Povestea zilei – „Catedrala”

by

Din „Conversație la Catedrală” de Mario Vargas Llosa

„— Toată harababura asta mi-a starnit setea – zice Santiago –.Hai să bem ceva. Ştii vreun local pe-aici?

— Ştiu locul unde mănanc eu de-obicei – zice Ambrosio –.„Catedrala“, un local pentru săraci, nu ştiu de v-o plăcea, e-un birt prăpădit.

— Dac-au bere la gheaţă o să-mi placă – zice Santiago –. Haidem, Ambrosio.

Zău, să vezi şi să nu crezi, conaşu’ Santiago acu’ bea bere, şi Ambrosio rade de i se văd dinţii galbeni-verzui: cum trece timpul, ptiu, drace. Urcă amandoi scara de beton; printre depozitele de cherestea de langă primul grup de case de pe Alfonso Ugarte este un garaj alb al firmei Ford, şi la gura fundăturii ce se cască pe mana stangă apar, decolorate de straturi inexorabile de zgură, depozitele Căilor Ferate Centrale. Un camion incărcat cu lăzi maschează intrarea „Catedralei“. Inăuntru, sub acoperişul de tablă, se inghesuie pe bănci şi la mese grosolane o zgomotoasă mulţime lacomă.

Doi metişi cu manecile suflecate scrutează de la tejghea feţele arămii, pomeţii proeminenţi care mestecă şi beau, şi-un chelner serrano, adică muntean de prin părţile sierrei, rătăcit pe-aci c-un şorţ carpăcit, imparte supe fumegande, sticle, tăvi cu orez. Cată iubire, oh ce săruturi, vai ce amor, tună un difuzor multicolor, şi-n fund, inapoia perdelei de fum, de vacarm, de iz aproape solid a mancare şi-a băutură, inapoia agitatelor roiuri de muşte, se vede un perete c-o gaură in mijloc – pietroaie, colibe, un firicel de rau, cerul cenuşiu –, şi-o femeie zdrahoană, leoarcă de sudoare, manuieşte oale şi frigări incolţită de trosnetele şi sfaraielile unui foc drăcesc.

E-o masă liberă chiar langă difuzor, printre droaia de scrijelituri de pe tăblie desluşeşte o inimă străpunsă de săgeţi, un nume de femeie: Saturnina.

— Eu am mancat deja, dar tu cere de mancare – zice Santiago.

— Două Cristales de la gheaţă – strigă Ambrosio, ducandu-şi mainile palnie la gură –. O ciorbă de peşte, paine şi ghiveci cu orez.

Mai bine nu veneai, mai bine nu-i vorbeai, Zavalita, eşti nu numai la pămant, un dăramat, ci şi-un neghiob. Gandeşte: o să reinceapă coşmarul. Din vina ta, Zavalita, săracu’ tata, bietu’ bătranul.

— Şoferi, muncitori la făbricuţele de pe-aici – Ambrosio arată-n jur, scuzandu-se parcă –. Vin tocmai din Bulevardul Argentina fiindcă mancarea-i totuşi inghiţibilă şi, mai ales, ieftină.

Chelnerul serrano aduce sticlele cu bere, Santiago toarnă-n pahare şi beau, noroc conaşule, noroc Ambrosio, pe cand imprejur pluteşte o duhoare grea, compactă şi indescifrabilă, care te slăbeşte, te-ngreţoşează şi-ţi umple capul cu amintiri.

— Ce treabă scarboasă ţi-ai găsit, Ambrosio. De mult lucrezi la hingheri?

— De-o lună, conaşule, şi-am găsit de lucru numai cu turbarea asta, altfel n-aveau locuri. Chiar că-i o treabă impuţită, scoate sufletul din om. Mai răsufli oleacă doar cand ieşi după caini cu duba.

Imprejur pute a transpiraţie, a usturoi şi ceapă, a urină şi-a gunoi invechit, şi muzica difuzorului se-amestecă cu zumzetul vocilor, cu duduituri de motor şi cu claxoane, ajungand la urechi deformată, ingroşată. Chipuri parlite de soare, pomeţi proeminenţi, ochi adormiţi din obişnuinţă sau din nepăsare vagabondează printre mese, se-adună ciorchine langă tejghea, incurcă intrarea altora.

Ambrosio primeşte ţigara intinsă de Santiago, fumează, aruncă chiştocul pe jos şi-l storcoşeşte cu piciorul. Soarbe din ciorbă zgomotos, suge carnea de peşte de pe oase pană le lasă lucii, ascultand sau răspunzand sau intreband, şi mestecă bucăţele de paine, trage lungi inghiţituri din cana cu bere şi se şterge cu maneca de sudoare: ce ţi-e cu vremea asta, cum trece pardalnica de nu-ţi dai seama, conaşule.

Gandeşte: de ce nu plec? Gandeşte: trebuie să plec şi mai comandă bere. Umple paharele, şi-l ia pe-al său şi pe cand vorbeşte, rememorează, visează sau gandeşte, observă cercul de spumă spart de mici cratere, guri ce se cască tăcute vomitand bulbuci aurii şi dispar in lichidul gălbui pe care-l incălzeşte cu mana. […]

Duhoarea de prăjeală, de picioare şi de subţiori vine-n rafale, picantă şi invăluitoare, peste căpă ţanile lucioase sau hirsute, peste pieptănăturile date cu briantină şi peste cefele turtite pline de mătreaţă, muzica difuzorului se curmă şi reincepe, se curmă şi reincepe, şi-acum, mult mai puternice şi mai irevocabile decat mutrele ghiftuite şi gurile pătrate şi surele bărbii spane, abjectele imagini ale memoriei se iţesc şi ele: să mai vină bere. Nu era ţara asta un balamuc pentru ţacniţi, conaşule, nu era Peruul o aiureală de neinţeles? Nu era de necrezut ca partizanii generalului Odria, odriiştii adică, şi cei din APRA, apriştii, care pană mai deunăzi se urau de moarte, să se aibă acu’ ca fraţii, don? Ce-ar fi zis tatăl matale de una ca asta, conaşule?

Vorbesc amandoi, şi din cand in cand il aude, timid şi respectuos, pe Ambrosio care se incumetă să protesteze: trebuia să plece, conaşule, s-a făcut tarziu. Il vede parcă mic şi inofensiv, acolo departe, indărătul mesei lăbărţate, plină de sticle goale, şi are ochii chercheliţi şi speriaţi. Hărmălaie latră o dată, latră de sute de ori. O bulboană interioară, o fier binţeală simţită-n miezul inimii, o senzaţie de timp suspendat, şi duhoarea.

Tot işi vorbesc? Difuzorul se ineacă, se garga riseşte, tună iar. Uriaşul fluviu de izuri pare să se ramifice in rauleţe de fum de ţigară, de bere, de piele omenească şi de resturi de mancare ce se preling uşor prin aerul masiv al „Catedralei“, şi deodată sunt absorbite de-o neinvinsă putoare superioară: nici tu, nici eu n-aveam dreptate, tata, e izul infrangerii, tata. Oameni care intră, mănancă, beau, rad, strigă, oameni care ies, şi veşnicul profil palid al metişilor de langă tejghea. Iar ei doi conversează, tac, beau, fumează, şi cand chelnerul serrano apare din nou, aplecat peste tăblia plină ochi cu sticle, celelalte mese sunt goale şi nu se mai aude nici difuzorul, nici paraitul foculuifocului, ci numai Hărmă laie tot lătrand, şi-un nume, Saturnina. Chelnerul serrano numără ceva pe degetele innegrite şi el vede faţa imediată a lui Ambrosio apropiindu-se de-a lui: se simţea rău, conaşule?

O uşoară durere de cap, nu-i nimic, trece. In ce hal am ajuns, gandeşte, am băut cam mult, gandeşte, Huxley, uite că ţi l-am adus pe Hărmălaie viu şi nevătămat, am zăbovit fiind c-am intalnit un prieten. Gandeşte: scumpo. Gandeşte: opreşte-te, Zavalita, măcar acum, gata. Ambrosio işi duce mana la buzunar şi Santiago intinde braţele: ce, ai innebunit, omule?, el plătea. Se clatină pe picioare, şi chelnerul muntean, şi Ambrosio il sprijină: daţi-mi drumul, putea şi singur, se simţea bine. Ei, drăcie, conaşule, nu era de glumit, dac-a băut atata. Inaintează pas cu pas printre mesele goale şi scaunele şchioape din „Catedrala“, privind fix solul băltit: gata, mi-a trecut.”

978-973-50-4238-7

Reclame

Etichete: , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: