Povestea zilei – „Mă născusem in vremuri grele.”

by

Din „Fiica lui Hokusai” de Katherine Govier.

Mă născusem in vremuri grele.

Viaţa noastră, a orăşenilor, se scurgea neştiută. Nu eram indreptăţiţi la nimic, doar să fim martori ai grandioasei parade puse la cale de shogun, intocmai ca un condamnat care mergea pe jos spre Locul de Pedeapsă, cărand pe umăr o pancartă pe care erau pic tate momente ale crimei de care se făcuse vinovat. Ne hrăneam cu orez brun şi barfe despre amanţi care işi puseseră capăt zilelor din dragoste. Gurile actorilor noştri erau ca nişte despicături roşii. Noi, cei numiţi chonin, purtam un singur nume şi nu aveam faţă. Inainte să mă nasc eu, a trăit un artist pe nume Sharaku. Desena feţe uriaşe, albe, fără nasuri, doar cu cateva linii groase, negre, in chip de ochi şi guri lăţite intr-o expresie de furie, teamă sau lăcomie. Puţini erau cei care ii cumpărau desenele – pesemne că prea adesea se recunoşteau in ele –, aşa că, in scurtă vreme, Sharaku şi lucrările lui au dispărut. Unii au zis că era actor de teatru Nō şi că murise otrăvit din cauza prafului alb de plumb cu care se machia.

Alţii spuneau că Sharaku era tatăl meu. Că după această primă neimplinire işi luase alt nume şi mersese mai departe, iar dovada că el fusese Sharaku era că n-a mai pictat niciodată o faţă uriaşă. Nu ştiu dacă era adevărat. Tata imi spunea multe, dar de asta n-a pomenit niciodată.

In ceea ce priveşte feţele insă, lucrurile se dovedeau a sta intr-adevăr aşa. Tatăl meu putea desena orice mişcă şi multe din cele care nu mişcă – dansatori, elefanţi, vaslaşi, munţi, zei şi diavoli. Cascadele şi valurile ingheţau anume pentru ca el să le poată picta. Fuji ii arăta cele o sută de ipostaze. In schimb, tata nu desena niciodată feţe omeneşti. Ochii, nasul şi gura erau pentru el doar cateva linii scurte, precise, şi atat. Poate că ceea ce vorbea lumea era adevărat şi el era incredinţat că feţele desenate nu se vand. Poate că dorea să se desprindă de trecutul lui. Ori poate de noi toţi. De atunci incolo, in ochii lui noi n-am mai avut feţe, ci doar spinări incovoiate de poveri, fese musculoase, coapse subţiri, degete zbarcite la picioare şi trunchiuri in mişcare.

Ei, dar ce trupuri aveam! Cată frumuseţe sălăşluia in ele! Erau bunurile noastre cele mai de preţ. Datorită trupurilor deveneam şi noi oameni. Inainte să mă nasc eu, nu prea semănam a oameni, dacă e să ne luăm după stăpanii noştri. Bakufu – guvernul militar instaurat pe campul de bătaie cu două sute de ani in urmă – il ţinea pe shogunul Tokugawa la putere. Epocile treceau una după alta, dar bakufu rămanea. Nu mai erau războaie; nu ne luptam cu arme, ci cu imagini şi cuvinte. Desenele şi cărticelele noastre de istorioare costau caţiva bănuţi, in schimb aveau o putere de necrezut. In ele găseam veşti, barfe, lucruri de care să ne aducem aminte. Ele lăudau singurele plăceri care ne erau ingăduite – teatrul kabuki, legăturile amoroase şi micile răsfăţuri ale simţurilor.

Shogunatul Tokugawa nu ne putea ataca direct – eram prea nume roşi. Drept urmare, oamenii regimului tăbărau asupra solilor noştri – imaginile. Le numeau deşănţate şi căutau să le nimicească. Ia gandiţi-vă la puterea zăngănitoare a samurailor indreptată asupra unor plăpande foi de hartie! Te apucă rasul. Imaginile şi cuvintele nu fac rău nimănui, afară de cei cărora le e teamă de istorie.

Legile shogunatului işi luaseră drept ţintă lumea noastră imaterială. Orice imagini cu membrii clanului Tokugawa erau interzise. Orice aluzie la felul cum ajunseseră la putere se pedepsea cu moartea. Ţara era pustiită de foamete şi de furia apelor revărsate, dar oricine ar fi vorbit despre aceste nenorociri ar fi insemnat că il vorbeşte de rău pe shogun, care oranduia mersul vremii la fel cum cum hotăra soarta celor mărunţi. Aşadar, nu era ingăduit să fie pomenite. Ne prefăceam că ne supunem. Spuneam poveşti cu stafii, repetam legende din vremuri trecute, mergeam la piese despre amoru rile marilor curtezane. Ne puneam credinţa in creaturi inchipuite – demoni, zei şi fantome. Vorbele umblau fie şoptite la ureche, fie scrise in cărţuliile galbene cu istorioare de duzină. Cantam, dansam şi ne imbrăcam in haine fistichii. Oamenii negri ai regimului zbierau ordine şi ne făceau viaţa din ce in ce mai grea. Nu ne puteau opri, dar tot nu conteneau. Au fost dintotdeauna prezenţi in viaţa mea, de cand am scos primul ţipăt pană am ajuns la varsta de mijloc şi eram indeajuns de bătrană ca să nu-mi mai pese. Apoi au dis părut peste noapte. Dar asta s-a intamplat la sfarşitul poveştii.

Acum suntem la inceput. Intr-o căsuţă luată cu chirie. Stăm intinşi pe rogojină, unul langă celălalt. Soarele portocaliu răsare din neguri.

Naşterea mea a fost cu noroc, dar şi cu ghinion. Am avut noroc fiindcă m-am născut in mijlocul acestei lumi vrăjite. Talcul vieţi mele au fost mai intai vorbele tatei, apoi picturile lui. Nenorocul meu a fost că am trăit sub apăsarea unei alte puteri, mult mai năpăstuitoare. Şi că eram fată, in vremurile acelea de restrişte. Noroc şi nenoroc.

[…]

Se făcuse ziuă. Totul in jur era acoperit de o pătură de zăpadă. Era foarte frumos. Făceam bulgăraşi şi ii băgam in gură. Ne aflam in faţa scandurii pe care erau ţintuite edictele şi tata citea cu glas tare, oprindu-se adesea ca să dea mai multă greutate cuvintelor.

In jurul nostru se stranseseră o mulţime de femei care nu ştiau să citească.

Luaţi aminte la noul edict al seniorului consilier. Prin gura lui glăsuieşte shogunul.

De multă vreme sunt cărţi pe lume şi nu mai este nevoie de altele.

An după an, oamenii s-au ţinut de treburi nefolositoare, precum tipărirea de cărţi ilustrate, pentru care au cerut preţuri uriaşe. Este o risipă de neingăduit.

Cărţile nou tipărite vor fi socotite cu desăvarşire nedorite dacă sunt deşănţate sau cuprind o serie de idei necuviincioase.

Cărţile de amor nu sunt bune pentru morala publică.

Cărţile care caută să strice mintea copiilor, cu rea-credinţă aşezate in timpuri străvechi, vor fi socotite nelalocul lor.

Toate cărţile care urmează a fi tipărite – cărţi cu imagini, cărţi de citire şi romane – vor fi revăzute şi cenzurate. După inspecţie, semnul cenzorului – un sigiliu rotund, avand in mijloc caracterul kiwame – va fi pus pe desen inainte ca acesta să meargă la tipar şi apoi gravat in placa de lemn.

Imaginile pe care cenzorii nu le vor găsi mulţumitoare vor fi confiscate şi arse. Plăcile vor fi sparte. Cei care vor nesocoti acest ordin vor fi trimişi in faţa judecătorului.

Dacă se dovedeşte a fi nevoie să se tipărească o carte nouă, trebuie intrebat la cancelaria comisarului orăşenesc.

Se interzice răspandirea veştilor. Vă amintiţi că a fost oprită mai demult. Opreliştea este incă in vigoare. Nu mai sunt ingăduite „cronici adevărate“, precum cele care pot fi imprumutate de la biblioteci. Ele răspandesc zvonuri neintemeiate şi vor fi confiscate. Bibliotecile care le dau cu imprumut vor fi inchise.

Seniorul consilier este hotărat să impună Vechile Obiceiuri ca fiind cele drepte. Deosebirea dintre cei vrednici de preţuire şi cei care merită doar dispreţ incepe să se şteargă. Prostimea vrea să-i imite pe cei mai buni decat ea şi pierde măsura. Lucrurile nu mai pot merge astfel. Vom starpi de la rădăcină corupţia şi delăsarea, vom impune cum pătarea şi virtutea. Vom scăpa Japonia de cei care se gandesc doar la ei şi de puterea distructivă a patimii şi dorinţelor.

 

978-973-689-675-0

Reclame

Etichete: , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: