie, aducea mult profit. La începutul anilor ’90, Consiliul Municipal i-a solicitat demisia, ca urmare a unei sumbre afaceri de troc cu materii prime (lemn, metale feroase, metale rare), care a costat oraşul mai bine de o sută de milioane de dolari. Dosarul a fost clasat. Mai târziu, Putin a fost însărcinat cu privatizările, având ca misiune principală colectarea taxelor şi impozitelor de la noile întreprinderi în bugetul municipalităţii. Acest post i-a dat şi mai multă libertate pentru a acţiona după bunul său plac. Îi găsim numele în afacerea celor „Trei Balene“, o companie importatoare de mobilă. Taxele aferente contractelor derulate de această societate rusească, echivalentul a sute de milioane de dolari, au fost în mare parte deturnate în beneficiul miliţiei şi al FSB. Justiţia germană s-a interesat şi de Putin, atunci când şi-a dat seama că el figura în consiliul de administraţie al unei societăţi imobiliare implicate în operaţiuni de spălare de bani ai mafiei ruse1. În momentul legalizării jocurilor de noroc, Putin a avut ideea de a crea o regie municipală care să păstreze controlul asupra cazinourilor din Sankt-Petersburg deţinând 51% din capitalul acestora. Regia în cauză a fost plasată sub autoritatea FSB şi a poliţiei fiscale, ceea ce nu a împiedicat mafia să-i deturneze masiv fondurile, în beneficiul unor naşi locali.

 

978-973-50-4463-3

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: