Povestea zilei – „Europa are forma creierului meu”

by

Din „Pururi tînăr, înfăşurat în pixeli” de Mircea Cărtărescu

Cu mai bine de-un secol în urmă, pe cînd încă nu se ştia că Europa e de fapt un construct cultural, un vis intelectual cu ochii deschişi, „a heap of broken images”, o copie într-o lume fără originale, artiştii încercau să evadeze din marea fortăreaţă acoperită de fum de cărbune şi sfîşiată de războaie, conflicte sociale, mediocritate burgheză. Ce era Europa pentru Rimbaud? O baltă lîncedă în care corabia lui beată se-mpotmolea într-un mîl reacţionar şi şovin. Pentru Gauguin? O ţară a ceţurilor şi-a lipsei de culoare. Mallarme îşi dorea „să fugă departe”, după ce citise toate cărţile, ca să-şi vindece cumva tristeţea cărnii. Chiar şi acel „anywhere out of this world” al lui Baudelaire însemna, de fapt, „oriunde, dar nu în Europa”. înspăimîntătoarea Europă. Cruda, blazata, bătrîna Europă. Unde puteai fugi, unde mai puteai afla adevărata viaţă, adevărata sevă, adevăratele culori? În Africa, fireşte, în Tahiti, fireşte. În vinul roşu. în haşiş. În homosexualitate. În dereglarea sistematică a tuturor simţurilor. Totul era să scapi de emblema Europei acelei vremi: raţiunea mecanicistă, stupidă, uniformizantă a lumii burgheze.

Ce coşmar hidos avea să producă acea lume de taţi de familie crescuţi în cultul progresului şi al armoniei universale? N-avea să treacă jumătate de secol pînă cînd avea să se vadă că, în definitiv, dacă Rimbaud fugise în Africa, o făcuse alungat de o teribilă profeţie: „O, inimă, ce-nseamnă mări de sînge…” Nu-mi pot reprima sentimentul că, în felul lor, toţi aceşti mari artişti ştiau ce avea să fie, în secolul următor, la Ypres şi la Verdun, presimţeau Stalingradul şi coasta Normandiei, visaseră înfruntările de tancuri din stepa rusă, îngrozitoarea vînătoare de submarine, raderea de pe faţa pămîntului a oraşe întregi, a mii de monumente istorice stră-vechi, biblioteci şi catedrale. Ştiau, în felul lor, căci le cunoscuseră in nuce, despre „logica” nazistă ce a dus la Holocaust, despre „armonia” sovietică ce a creat ororile lagărului socialist. La fel au ştiut Kafka şi Trakl, Dostoievski şi Unamuno. Crima rece, ştiinţifică, „pentru binele umanităţii”, ingineria socială, experimentele pe cea mai concretă piele umană, ca şi cele pe pielea unor enorme populaţii terorizate au dominat pînă de curînd Europa, şi ecourile lor nu s-au stins încă. Pînă nu ne asumăm această faţă a marelui nostru continent spiritual, nu avem dreptul să-i (re)vedem, (re)memorăm, (re)construim splendoarea şi măreţia.

Şi chiar înţelegînd că avem în noi, ca europeni, responsabilitatea pentru atrocităţile secolului trecut şi datoria de a nu le uita şi a nu le repeta, încă nu sîntem deplin îndreptăţiţi să ne celebrăm europenismul. În orice caz, nu oricum. Valurile de relativism cultural, de multiculturalism şi de corectitudine politică din ultimele decenii, produse de ineluctabila noastră alunecare spre o lume postmodernă, ne-au deprins, în ciuda exagerărilor şi aspectelor lor uneori caricaturale, să fim circumspecţi în privinţa afirmării dreptului nostru de întîi născuţi întru marea cultură. Dacă filozoful grec citat de Diogenes Laertios putea spune cu trufie: „Sînt fericit că m-am născut om şi nu animal, bărbat şi nu femeie, grec şi nu barbar”, astăzi aceste discriminări par ele însele un atribut al barbariei. Căci, în definitiv, Europa e departe de a fi o insulă izolată a spiritului, asemeni Laputei lui Swift sau Provinciei Pedagogice a lui Goethe, în care cultura înaltă, „tot ce s-a spus şi s-a gîndit mai elevat de-a lungul istoriei” (după definiţia lui Mathew Arnold), luminează totul cu o lumină orbitoare. Şi nu este nici o utopie noocratică şi joculatorie, ca în „Jocul cu mărgele de sticlă” al lui Hesse.

Tradiţia noastră greco-iudaică e, de fapt, alcătuită din mult mai multe fire întreţesute, care duc spre lumile învecinate sau aflate „peste mări şi ţări”. Scrierea noastră e feniciană, calendarul nostru e asirian, „invenţiile” noastre sînt chinezeşti, în coşmarurile noastre apare monstrul Humbaba, sîntem toţi copiii potopului universal. Europa e un concept pîslos şi relaţional, o construcţie mentală complexă, un sentiment contradictoriu, în care dragostea şi ura de sine converg. Dar în acelaşi timp a cădea în relativism total, a susţine că toate culturile au produs echivalenţii valorici ai lui Homer, Shakespeare şi Cervantes e la fel de imatur şi stupid ca şi a fi un europocentrist pur şi dur, care nu jură decît pe amintitele „genii ale spiritului uman”.

Sînt mîndru că sînt om pentru că sînt şi animal; că sînt bărbat fiindcă sînt şi femeie; că sînt grec tocmai fiindcă barbarul din mine e atît de plin de viaţă. în acelaşi fel sînt mîndru că sînt european. A fi european înseamnă pentru mine nu a fi bun (mai bun decît alţii), ci a fi complex, a fi un personaj complicat, plin de contradicţii interne, dar în stare să le recunoască şi să le concilieze. Marea tradiţie europeană mi-a ghidat întreaga viaţă, la fel ca şi revolta împotriva ei. Dar a vorbi despre Europa e la fel cum vorbeşti despre America sau Asia: ce frază poate să cuprindă toată realitatea lor? Şi chiar ce carte, ce monumentală enciclopedie? Există multe Europe, diseminate în timp şi în spaţiu, o confederaţie multidimensională de Europe. Cu care dintre ele sînt solidar? Pe care le urăsc? Unele sînt reale ca un pumn de ţărînă din care cresc fire de iarbă, altele virtuale, fantomatice, bîntuindu-ne imaginarul. Chiar a existat lumea antică, în care Europa nu era mai mult decît o nimfă răpită de Zeus pe spinarea eternului taur cretan (poate cel mai durabil simbol al vechiului continent)? A existat strania lume a lui Arthur şi-a lui Lancelot, plină de arabi şi miracole, barbară şi strident colorată ca un joc de strategie pentru computer? Libertina lume a lui Fragonard? Eroica lume a lui Napoleon, populată parcă numai de soldaţi de plumb? Lumea de peliculă alb-negru, înecată şi plină de pete, a lui 1900, cu trăsuri şi inşi cu jobene? Cine scria că lumea nu există decît de cîteva minute, dar că toţi am venit pe lume cu grefe de memorie falsă? N-am să mă rătăcesc în aceste caverne şi labirinturi, specifice, după Hocke, gîndirii lui Homo Europaeus. Relaţia mea cu Europa este mai ales cea cu Europa de azi, deloc mai reală, de altfel, decît cele precedente, dar în acelaşi timp cea mai concretă pentru mine, căci e singura prin care mi s-a îngăduit să-mi port, în realitate ca şi în vise, paşii. […]

Nu recunosc împărţirea Europei în cele trei zone, nici geopolitic, nici cultural, nici religios, nici în vreun alt fel. Visez o Europă diversă, dar nu schizofrenă. Eu nu l-am citit pe Musil văzînd în el un ruminativ din Kakania, ci un prinţ al spiritului european. Nu-mi pasă în ce ţară a trăit şi a scris Andre Breton. Nu ştiu unde se află pe hartă Kievul lui Bulgakov. Eu nu i-am citit nici pe Catullus, nici pe Rabelais, nici pe Cantemir, nici pe Virginia Woolf de pe vreo hartă, ci din bibliotecă, unde cărţile sînt aşezate una lîngă alta. Cărţile mele nu sînt străbătute de cine ştie ce oiţe din folclorul românesc sau de mătăniile ritului ortodox, ci de stelele danteşti, de compasul lui John Donne, de lancea lui Cervantes, de gîndacul lui Kafka, de madelaina lui Proust, de calcanul lui Gunther Grass. […]

Gîndirea postmodernă se străduieşte să arate, de cîteva decenii încoace, ce nu este în regulă cu arta înaltă: aroganţa, autarhia, elitismul ei. închiderea în muzee, îndepărtarea de viaţa nemijlocită. Într-un strălucitor eseu, Walter Benjamin arăta cum „aura” operei de artă se stinge în epoca în care ea poate fi reprodusă mecanic. Toate acestea sînt adevărate. Arta înaltă a meritat „afronturile” de odinioară ale lui Duchamp – urinoarul expus pe un soclu în muzeu şi mustăţile Giocondei – şi merită astăzi agresiunile nenumăratelor feluri de artă contemporană, din ce în ce mai „populară” şi mai randomizată. Dar spiritul european al străvechii tradiţii greco-iudaice nu se alterează prin aceste mezalianţe, ci primeşte un sînge proaspăt absolut necesar. Gioconda cu mustăţi nu are nici un sens decît prin raportare la adevărata, eterna Giocondă, pe care n-o înjoseşte, ci o face să strălucească mai departe. Valul de cultură populară a „americanizării”, de care se tem atîţia, nu este sfîrşitul artei mari, ci ocazia ei de a face surfing pe creasta acestui val. în ciuda transformării artei în show-biz, în spectacol de-o zi, susţin cu încăpăţînare că pînă şi-n lumea de azi o solidă cultură artistică îţi dă un avantaj incalculabil asupra armatelor de artişti mediocri şi anonimi care hrănesc un public drogat cu advertising şi televiziune.

Există un mare număr de Europe în spaţiu şi în timp, în vise şi în amintiri, în real şi în imaginar. Eu îmi revendic doar una dintre ele, Europa mea, uşor de recunoscut prin faptul că are forma creierului meu. Şi are această formă pentru că ea mi 1-a modelat chiar de la început, după chipul şi asemănarea ei. Pe suprafaţa lui sînt încreţituri şi pliuri adînci, zone motorii şi zone senzoriale, arii ale vorbirii şi arii ale înţelegerii. Dar nu sînt nicăieri ziduri de beton, cortine de fier, frontiere.

car

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: